A marturisi credinta crestina în fata lumii de azi,

„Între 7-9 septembrie 2014 a avut loc la Anvers în Belgia Întâlnirea ”Religii si Culturi în Dialog – 100 de ani de la începutul primului razboi mondial” organizata de Comunitatea ”Sant Egidio” cu tema ”Pacea este viitorul”.
Au participat reprezentanti ai Bisericilor crestine, evrei, musulmani si ai altor religii.
Din partea României au participat: IPS Serafim (Germania), IPS Iosif (Paris), PS Ioan de la Covasna si PS Virgil de la Oradea.
Prezentam în continuare interventia Preasfintiei Sale Virgil:

A marturisi credinta crestina în fata lumii de azi

Introducere.
Cea mai importanta functie ecleziologica este „marturisirea de credinta” sau „martyria”, un proces istoric intim legat de misiunea încredintata de Isus apostolilor sai, de a propovadui Vestea cea Buna si de a aduce întreaga umanitate spre mântuire, adica de a o elibera din sclavia pacatului si de a scoate individul din teroarea conditiei de fiinta supusa trecerii timpului si mortii. Însa aceasta marturisire de credinta implica o lupta cu fortele opuse planului lui Dumnezeu, de aceea „marturisirea” credintei – martyria a devenit de multe ori „martiriu”, în sensul marturiei de credinta facuta cu pretul vietii.
Începând cu Sfântul Stefan, în fiecare secol de istorie a Bisericii avem un cortegiu impresionant de barbati sau femei care au dat marturie de credinta cu pretul vietii, în timpul persecutiilor Imperiului Roman, în timpul invaziilor barbare, apoi în timpul Evului Mediu, calugarii misionari au dat marturie de credinta prin propriul sânge, în zorii Epocii moderne în teritoriile baltice, ultimele rascoale pagâne facând victime în rândul crestinilor. Apoi, în epoca marilor descoperiri geografice, ducând Cuvântul lui Dumnezeu la toate neamurile, misionarii au platit tributul lor de sânge pe toate continentele, în timp ce pe continentul european încep razboaie fratricide care aduc din nou persecutii si moarte în numele confesionalizarii crestinismului si diviziunilor din sânul Bisericii, speculate din plin de puterea politica a timpului. Si, aceste evenimente au marcat Biserica pâna în Epoca contemporana, de la persecutiile crestinilor din Armenia de la începutul secolului XX la situatia grea a Bisericilor crestine de astazi din Orientul Apropiat sau din Nordul Africii, la începutul secolului XXI. Secolul XX este si epoca martiriului elitelor intelectuale si a oamenilor de credinta din teritoriile Europei aflate sub conducerea guvernelor comunist-staliniste, a martirilor regimurilor totalitare si a eroismului marturisirii credintei într-o lume ostila valorilor Evangheliei. Este dificil de privit obiectiv realitatea lumii în care suntem actori ai prezentului. E dificil de transpus într-o "istorie a Bisericii" evenimentele care se petrec "acum" în jurul nostru si în care suntem implicati. Învaluit în multitudinea evenimentelor profane si a stirilor de interes pentru mass media, martiriul este o realitate prezenta în Biserica.
Cauza principala a persecutiilor consta în interventia politica sau ideologica care schimba echilibrul construit dea-lungul istoriei. Samuel Huntington lansa în analizele sale antropologice conceptul de "ciocnire a civilizatiilor". Vedea între oameni si civilizatii "falii" si separare. Separa oamenii si culturile în functie de apartenenta la o religie sau la o confesiune majoritara care este specifica "Vestului", "Estului", etc… Liniile teoretice trasate de Huntington pe harta civilizatiilor lumii, utilizate ideologic de unii analisti care au argumentat razboiul din Iugoslavia sau vad acum scindarea Ucrainei, sunt o pura fictiune, rezultatul abstractizarii care nu tine cont de realitatea concreta din teren. În locul "faliilor", pe teren vom întâlni oameni care traiesc împreuna, vom întâlni etnii si confesiuni diferite în acelasi teritoriu, în acelasi sat, în acelasi oras, teritorii în care oamenii au învatat sa convietuiasca pe parcursul istoriei comune, sa se respecte reciproc si sa-si manifeste identitatea într-o lume a dialogului si schimburilor culturale pozitive. De exemplu, este situatia fostei Iugoslavii, a Transilvaniei si Bucovinei în România, a Ucrainei de Vest, etc. teritorii multietnice si pluri-confesionale care si-au construit echilibrul pe parcursul a mii de ani de istorie; sârbi, croati, români, germani, unguri, cehi, slovaci, ucraineni, poloni si rusi, precum si catolici, ortodocsi sau protestanti de toate confesiunile, traind "împreuna". Aceeasi situatie o întâlnim si în Orientul Apropiat sau în Africa de Nord, crestinii, prezenti la ei "acasa" înca din timpurile Apostolilor, fiind confruntati astazi cu islamul radical care cauta sa schimbe artificial peisajul confesional traditional.
Persecutiile crestinilor din Orientul Apropiat si din Nordul Africii
O prima persecutie majora a Bisericii crestine se petrece astazi în Orientul Apropiat, în special în Irak. Asa cum în perioada nazista locuintele evreilor erau marcate de catre extremisti cu steaua lui David, pe locuintele crestinilor din Irak se traseaza cu vopsea litera "N" – adica "Nazarineni", dupa caderea regimului Saddam Hussein islamistii djihadisti instaurând o lunga perioada de persecutii si martiriu îndreptate împotriva unui crestinism prezent la el acasa, de doua mii de ani. În 2004 teroristii aruncau în aer doua vehicule la iesirea dintr-o biserica, dupa Liturghie, în Bagdad, apoi se adauga distrugerea bisericilor si vandalizarea locurilor de rugaciune, asasinate (cazul unui preot si al unui diacon martirizati în 2007 la terminarea Liturghiei în Mossoul), masacre colective precum cel din catedrala din Bagdad din anul 2010. Sa nu uitam ca orasul Mossoul, pâna la cucerirea araba din anul 641, se numea Ninive si ca prezenta crestinilor se datoreaza apostolatului Sfântului Apostol Toma. Sub presiunea si teroarea islamistilor, din cei 1 milion de crestini prezenti în Irak în anul 2003, între 300 000 – 400 000 au luat calea exilului. Autointitulatul Stat Islamic îsi extinde influenta si în Siria, unde se petrec noi atrocitati: parintele iezuit Frans Van der Lugt, dedicat asistentei persoanelor cu handicap si un aparator al prieteniei dintre crestini si musulmani, a fost martirizat prin împuscare în Homs, Siria, în timp ce alt iezuit, parintele Paolo Dall'Oglio, activist pentru pace expulzat de guvernul Bassar al-Assad, a fost rapit si este tinut captiv din data de 29 iulie 2013…
Nu mai putin virulenta este opozitia în fata crestinilor în Africa de Nord. Atentate, distrugerea bisericilor, scolilor si centrelor de asistenta medicala patronate de Biserica, discriminari sociale si intimidari. Dupa revolutiile arabe din Nordul Africii, primele victime ale schimbarii ordinii de drept de pâna atunci au fost crestinii. Pe fondul radicalizarii miscarilor islamiste, atentate si discriminari, amenintari si presiuni sociale, Coptii din Egipt – evanghelizati de Sfântul Marcu – cunosc si ei persecutii si martiriul, multi credinciosi luând si ei calea exilului. Impresionanta este situatia celorlalte comunitati din Libia sau din Maroc. Or, vechimea crestinismului în toate aceste teritorii este consubstantiala istoriei si civilizatiei acestui spatiu geo-cultural. Crestinismul apostolic, minoritar astazi, este o prezenta fireasca în aceste locuri, crestinii sunt la ei acasa, chiar daca începând cu secolul VII dCh islamul patrunde pe fondul cuceririlor arabe, berbere sau turcesti, ulterioare. Si din cauza radicalizarii fractiunilor islamice crestinii minoritari sunt persecutati, amenintati si uneori masacrati în tari precum Banglades sau Pakistan din Orientul îndepartat, sau în alte tari Africane precum Nigeria, Coasta de Fildes, Etiopia, Kenia sau Tanzania.
De ce aceste evenimente într-o lume moderna, în care ratiunea si libertatea ar trebui sa triumfe ? Islamul este o religie revelata care marturiseste credinta într-un singur Dumnezeu. Este o religie a pacii care cauta împacarea omului cu Dumnezeu si asteapta plinirea eshatonului. Sa nu confundam islamul ca religie cu islamismul, miscari politice care îsi construiesc o ideologie luând elemente din religie ca sa argumenteze uneori o pozitie radicala scoasa din context. Militantismul politic poate deforma si cel mai pacific mesaj revelat, în timp ce partizanatul radical în favoarea unei fractiuni sau alteia nu poate sa genereze decât ura si dezbinare. Sa nu uitam nici de persecutiile gruparilor islamiste radicale împotriva musulmanilor apartinând altor fractiuni istorice ale islamului (siiti, suniti, wahabiti, etc)… ceea ce demonstreaza ca în aceste teritorii violenta este generalizata si vorbim de adevarate atentate împotriva drepturilor omului.
Toate aceste evenimente au fost declansate de schimbarea brusca a echilibrului intern stabilit pe parcursul a sute sau chiar mii de ani de istorie comuna a gruparilor etnice sau religioase din regiune. Orice schimbare artificiala a frontierelor, a unui regim politic sau militar, a ordinii care se instaureaza dea-lungul istoriei, orice favorizare a unei majoritati si defavorizare a alteia, sunt generatoare de tensiuni sociale, de miscari de persecutie sau trezesc atitudini negative alimentate de tensiuni din vremurile trecute. În locul confruntarii ar trebui instaurat dialogul si legaturile care ne unesc.
Credinta si pace
Razboiul si situatiile de conflict sunt o alta amenintare la adresa Bisericii de azi. Nu mai putin periculoasa este situatia argumentarii unor acte politico-militare prin apelarea la elemente ideologice care se alimenteaza din istoria Bisericii sau identifica o populatie sau grupare etnica aflata în conflict cu apartenenta la o anumita confesiune. De exemplu tensiunile dintre irlandezi si englezi, generate de evenimente politice din trecut, nu trebuie transpuse în tensiuni între "catolici" si "anglicani"… deoarece Biserica lui Cristos este mai presus de diviziunile umane, confesionalizante, partizane, limitate de interese atât de mici si de irelevante în fata planului lui Dumnezeu de mântuire a întregii umanitati.
La ora actuala, teoria ciocnirii civilizatiilor a lui Huntington este preluata si de cei care vor sa argumenteze tensiunile de pe teritoriul Ucrainei apelând la prezenta crestinismului catolic sau ortodox în Vestul sau Estul tarii. Kievul a devenit centrul cultural de difuziune a crestinismului rus în anul 988 dCh., dupa presiunile mongole din sec. XIII viata culturala mutându-se spre Vest. În anul 1595 Mitropolitul Kievului Mihail Rohoza refacea legaturile cu Roma, rupte de Shisma din 1054, aparând astfel Biserica Greco-Catolica Ucraineana, prezenta în teritoriile de Vest ale Ucrainei de azi si în Bielorusia. Deschiderea spre Europa, scolile moderne, deschiderea culturala spre civilizatia si cultura moderna si-au pus, evident, amprenta peste teritoriile de Vest, Biserica greco-catolica fiind un principal factor în emanciparea propriilor credinciosi. Cu toate acestea, greco-catolicii ucraineni sunt membri aceleasi Biserici ucrainene, urmasii Bisericii Kieviene, marturisesc aceeasi credinta, au acelasi calendar, aceeasi limba liturgica si sunt membri aceluiasi popor, chiar daca în Est se fac simtite mai pregnant influentele populatiei rusofone, multi fiind adusi acolo din diferite regiuni ale Rusiei în perioada industrializarii sovietice.
Conflictele politice si militare sunt declansate de interese de moment, au baze economice si nicidecum religioase. În momente de tensiune poporul asteapta de la liderii lor spirituali o argumentare a elanului lor care sa dobândeasca o autoritate divina, transcendenta… este normala prezenta clerului acolo unde credinciosii au nevoie de asistenta spirituala, însa slujitorii lui Cristos sunt obligati sa priveasca dincolo de interesele partizane si sa propovaduiasca Adevarul lui Cristos si sa promoveze misiunea unificatoare si de pace a Bisericii.
Pacea este starea normala a omului împacat cu Dumnezeu si cu aproapele, este conditia necesara practicarii credintei si a promovarii valorilor spirituale. În lipsa pacii Biserica este persecutata si împartaseste aceeasi suferinta cu a credinciosilor ei. Biserica este chemata sa promoveze pacea, unitatea si buna întelegere în sânul comunitatilor divizate de interese omenesti si sa cheme toti oamenii la unitatea valorilor lui Dumnezeu. Singura pace durabila se va instaura atunci când Domnul va triumfa în Împaratia sa, pâna atunci suntem chemati sa contribuim prin toate mijloacele la instaurarea pacii în lume.
Martiriul în lumea de azi
Dar poate ca cel mai prezent martiriu se petrece în jurul nostru, în viata de zi cu zi, nevazut dar la fel de important ca marturisirea de credinta facuta în situatii extreme. Într-o lume secularizata în care omul îsi pierde dimensiunea sacra, a fi crestin este mai dificil ca oricând. Si în fata culturii care se doreste "fara Dumnezeu", în fata îndepartarii de valorile Evangheliei, în fata unei lumi surde la Cuvântul lui Dumnezeu, a da marturisire de credinta prin viata ta, în familia ta, la locul de munca, devine un act eroic care se consuma în cenusiul grijilor cotidiene.
Crestinii au totusi un model divin de urmat si sunt chemati sa traiasca viata ascunsa a Nazaretului, dupa modelul Sfintei Familii si a ascultarii credintei, asa cum Isus ne-a învatat prin ascultarea si umilinta sa. Papa Paul al VI-lea, în Cuvântarea din 5 ianuarie 1964 la Nazaret declara:
La vita nascosta di Nazaret permette ad ogni uomo di essere in comunione con Gesù nelle vie più ordinarie della vita quotidiana: « Nazaret è la scuola dove si è iniziati a comprendere la vita di Gesù, cioè la scuola del Vangelo. […] In primo luogo essa ci insegna il silenzio. Oh! se rinascesse in noi la stima del silenzio, atmosfera ammirabile e indispensabile dello spirito […]. Essa ci insegna il modo di vivere in famiglia. Nazaret ci ricordi cos’è la famiglia, cos’è la comunione di amore, la sua bellezza austera e semplice, il suo carattere sacro e inviolabile […]. Infine impariamo una lezione di lavoro. Oh! dimora di Nazaret, casa del « Figlio del falegname »! Qui soprattutto desideriamo comprendere e celebrare la legge, severa certo, ma redentrice della fatica umana. […]. Infine vogliamo salutare gli operai di tutto il mondo e mostrar loro il grande modello, il loro divino fratello ».
Viata crestinului este viata de toate zilele, fara maretie aparenta, o viata de munca si plina de îndatoriri familial si sociale. În aceasta lume e nevoie de curajul îmbratisarii radical a vietii de credinta, în aceasta lume plina de atractii si încercari crestinii sunt chemati sa marturiseasca prin modul lor de a trai ca sunt crestini, ca-l iubesc pe Dumnezeu si pe aproapele. Într-o lume a razboiului si a violentei crestinii sunt chemati sa militeze pentru pace, într-o societate divizata sunt chemati sa fie apostolii unitatii. Într-o cultura a mortii crestinii sunt chemati sa primeasca darul vietii într-un mod neconditionat, sa-si creasca si sa-si educe copii conform valorilor Evangheliei. Aceasta marturisire a credintei se poate face numai prin eroism si ascultare, prin trairea credintei.
Concluzii
Pâna în anul 1989 Biserica greco-catolica româna era persecutata de regimul comunist si îsi marturisea credinta în catacombe. În închisorile comuniste si în coloniile de munca fortata au fost persecutati politic si au fost exterminati cetateni români de diferite confesiuni: ortodocsi, greco-catolici, romano-catolici si reformati. Unii au fost întemnitati din motive strict politice, altii, cum este cazul episcopilor si credinciosilor greco-catolici, au fost persecutati din cauza unui crez si a apartenentei la Biserica Universala, Roma, resedinta papei – urmasul Sfântului Petru – fiind dincolo de cortina de fier, într-o lume care, în ciuda imperfectiunilor si derapajelor culturale, a pastrat si a respectat sensul libertatii. Greco-catolicii au dat o dubla marturie de credinta: mai întâi au aparat valorile crestine si dreptul de a-si practica cultul, chiar si în catacombe, apoi, au marturisit despre unitate; unitatea credintei si valorile integratoare ale unei singure Biserici a lui Cristos care reuneste toate neamurile, permite afirmarea valorilor proprii ca patrimoniu al întregii umanitati, promoveaza solidaritatea si fraternitatea între oameni. Greco-catolicii sunt martiri pentru unitatea Bisericii dar si oameni care au dorit ca România sa fie integrata în lumea civilizata. Acesta a fost crezul pe care l-au avut toti cei ce s-au opus sistemului totalitar comunist, si multi au platit cu pretul vietii dorinta de libertate.
În lanturi si teroare, oprimati si uneori lipsiti de lumina soarelui, unii, precum Nicolae Steinhardt, au descoperit o alta lumina mai presus de lumea fizica, lumina lui Cristos, altii au ajuns la aceeasi lumina mergând pe calea crucii, trecând prin patima si moarte asemenea divinului Mântuitor, pentru a ajunge în patria cereasca, acolo unde asteapta învierea de obste. Nicolae Steinhardt, cel care evreu fiind a descoperit lumina lui Cristos Mântuitorul, în Jurnalul fericirii se întreba retoric: „Ce înseamna credinta? Încrederea în Domnul desi lumea e rea, în ciuda nedreptatii, în pofida josniciei, cu toate ca de pretutindeni nu vin decât semnale negative.” Acolo în puscarii, cu totii erau egali si, mai ales erau frati si ”chip” al aceluiasi Domn si Dumnezeu. Astfel se explica faptul ca Nicolae Steinhardt a fost botezat de Parintele Mina Dobzeu, ortodox, asistat de doi preoti greco-catolici Nicolae Lupea si Parintele Iuliu .
Aceasta este cea mai importanta lectie transmisa de martirii si marturisitorii români, indiferent de apartenenta lor la o Biserica sau alta, toti slujind, conform crezului lor, aceluiasi Dumnezeu în Cristos, Domnul nostru, însufletiti de acelasi Spirit.
Martirii de ieri si de azi sunt cei care consolideaza edificiul spiritual al omenirii în perioade de restriste. Ei sunt „ai nostri” si sunt în acelasi timp sunt adevarate valori din patrimoniul întregii umanitati. Ei sunt temelia pe care întreaga umanitate se va uni în iubire, solidaritate si credinta.
Dar, în fata realitatii triste din zilele noastre, în fata a ceea ce se întâmpla astazi în lume, – razboi în Iraq, în Siria, în Fâsia Gaza, în Nigeria, Sud Sudan, în Ucraina -, a crestinilor ucisi zilnic, a comunitatilor minoritare masacrate si a musulmanilor ucisi de cei care se constituie în ”califatul islamic” nu putem sa tacem, trebuie sa luam o pozitie pentru apararea lor. Biserica în totalitatea ei, Comunitatea ”San Egidio” trebuie sa se roage neîncetat pentru cei în suferinta si sa îi ajute spiritual si material. Europa, oamenii politici si societatea civila trebuie sa ia masurile caracteristice si sa trimita în aceste zone ajutoare umanitare respectiv ”soldati pentru pace” care sa protejeze pe acesti martiri contemporani noua.