La Memorialul Durerii din Sighetu Marmației, în cadrul Pelerinajului Memoriei, mărturia domnului Nistor Man, unul dintre ultimii supraviețuitori ai detenției politice de la Sighet și membru al cunoscutului „lot Vișovan”, format din tineri maramureșeni arestați în anul 1948, a adus înaintea celor prezenți nu doar amintirea unei perioade de suferință, ci și o reflecție profundă asupra libertății, adevărului și urmelor pe care comunismul le-a lăsat în conștiința societății.

Adresându-se tinerilor ajunși la Sighet la finalul Pelerinajului Memoriei, dumnealui a vorbit despre prezența lor în acel loc ca despre un act care depășește simpla comemorare: „Prezența voastră aici este ca o rugăciune, sau chiar o rugăciune. Este în obiceiul locurilor acestora să cinstim eroii și martirii”. Din această perspectivă, Memorialul devine nu doar un spațiu al trecutului, ci unul în care memoria se transformă în responsabilitate față de ceea ce s-a întâmplat și față de generațiile care vin.

„Astăzi să pătrundem ce înseamnă adevărul despre răul comunismului”, a spus fostul deținut politic, evocând un sistem care a marcat aproape un secol de istorie și ale cărui consecințe, în opinia sa, nu au fost pe deplin asumate. „Comunismul a durat aproape un secol. Răul nu a fost niciodată pe deplin recunoscut. A fost un secol al pierderii”, a subliniat Nistor Man, așezând în centrul mărturiei sale tocmai nevoia de a privi trecutul fără relativizare și fără uitare.

Una dintre temele esențiale ale intervenției sale a fost libertatea, înțeleasă nu ca privilegiu, ci ca drept fundamental al persoanei. „Lupta voastră a fost, în întregime, pentru libertate. Dar libertatea este un drept — Dumnezeu spune asta”, a afirmat domnul Nistor Man, readucând astfel în prezent experiența unei generații care a cunoscut direct ce înseamnă pierderea libertății și prețul plătit pentru păstrarea propriei conștiințe.

Pentru a sugera dimensiunea tragediei comunismului la nivel mondial, acesta a făcut referire la Stéphane Courtois și la Cartea Neagră a Comunismului, evocând cifra de aproximativ 100 de milioane de victime. „Dacă primul război mondial a avut aproximativ 13 milioane de victime, iar al doilea 16 milioane, comunismul are pe conștiință 100 de milioane de vieți”, a spus Nistor Man, accentuând însă că, dincolo de cifre, rămâne datoria memoriei: „Comunismul nu mai există, dar astăzi purtăm în noi memoria acestor victime”.

La Sighet, aceste cuvinte au primit o greutate aparte. Într-un loc în care celulele, coridoarele și zidurile păstrează încă urmele represiunii, memoria nu mai este o noțiune abstractă, ci devine prezență. Tocmai de aceea, Nistor Man a insistat asupra ideii că prăbușirea unui regim politic nu echivalează automat cu vindecarea rănilor lăsate în urmă. „Trebuie să vindecăm trauma comunismului!”, a spus dumnealui, revenind apoi asupra ideii printr-un apel direct: „Vă rog, dragii mei, ca împreună să vindecăm această traumă!”.

Pentru fostul deținut politic, această traumă depășește granițele României și privește o întreagă parte a Europei și a lumii care a cunoscut regimurile comuniste. „Această traumă se întinde între Marea Baltică și Oceanul Pacific […] și nu poate să-i fie indiferentă nimănui”, a subliniat el, legând astfel experiența personală a detenției de drama mai largă a unui secol marcat de represiune, frică și distrugerea libertății.

Vindecarea nu poate începe însă fără cunoașterea adevărului. „Cum să nu știm ce s-a întâmplat, dacă nu am vrut să vedem?”, a întrebat Nistor Man, readucând în discuție responsabilitatea celor de astăzi de a cunoaște, de a înțelege și de a transmite mai departe ceea ce s-a petrecut. În acest context, el a amintit și amploarea sistemului represiv din România, vorbind despre „72 de locuri de detenție — securități, închisori, lagăre, case de arest”, ca expresie a unei rețele în care mii de oameni au cunoscut izolarea și persecuția.

În mijlocul acestei realități, credința și rugăciunea au devenit pentru mulți dintre cei întemnițați o formă de rezistență interioară. Nistor Man a evocat astfel „lanțul de rugăciune”, prin care deținuții încercau să rămână uniți chiar și atunci când zidurile și supravegherea îi despărțeau. „Lanțul de rugăciune — pe care acești tineri nu l-au uitat niciodată”, a spus dânsul, amintind că acesta era ținut „timp de o săptămână întreagă, calculat cu grijă”. Într-un sistem construit pentru a izola și a frânge, rugăciunea devenea comuniune și păstra vie o libertate pe care detenția nu o putea atinge.

Spre finalul mărturiei sale, domnul Nistor Man a făcut referire și la prăbușirea comunismului în Europa de Est, evocând cuvintele rostite în 1992 de Boris Elțîn în fața Congresului american: „Idolul comunismului — cel care a răspândit în lume ura, brutalitatea și minciuna — s-a prăbușit și nu se va mai ridica niciodată”. Dincolo de această prăbușire istorică, însă, rămâne întrebarea asupra consecințelor care continuă să se facă simțite și asupra felului în care o societate își poate vindeca rănile.

În fața tinerilor care au ajuns la Sighet pentru a păstra vie memoria martirilor și mărturisitorilor, unul dintre ultimii supraviețuitori ai detenției politice de la Sighet a transformat astfel propria experiență într-un apel al prezentului: libertatea trebuie cunoscută tocmai prin înțelegerea lipsei ei, iar memoria trebuie păstrată nu pentru a rămâne captivi trecutului, ci pentru a nu repeta răul care l-a produs!

Iar cuvintele domniei sale au rămas la final ca o chemare adresată unei generații care nu a cunoscut direct detenția politică, dar care moștenește responsabilitatea memoriei: „Vă rog, dragii mei, ca împreună să vindecăm această traumă.”

Biroul de Presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea

Foto: © Eugen Ivuț