„Vremurile trecute pot fi surse de noi interpretari si trairi ale vietii de zi cu zi. Cuvintele si faptele înaintasilor nostri nu pot fi lasate de izbeliste, ci trebuie reamintite si reafirmate din timp în timp. Asta pentru a nu cadea în uitare, ignoranta si necunoastere.
Cautând între filele îngalbenite ale documentelor despre Episcopul nostru din perioada comunista, Iuliu Hirtea (1914-1978), am descoperit un supravietuitor care l-a cunoscut bine pe acesta, în perioada detentiei din Penitenciarul Jilava. Este vorba despre Parintele Matei Boila.
Era 21 decembrie 1957, când informatorul „Virgil Ionescu” descria întâlnirea dintre cei doi: „În ziua de 30 noembrie crt- a sosit în camera 33 T.B.C. Hirtea Iuliu (episcop greco-catolic) […]. O data intrat în aceasta camera a fost luat de catre Boila Matei si instalat într-un pat de lânga acesta. Seara în pat Hirtea Iuliu l-a împartasit pe Boila Matei, iar duminica dimineata au continuat slujba religioasa […].”(ACNSAS, I 2900, vol. 1, f. 163). M-a impresionat mult aceasta întâmplare si doream sa stiu mai multe amanunte despre viata acestui Episcop care a dus mai departe flacara credintei în perioada în care Dumnezeu ne-a binecuvântat cu jertfa Bisericii noastre. În plus, doream sa-l cunosc personal pe parintele Boila, un vrednic slujitor al altarului, care s-a implicat în sustinerea Bisericii noastre în calitate de senator P.N.T.C.D., într-o perioada în care sperantele schimbarilor democratice erau mai mari decât cele imediat de dupa Revolutie.
Am luat legatura cu parintele si am pornit la drum. L-am întâlnit într-o oaza de liniste si pace, departe de agitatia si zgomotul orasului, undeva la periferia Clujului, în drumul spre colonia Sopor.
Un domn înalt, senin si cu voce blânda îmi iesise în cale, iar alaturi de dânsul, sotia sa. Era Parintele Matei Boila. M-am prezentat si l-am rugat pe parintele sa-mi împartaseasca întâlnirea si experienta sa cu Episcopul Hirtea. „Pe parintele Hirtea, pe episcopul nostru, l-am cunoscut în închisoare. L-am cunoscut ca un om cu adevarat sfânt în închisoarea din Jilava în 1957 […]. Vreau sa va povestesc cum am petrecut Pastele din 1957, pentru ca este foarte semnificativ pentru personalitatea si sfintenia lui Hirtea […]. Parintele era un foarte timid, prudent si fricos într-un anumit fel. Tocmai de aceea, marele lui eroism a fost curajul sfânt. Curajul care învinge tendintele naturale, curajul care depaseste totul si care te face pentru Hristos […]. Cu 40 de zile înainte am vorbit cu Monseniorul Hirtea: «Parinte, sa pregatim Pastele! Cine tine în fiecare zi o predica?» «Dragul meu Matiuta» – ca asa îmi spunea el – «Da nu se poate, ca ne vede si ne pedepseste!» – ca nu era voie. Si i-am zis: «Parinte, lasati ca eu stau la paza si pânda si n-o sa las pe nimeni». Si el si-a învins si frica si toate gândurile ca l-ar fi prins […]. Si atunci a zis: «Bine, fac». Si în fiecare zi ne-a tinut o predica, seara. Noi faceam apostolat si propaganda printre ceilalti si îi adunam. Cine voia sa vina venea în celula 9, el se urca sus în vârful partalului. Si acolo se adunau 100 de oameni, înghesuiti asa, unul lânga altul. Si el ne predica. Foarte frumos predica si cu foarte multa simtire si învingându-si frica, si toate lucrurile acestea […]. Erau 252 de oameni de toate categoriile. Când se apropiau Pastele i-am zis: «Monseniore, facem de Pasti o Liturghie?» ca el avea posibilitatea sa faca, pentru ca primise în mod clandestin niste vin si pâine. «Draga, da cum se poate? Da o sa vina sa ne pedepseasca». Eu si cu înca doi trei i-am sugerat aceasta. […] «Uite, Matiuta, sa ai grija, sa pândesti. Tu sa nu vii la Liturghie. Sa te uiti pe […] obloane, sa nu cumva sa vina».« Fiti linistit, nu o sa vina». Si înainte cu 2-3 zile, am început sa facem pregatirea pentru Pasti, cine vrea sa se spovedeasca si sa se cuminece de Sfintele Sarbatori. Si atunci, pret al jertfei pe care a adus-o el, […] s-a întâmplat un miracol. Ceea ce afara niciodata nu s-ar fi întâmplat. Din 252 de oameni, din toate categoriile, s-au spovedit 250 […]. Atunci el era singurul preot de acolo. S-au spovedit si cuminecat 250 de oameni. Extraordinar! Asa ceva nu se poate imagina. Apoi când a fost liturghia, stiti […] el cum stia pe de rost toata liturghia, si a Sfântului Ioan si a Sfântului Vasile, mi le-a si transmis în prealabil, prin Morse. […] Am batut la Morse toata liturghia […]. Ne notam pe niste bucati de sticle, de la geamurile care se spargeau. Le ungeam cu sapun, puneam D.T.T. si acolo scriam. A fost extraordinar ce s-a facut ! Gânditi-va ca […] dupa ce ne-a dictat toata liturghia, eu si Nicolae Balota am învatat-o pe de rost. Si tinea tipicul liturghiei […]. Cum eram în celula asa în sir, era în mijlocul coridorului, cu fata la popor. Acolo nu era posibilitatea de a [tine rânduiala]. Îmi amintesc si acum, în timp ce liturghisea, m-a vazut pe mine ca am venit si eu, ca vreau sa asist [si mi-a zis]: «Du-te, du-te de aici si stai de paza!».«Lasati-ma, fiti linistit ca nu patim nimica!». Si atâta a fost de dragut cum s-a dedicat acestei operatii. Gânditi-va ce risc! […] Trebuie sa va spun, ca niciodata n-am simtit atâta bucurie ca si în Pastile acelea. Nu se poate compara bucuria pe care am avut-o în clipa acea. Chiar m-am gândit: De unde aceasta bucurie mare? Pentru ca mi-am dat seama atunci ca cei 252 de oameni sunt legati împreuna prin Isus Hristos. Un lucru extraordinar! Sa ai oameni de toate felurile si de toate categoriile, legati împreuna prin dragostea lui Hristos. A fost un sentiment de bucurie si de înaltare extraordinara. N-am mai trait niciodata o asemenea sarbatoare cu atâta bucurie ca atunci. Asta a facut-o el prin sacrificiul facut, prin devotamentul si curajul sfânt. Pentru ca a învins firea lui timida si prudenta […]. Dupa ce ne-au despartit, dupa câteva luni, din nou ne-a adus în aceeasi celula. Atunci mi-a spus : «Vai, ce am suferit ca fara voi n-am putut sa fac nimic, decât numai ca îmi faceam mie liturghia». Atunci mi-am dat seama ce mult înseamna sa ai credinciosii lânga tine. Asa a fost de bucuros ca iarasi ne-am întâlnit, ca a putut sa faca din nou liturghia pentru mai multi. Trebuie sa stiti ca am avut cu el experienta asta a harului si a virtutii supranaturale care a învins slabiciunile umane. Extraordinar! Si rezultatul teribil: gânditi-va, atâtia spovediti! A fost ceva pentru noi, o bucurie extraordinara. Multi îmi spuneau : «Ati fost în puscarie si ati suferit». «Da, am suferit, dar asa bucurie cum am trait noi acolo, n-ati trait voi afara».
Am mai ramas apoi cu parintele si am mai discutat despre viata Bisericii noastre din clandestinitate si dupa Revolutie. Mi-a vorbit cu multa verva despre Parintele Iovan de la Vladimiresti, un preot-calugar ortodox, care a reusit sa converteasca multe inimi din închisoare, chiar printre gardieni. Nu l-a uitat nici pe Iuliu Maniu, cel care, pâna în ultima clipa a vietii sale, a ramas devotat Bisericii sale.
Parintele mi-a marturisit ca datorita Episcopului Iuliu Hirtea a îmbratisat preotia. Nu s-a simtit vrednic si pregatit pentru aceasta chemare. Însa a acceptat devenind unul dintre cei care si-a dedicat viata slujirii sacerdotale, într-o perioada în care Biserica Greco-Catolica avea nevoie de preoti pentru a-si continua misiunea: „Dupa eliberare, s-a bucurat teribil ca ne-am reîntâlnit. Si a venit la mine. Acum era el, asa foarte prudent. «Matei, trebuie sa te faci preot!». Zic: «Parinte draga, da eu nu m-am pregatit pentru asta. Nici de cântat nu stiu». «Nu se poate. Trebuie sa te faci preot!». S-a dus si l-a adus si pe Episcopul Dragomir, si mi-a zis: «Trebuie sa te faci preot !». «Pai, da cum sa ma fac eu asa?» «Nu se poate, Biserica este într-o situatie foarte grava, n-am preoti. Trebuie sa te faci preot!». Zic: «Daca trebuie, trebuie. Ce sa fac!». Si n-am putut sa refuz. M-am gândit: «Într-adevar, Biserica e într-o situatie grea si are nevoie de mine. Acum sa fac eu pe nebunu` ca nu stiu cânta !?[…]». El m-a hirotonit de diacon în 1967. Vai, ce am putut sa râd de întâmplarea de la primirea diaconatului! Aveam un prieten cu motocicleta. Era calugarul Iustin, bazilitan. Si monseniorul Hirtea mi-a zis: «Ca sa nu se stie, nu viu aici la voi acasa, ca mi-i frica sa nu ne vada. Veniti voi cu troleibuzul pâna în Manastur. Acolo va asteapta Iustin cu motocicleta si va duce la apartamentul unei surori, unde o sa fim noi si o sa va hirotonesc acolo ca diacon». Îmi venea sa mor de râs. Pai nu se putea face mai evident si mai stupid, din punctul asta de vedere, decât asa! Daca asa a zis, sa fie. Clar, aia stiau toate miscarile noastre. Am mers acolo si el ne-a hirotonit pe mine si pe socrul meu, ca diaconi. Si dupa vreo luna, doua, am fost hirotonit de Todea. Ca am fost la el la Reghin […]. Eu am spus atunci: «Eu ma hirotonesc, dar nu asa ca sa ma ascund dupa aia ca nici fata de sotie, de familie […]». «Pai, da ce rost are?». Si am facut acolo pe Calea Turzii, liturghie si cu câte 50 de insi. Acolo l-am chemat si pe Todea, unde a facut o liturghie mare […]. Astia sigur ca au aflat. Ma tot chemau la Securitate si ma amenintau. Dar era epoca aia în care ei trebuiau sa apara în fata Occidentului ca sunt mai liberali, sa nu închida pe cineva din cauza Liturghiei. Si pâna la urma m-am înteles cu ei. […] «Daca nu faceti politica si nu mai stie nimeni […] sa fie cât mai discret […] sa nu vina tineri». «Daca vreti sa nu vina tineri, puneti la usa un militian si sa-i opreasca !». Pâna la urma le-am spus: «Noi nu facem nimic rau. Eu îmi vad de liturghiile mele».
Astfel s-a petrecut întâlnirea cu Parintele Matei, un dialog si câteva confesiuni despre Episcopul Iuliu Hirtea. Nimic mai frumos si mai înaltator decât sa stai de vorba cu doi marturisitori. Da, cu doi marturisitori, pentru ca dialogul, caldura cuvintelor si gesturile parintelui m-au apropiat mai mult de acela care prin curajul sfânt, construise punti spirituale între detinuti si Dumnezeu.