Maria renunță. Renunță și moare. Drumul omului, de la prizonieratul față de egoul psihologic la Sinele liber în Spirit este schițat în viața Mariei, ca pârgă a creației noi, ca ipostaziere a Înțelepciunii create a lui Dumnezeu, ca regină a lumii finite. Mariei i se cere să renunțe chiar la Isus: la proximitatea spațială față de el, la acea viață fericită, firească, a unei mame alături de copilul ei pe care vrea să îl vadă crescând și devenind un bărbat împlinit. Cu alte cuvinte, ea trebuie să lase în urmă o maternitate unică în istoria lumii, dar ai cărei termeni erau, încă, tereștri. Renunțările acestea se transformă însă în oferiri, acte prin care Maria acceptă inevitabilul unei lucrări în care Dumnezeu face totul, iar ea se alătură cu voința proprie acestui flux, devenind parte din el, protagonistă, co-autoare. Și ea face acest lucru fără să fi avut de la început – și poate niciodată de-a lungul vieții terestre – o cunoaștere perfectă a ceea ce trebuia să se întâmple. Ea s-a încrezut însă într-o intuiție fundamentală care probabil a însoțit-o din copilărie și care a primit confirmări în momente-cheie de-a lungul vieții ei.

Prima renunțare are loc în momentul pierderii și regăsirii lui Isus în templu. Întorcându-se de la Ierusalim după un pelerinaj, Maria și Iosif își dau seama că copilul Isus lipsește. După trei zile de căutări (oare în ce stare ajung niște părinți care își caută copilul timp de 72 de ore?…), îl găsesc pe micul Isus în templu, discutând cu învățătorii legii. Cuvintele Mariei trădează panica, îngrijorarea, poate și supărarea: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Tatăl tău și cu mine te-am căutat îngrijorați.” După răspunsul lui Isus, cum că el trebuie să fie „în cele ale Tatălui” său, evanghelistul consemnează: „Dar ei n-au înțeles cuvântul pe care l-a spus lor”. Dar nu aceasta e atitudinea cu care rămâne Maria, căci, după ce Isus „a coborât cu ei la Nazaret” și s-a supus lor, ea „păstra aceste cuvinte în inima ei”. Lipsa de înțelegere e certă, dar este învăluită într-o mai largă atitudine meditativă, de pace și de așteptare senină a imprevizibilului. Istoria mântuirii nu este înfăptuită de ființe cu înțelegere perfectă, ci de oameni în carne și oase care au știut să se lase interogați de Mister, pătrunși și chiar frânți în egoul lor și în rațiunea care voia să cunoască totul, fără rest.

A doua renunțare este, la fel, inițiată de Isus și acceptată de Maria. Este momentul descris de evangheliști în care ea și frații lui îl caută pe Mântuitor în timp ce acesta predica, fiind înconjurat de o mare mulțime. Isus răspunde, ca de obicei, surprinzător, cu o întrebare retorică: Cine este mama mea? „Mama mea și frații mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc” sau, în altă variantă, „cei care fac voia lui Dumnezeu”. Este o nouă distanțare a lui Isus față de Maria, pe măsură ce el își continuă misiunea de vestire a Împărăției milostivirii lui Dumnezeu. E nevoie de asta pentru o împlinire glorioasă viitoare. E imposibil ca Maria să fi asistat la acest moment fără a fi avut măcar o tresărire; poate că însăși „sabia” prezisă de Simeon începe să intre în inima ei de mamă biologică, naturală, făcând loc, încet-încet, Mamei supranaturale a tuturor celor vii. Însă drumul este încă lung. Nimic nu e cert în sens empiric, vizibil. Ea trebuie să meargă înainte doar prin credință.

A treia renunțare este desigur evenimentul Crucificării. Evanghelistul Ioan, probabil singurul martor ocular dintre cei patru, ne spune că Maria era acolo. Isus, cu un trup sfâșiat de biciuiri, sângerând abundent, sufocându-se lent, trebuie să facă un efort supraomenesc, cu dureri atroce, ca să se ridice în mâini și să poată vorbi. Cu atât mai prețioase sunt cuvintele rostite de el în aceste momente de incredibilă suferință. Este ultima separare, în care Isus este pe cale să coboare în abisul morții. Însă ce spune el determină o întreaga istorie viitoare: „Femeie, iată fiul tău.” Misiunea ei continuă, iar ea mai face un pas dinspre maternitatea biologică a acestei lumi înspre cea spirituală a veacului viitor. În acest proces, Maria moare față de înseși aspirațiile ei personale și, pentru a relua metafora Papei Ioan Paul al II-lea, îl oferă pe Isus ca o Euharistie pe Golgota. Iar el are nevoie de mama lui în acel moment 1. Ca om aflat pe moarte, cu o naturală nevoie de a avea alături ființele cele mai dragi; 2. Ca Dumnezeu care își cheamă făptura pentru a lucra cu el pentru mântuirea oamenilor.

Se poate trăi o viață fără renunțări? Cu siguranță. Ar fi chiar una plăcută și confortabilă. Dar chiar și așa, timpul, biologia, dezordinea lumii ne prind din urmă. Suntem nevoiți să acceptăm plecarea copiilor, degradarea fizică și diverse alte evenimente imprevizibile. Revelația ne arată că nu putem fi desăvârșiți – de fapt, nu putem intra în Împărăție – dacă nu renunțăm la însuși eul nostru. Adică tocmai la nevoia de confort, sănătate și atașamente care să ne valideze pe noi înșine ca persoane atrăgătoare, inteligente, puternice. Însă viața noastră nu e despre noi înșine, ci despre trupul mistic al lui Hristos, regăsit în fiecare persoană care a trăit vreodată pe acest pământ. O căsnicie e o moarte lentă, creșterea copiilor este o moarte lentă, viața cu Dumnezeu e o moarte lentă: carnea (sarx) în care trăim câteva decenii, este extrem de puternică și caută mereu să supraviețuiască, să aibă parte de mângâiere și gratificare. E nevoie de o violență a virtuții, de forță nemiloasă pentru a depăși această carne – scriitorii Noului Testament, cu Pavel în frunte, erau conștienți de asta: „Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu”. Ne vine greu să facem binele, să ne ridicăm din canapea, să lăsăm o carte bună din mâini; ne vine greu să trăim cu cei din jur, să fim cu adevărat atenți la ei, să punem binele lor mai presus de al nostru; ne vine greu să mergem la biserică, să credem, să ne rugăm.

Dar Maria, prin Fiul ei, a reușit. Sfinții au reușit. Lupta merită purtată și trebuie câștigată. Harul îl avem deja: Spiritul Sfânt în noi, pneuma divin care se face una cu pneuma uman. Nu e puțin. E esența noastră care vine după noi, ne prinde din urmă, ne seduce, ne cucerește, ne zdrobește.

Pr. Alin Vara

Foto: Detaliu din Caravaggio, Moartea Fecioarei