Textul biblic
35„Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată. 36Dar eu v-am spus: «M-aţi văzut şi nu credeţi». 37Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine, iar pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, 38căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m a trimis; 39şi aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă.

Meditaţie
Atunci când Isus afirmă despre sine că e pâinea vieţii, foloseşte o metaforă, iar „meta-fora” înseamnă „care duce dincolo”, „care trece dincolo de” ceva. Atunci, limbajul metaforic trece dincolo, până la realitatea pe care intenţionează s-o comunice. Dacă nu suntem suficient de mistici, capabili să înţelegem misterul semnelor, nu ne putem numi oameni, auzim doar sunete pe care le asociem cu un obiect sau cu mai multe, asemenea necuvântătoarelor.
Isus spune că pâinea, simbol al vieţii, este el însuşi, Fiul care îl iubeşte pe Tatăl şi pe fraţii săi. El îşi aplică sieşi caracteristicile pâinii, deopotrivă darul cerului şi rodul muncii omului: umilă şi utilă, apetisantă şi disponibilă, simplă şi gustoasă, istovitoare şi dătătoare de satisfacţie, puterea celui care se hrăneşte şi comuniunea dintre cei care o împărtăşesc. Mulţimile îl caută pe Isus pentru că au mâncat, doresc să-şi asigure viaţa materială, încă n-au înţeles că viaţa omului înseamnă să intre în legătură cu el şi să trăiască aşa cum o face el, Fiul care se face pâine pentru fraţii săi. Nu-l doresc atât pe el, cât mai ales ceea ce obţin de la el şi vor să se înstăpânească asupra sursei de pâine, sunt ca păsările de curte, care aleargă în urma gospodarului de dragul grăunţelor, din cauza dependenţei de hrana pieritoare şi ignorând pâinea cea nepieritoare, care înfăptuieşte comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.
Isus i-a făcut fiecărui om trei daruri: primul e întregul univers, cel de-al doilea este eu-l propriu iar cel de-al treilea e Dumnezeu însuşi. Finalitatea oricărui dar e dăruirea de sine. Omului i-a fost oferit totul în mod gratuit, fără nici un merit, însă îi revine datoria de a primi darul cu recunoştinţă. Cel care face din pâine, din el însuşi ori din orice alt lucru propriul idol se aseamănă celui care se îndrăgosteşte de inelul de logodnă şi nu de cel care i l-a dat. Atunci, semnul îşi pierde sensul, mijlocul devine un scop în sine, viaţa se reduce la o acumulare de semne fără sens, de mijloace fără scop iar pâinea cea pieritoare devine chiar pâine otrăvită, care ucide.
Pâinea întreţine viaţa, dar nu pâinea este viaţa. Viaţa înseamnă să primeşti lumea întreagă şi eu-l propriu ca dar al iubirii lui Dumnezeu. Pâinea pe care Isus a luat-o şi, mulţumind, a frânt-o şi a dat-o este el însuşi, trupul său jertfit pentru noi. Prin această pâine, el ne oferă viaţa sa de Fiu. A mânca această pâine înseamnă a o asimila sau, mai bine zis, a fi asimilaţi, pentru a trăi din el şi asemenea lui.

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Giovanni
traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA