„
Vatican, 17 octombrie 2015
Preafericiri, Eminente, Excelente, frati si surori,
În timp ce este în plina desfasurare Adunarea Generala Ordinara, a comemora a cincizecea aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor este pentru noi toti motiv de bucurie, de lauda si de multumire adusa Domnului. De la Conciliul al II-lea din Vatican la actuala Adunare, am experimentat în mod treptat mai intens necesitatea si frumusetea de „a merge împreuna”.
În aceasta fericita circumstanta doresc sa adresez un salut cordial Eminentei Sale cardinalul Lorenzo Baldisseri, secretar general, cu subsecretarul Excelenta Sa monseniorul Fabio Famene, oficialii, consultantii si ceilalti colaboratori de la Secretariatul General al Sinodului Episcopilor, cei ascunsi, care fac munca de fiecare zi pâna seara târziu. Împreuna cu ei, salut si multumesc pentru prezenta lor pe parintii sinodali si pe ceilalti participanti la Adunarea în desfasurare, precum si pe toti cei prezenti în aceasta Aula.
În acest moment vrem sa amintim si pe cei care, în cursul celor cincizeci de ani, au lucrat în slujba Sinodului, începând de la secretarii generali care s-au succedat: cardinalii Wladyslaw Rubin, Jozef Tomko, Jan Pieter Schotte si arhiepiscopul Nikola Eterovic. Profit de aceasta ocazie pentru a exprima din inima recunostinta mea celor care, vii sau raposati, au contribuit cu angajare generoasa si competenta la desfasurarea activitatii sinodale.
Înca de la începutul slujirii mele ca Episcop de Roma a intentionat sa valorizeze Sinodul, care constituie una dintre mostenirile cele mai pretioase ale ultimei adunari conciliare. Pentru fericitul Paul al VI-lea, Sinodul Episcopilor trebuia sa repropuna imaginea Conciliului ecumenic si sa-i reflecte spiritul si metoda. Acelasi Pontif prospecta ca organismul sinodal „cu trecerea timpului va putea sa fie mai mult perfectionat”. Lui îi facea ecou, douazeci de ani mai târziu, sfântul Ioan Paul al II-lea, atunci când afirma ca „probabil acest instrument va putea sa mai fie îmbunatatit. Probabil responsabilitatea pastorala colegiala poate sa se exprime în Sinod si mai deplin”. În sfârsit, în 2006, Benedict al XVI-lea aproba câteva variatiuni la Ordo Synodi Episcoporum, si în lumina dispozitiilor din Codul de Drept Canonic si din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, promulgate între timp.
Trebuie sa continuam pe acest drum. Lumea în care traim si pe care suntem chemati s-o iubim si s-o slujim si în contradictiile sale, cere de la Biserica potentarea sinergiilor în toate domeniile misiunii sale. Tocmai drumul sinodalitatii este drumul pe care Dumnezeu îl asteapta de la Biserica din al treilea mileniu.
***
Ceea ce Domnul ne cere, într-un anumit sens, este deja continut în întregime în cuvântul „Sinod”. A merge împreuna – laici, pastori, Episcop de Roma – este un concept usor de exprimat în cuvinte, dar nu asa de usor de pus în practica.
Dupa ce a reafirmat ca poporul lui Dumnezeu este constituit din toti botezatii chemati sa „formeze o locuinta spirituala si o preotie sfânta”, Conciliul al II-lea din Vatican proclama ca „totalitatea credinciosilor care au primit ungerea Celui Sfânt (cf. 1In 2,20.27) nu se poate însela în credinta si manifesta aceasta prerogativa prin simtamântul supranatural de credinta al întregului popor atunci când «de la episcopi si pâna la ultimii credinciosi laici» îsi exprima consensul universal în materie de credinta si moravuri”. Acel vestit infailibil „in credendo”.
În exortatia apostolica Evangelii gaudium am subliniat cum „poporul lui Dumnezeu este sfânt în virtutea acestei ungeri care îl face infailibil «in credendo»”, adaugând ca „Fiecare botezat, oricare ar fi functia sa în Biserica si gradul de instruire al credintei sale, este un subiect activ de evanghelizare si ar fi nepotrivit sa se gândeasca o schema de evanghelizare dusa înainte de actori calificati în care restul poporului credincios ar fi numai receptor al actiunilor lor”. Sensus fidei împiedica sa se separe în mod rigid între Ecclesia docens si Ecclesia discens, de vreme ce si turma poseda un propriu „fler” pentru a discerne noile drumuri pe care Domnul le deschide Bisericii.
Aceasta a fost convingerea care m-a condus când am dorit ca poporul lui Dumnezeu sa fie consultat în pregatirea dublei întâlniri sinodale despre familie, asa cum se face si s-a facut de obicei cu fiecare„Lineamenta”. Desigur, o consultare de acest gen în niciun mod n-ar putea sa fie suficienta pentru a ascultasensus fidei. Dar cum ar fi fost posibil sa se vorbeasca despre familie fara a interpela familiile, ascultând bucuriile lor si sperantele lor, durerile lor si nelinistile lor? Prin raspunsurile la cele doua chestionare trimise la Bisericile particulare, am avut posibilitatea de a asculta macar unele dintre ele în jurul chestiunilor care le ating de aproape si asupra carora au atâtea de spus.
O Biserica sinodala este o Biserica a ascultarii, având constiinta ca a asculta „este mai mult decât a auzi”. Este o ascultare reciproca în care fiecare are ceva de învatat. Poporul credincios, colegiul episcopal, Episcopul de Roma: unul în ascultarea celorlalti; si toti în ascultarea Duhului Sfânt, „Duhul adevarului” (In 14,17), pentru a cunoaste ceea ce El „spune Bisericilor” (Ap 2,7).
Sinodul Episcopilor este punctul de convergenta al acestui dinamism de ascultare condus la toate nivelele vietii Bisericii. Drumul sinodal începe ascultând poporul, care „este partas si el la functia profetica a lui Cristos”, conform unui principiu îndragit de Biserica din primul mileniu: „Quod omnes tangit ab omnibuz tractari debet”. Drumul Sinodului continua ascultându-i pe pastori. Prin parintii sinodali, episcopii actioneaza ca autentici pazitori, interpreti si martori ai credintei întregii Biserici, care trebuie sa stie sa distinga atent din fluxurile adesea schimbatoare ale opiniei publice. În ajunul Sinodului de anul trecut afirmam: „De la Duhul Sfânt pentru parintii sinodali sa cerem, înainte de toate, darul ascultarii: ascultare a lui Dumnezeu, pâna la a simti cu El strigatul poporului; ascultare a poporului, pâna la a respira vointa la care Dumnezeu ne cheama”. În sfârsit, drumul sinodal culmina în ascultarea Episcopului de Roma, chemat sa se pronunte ca „pastor si învatator al tuturor crestinilor”: nu pornind de la convingerile sale personale, ci ca martor suprem al fides totius Ecclesiae, „garant al ascultarii si al conformitatii Bisericii cu vointa lui Dumnezeu, cu Evanghelia lui Cristos si cu Traditia Bisericii”.
Faptul ca Sinodul actioneaza mereu cum Petro et sub Petro – asadar nu numai cum Petro, ci si sub Petro – nu este o limitare a libertatii, ci o garantie a unitatii. De fapt, Papa este, prin vointa Domnului, „principiul vizibil si fundamentul unitatii, atât a episcopilor cât si a multimii credinciosilor”. Cu asta se leaga conceptul de „ierarchica communio”, folosit de Conciliul al II-lea din Vatican: episcopii sunt uniti cu Episcopul de Roma de legatura comuniunii episcopale (cum Petro) si sunt în acelasi timp supusi ierarhic lui drept Cap al colegiului (sub Petro).
***
Sinodalitatea, ca dimensiune constitutiva a Bisericii, ne ofera cadrul interpretativ cel mai adecvat pentru a întelege însasi slujirea ierarhica. Daca întelegem ca, asa cum spune sfântul Ioan Gura de Aur, „Biserica si Sinodul sunt sinonime”– pentru ca Biserica nu este altceva decât acel „a merge împreuna” al turmei lui Dumnezeu pe cararile istoriei în întâmpinarea lui Cristos Domnul – întelegem si ca în interiorul sau nimeni nu poate fi „ridicat” mai presus de altii. Dimpotriva, în Biserica este necesar ca unul „sa se înjoseasca” pentru a se pune în slujba fratilor de-a lungul drumului.
Isus a constituit Biserica punând în vârful sau Colegiul apostolic, în care apostolul Petru este „stânca” (cf. Mt16,18), cel care trebuie „sa întareasca” pe frati în credinta (cf. Lc 22,32). Dar în aceasta Biserica, precum într-o piramida rasturnata, vârful se afla sub baza. Pentru aceasta, cei care exercita autoritatea se numesc „slujitori”: pentru ca, dupa semnificatia originara a cuvântului, sunt cei mai mici dintre toti. Slujind poporul lui Dumnezeu fiecare episcop devine, pentru portiunea turmei lui Dumnezeu încredintata lui, vicarius Christi, vicar al acelui Isus care la ultima cina s-a aplecat ca sa spele picioarele apostolilor (cf. In 13,1-15). Si, într-un asemenea orizont, însusi Succesorul lui Petru nu este altceva decât servus servorum Dei.
Sa nu uitam asta niciodata! Pentru discipolii lui Isus, ieri astazi si întotdeauna, unica autoritate este autoritatea slujirii, unica putere este puterea crucii, conform cuvintelor Învatatorului: „Dar Isus i-a chemat la sine si le-a zis: „Stiti ca cei care conduc popoarele le domina si cei mari îsi fac simtita puterea asupra lor. Între voi sa nu fie asa. Dimpotriva, cine vrea sa devina mare între voi sa fie slujitorul vostru si cine vrea sa fie primul între voi sa fie servitorul vostru” (Mt 20,25-27). Între voi sa nu fie asa: în aceasta expresie ajungem la însasi inima misterului Bisericii – „între voi sa nu fie asa” – si primim lumina necesara pentru a întelege slujirea ierarhica.
***
Într-o Biserica sinodala, Sinodul Episcopilor este numai manifestarea cea mai evidenta a unui dinamism de comuniune care inspira toate deciziile ecleziale.
Primul nivel de exercitare a sinodalitatii se realizeaza în Bisericile particulare. Dupa ce a amintit de nobila institutie a Sinodului diecezan, în care preotii si laicii sunt chemati sa colaboreze cu episcopul pentru binele întregii comunitati ecleziale, Codul de Drept Canonic dedica spatiu amplu celor pe care obisnuim sa le numim „organismele de comuniune” ale Bisericii particulare: consiliul prezbiteral, colegiul consultantilor, capitulul canonicilor si consiliul pastoral. Numai în masura în care aceste organisme ramân legate cu „josul” si pornesc de la oameni, de la problemele de fiecare zi, poate începe sa ia forma o Biserica sinodala: aceste instrumente, care uneori înainteaza cu oboseala, trebuie sa fie valorizate ca ocazie de ascultare si împartasire.
Al doilea nivel este cel al provinciilor si regiunilor ecleziastice, al conciliilor particulare si în mod special al conferintelor episcopale. Trebuie sa reflectam pentru a realiza mai mult, prin aceste organisme, instantele intermediare ale colegialitatii, eventual integrând si actualizând unele aspecte din vechea orânduire ecleziastica. Dorinta Conciliului ca aceste organisme sa poata contribui la cresterea spiritului colegialitatii episcopale înca nu s-a realizat pe deplin. Suntem la jumatatea drumului, aparte de drum. Într-o Biserica sinodala, cum am afirmat deja, „nu este oportun ca Papa sa înlocuiasca Episcopatele locale în discernamântul tuturor problematicilor care se prospecteaza în teritoriile lor. În acest sens, simt necesitatea de a continua într-o «descentralizare» salutara”.
Ultimul nivel este cel al Bisericii universale. Aici Sinodul Episcopilor, reprezentând episcopatul catolic, devine exprimare a colegialitatii episcopale în cadrul unei Biserici în întregime sinodale. Doua cuvinte diferite: „colegialitate episcopala” si „Biserica în întregime sinodala”. Asta manifesta collegialitas affectiva, care poate sa devina în unele circumstante si „efectiva”, care îi uneste pe episcopi între ei si cu Papa în grija fata de poporul lui Dumnezeu.
* * *
Angajarea de a edifica o Biserica sinodala – misiune la care toti suntem chemati, fiecare în rolul pe care i-l încredinteaza Domnul – este plina de implicatii ecumenice. Pentru acest motiv, vorbind unei delegatii a patriarhiei de Constantinopol, am reafirmat recent convingerea ca „examinarea atenta a modul în care se articuleaza în viata Bisericii principiul sinodalitatii si slujirea celui care prezideaza va oferi o contributie semnificativa la progresul relatiilor dintre Bisericile noastre”.
Sunt convins ca, într-o Biserica sinodala, si exercitarea primatului petrin va putea primi lumina mai mare. Papa nu sta, singur, deasupra Bisericii; ci înlauntrul ei ca botezat între botezati si înlauntrul colegiului episcopal ca episcop între episcopi, chemat în acelasi timp – ca Succesor al apostolului Petru – sa conduca Biserica din Roma care prezideaza în iubire toate Bisericile.
În timp ce reafirm necesitatea si urgenta de a gândi la „o convertire a papalitatii”, cu placere repet cuvintele predecesorului meu Papa Ioan Paul al II-lea: „Ca Episcop de Roma stiu bine […] ca comuniunea deplina si vizibila a tuturor comunitatilor, în care în virtutea fidelitatii lui Dumnezeu locuieste Duhul sau, este dorinta arzatoare a lui Cristos. Sunt convins ca am în aceasta privinta o responsabilitate deosebita, mai ales constatând aspiratia ecumenica a celei mai mari parti a comunitatilor crestine si ascultând cererea care îmi este adresata de a gasi o forma de exercitare a primatului care, desi nu renunta în niciun mod la esentialul misiunii sale, sa se deschida la o situatie noua”.
Privirea noastra se largeste si la omenire. O Biserica sinodala este ca un steag înaltat printre natiuni (cf. Is11,12) într-o lume care – desi invoca participare, solidaritate si transparenta în administrarea treburilor publice – încredinteaza adesea destinul a unor populatii întregi în mâinile avide ale unor grupuri restrânse de putere. Ca Biserica ce „merge împreuna” cu oamenii, partasa de travaliile istoriei, cultivam visul ca redescoperirea demnitatii inviolabile a popoarelor si a functiei de slujire a autoritatii vor putea ajuta si societatea civila sa se edifice în dreptate si în fraternitate, generând o lume mai frumoasa si mai vrednica de om pentru generatiile care vor veni dupa noi. Multumesc.
Sursa:http://www.magisteriu.ro