Pe 1 august a.c. se împlinesc 230 de ani de la nașterea lui Vasile Erdeli, Episcop al Diecezei de Oradea (1841-1862), o personalitate de excepție a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, și a Eparhiei noastre.
În „Istoria Diecezei Române Unite a Orazii-Mari”, în paginile închinate Episcopului Vasile Erdeli, canonicul Iacob Radu menționează: „Prin vremuri nespus de grele și furtunoase a străbătut Biserica noastră – se referea la anul revoluționar 1848 –, dar unul dintre oamenii providențiali, chemat să fie Părintele, Păstorul și povățuitorul poporului său, a fost Episcopul Vasile Erdeli, pe carele faptele mari, înțelepciunea rară și zelul neobosit, îl arată ca pe unul dintre cei mai mari bărbați ai Bisericii noastre și al neamului nostru întreg”.
Episcopul Vasile Erdeli ne-a lăsat o moștenire morală însemnată și ne-a deschis drumul capacității de a distinge la oameni, adevăratele valori sufletești, judecata sănătoasă, munca serioasă și devotamentul. „Sunt în viață momente când datoria ne obligă să trecem peste depărtare, să ne cunoaștem trecutul, nu însă ca să-i sporim prestigiul, ci pentru că în el se află forțele noastre spirituale, se află oameni care au privit Cerul și au avut tăria să-și ridice ochii spre stele”, scria distinsa doamnă profesoară Otilia Bălaș într-un articol de arhivă EGCO, pe care vi-l propunem spre lectură la acest ceas de sărbătoare:
«Episcopul Vasile Erdeli s-a născut pe 1 august 1794 în localitatea românească Macau, azi în Ungaria. Gimnaziul și liceul le-a urmat la Timișoara și Oradea, în orașul nostru fiind elev al „Seminarului Tinerimii Române Unite”. A studiat un an la „Academia de Drept” din Oradea (1815-1816), dar a optat pentru Teologie, urmând anul I la „Seminarul latin” , anul al II-lea l-a continuat la „Facultatea de Teologie” a „Universității Regale” din Budapesta și următorii doi ani, la Viena. În 1820, la încheierea studiilor, revine acasă și, la 20 noiembrie, este sfințit preot celib.
Câteva luni va lucra în cadrul Episcopiei de Oradea, ca în același an Episcopul Samuil Vulcan să-l numească paroh la Beiuș. În foarte scurt timp s-a dovedit a fi un preot de înaltă spiritualitate, un misionar al Bisericii lui Cristos. În 1829, Episcopul Samuil Vulcan îl transferă paroh în Oradea-Olosig, unde a lucrat cu aceeași dăruire, iubit și apreciat de credincioși.
Pentru activitatea sa cu totul remarcabilă, în 1835 a fost numit canonic al Capitlului. În cursul anilor i s-au încredințat multe responsabilități: a fost un timp rector al Seminarului, câștigând meritul „de a fi socotit cel mai vrednic rector”. Grija cu totul deosebită pentru Seminarul orădean a avut-o și după ce a ajuns episcop.
A fost consacrat arhiereu în ziua de Rusalii a anului 1843, la Blaj, de către Episcopul Ioan Lemeni, asistat de către Canonicul Ioan Corneli, iar în duminica următoare „a fost instalat cu mare solemnitate Episcop al Diecezei de Oradea”. Cuvântul rostit cu această ocazie a impresionat profund. A vorbit în latină – a vorbit teologul, oratorul, preotul cu suflet larg și înțelegător, Episcopul, cu înțelepciune și inițiative.
Prima „Pastorală” a fost destinată preoților, pe care îi dorea desăvârșiți, ca să poată fi împreună apostoli-misionari ai Bisericii. Le-a amintit chemarea lor și toate datoriile unui preot catolic: a locui în parohie, a celebra Sfânta Liturghie și în cursul săptămânii, nu numai în duminici și sărbători, studiul permanent de specialitate, lectura operelor de valoare din literatura română și universală, stăpânirea unei culturi generale cu largi orizonturi, un comportament distins, viață de familie exemplară, purtarea obligatorie a reverendei – preoții trebuiau să fie adevărate modele pentru societate. Preoților le-a interzis orice preocupări politice, singura preocupare fiind cea spirituală. A menționat și datoria preoteselor de a fi exemple frumoase în parohii.
Cu astfel de preoti, cu un Capitlu bine ales, din care au facut parte Iosif Pop Salajanul, viitorul episcop, Ioan Vancea, mitropolitul de mai târziu, și Ioan Corneli, a început să lucreze pentru dieceza sa, cu energie și devotament, pornind de la cunoașterea parohiilor, a școlilor confesionale, a numărului credincioșilor, a stării lor morale, a situației văduvelor de preoți și a orfanilor; era o muncă chibzuita, ordonată, cu măsuri în spirit de continuitate.
Din 1858 catehezele pentru copii și adulți devin obligatorii, preoții sunt datori nu numai să țină predicile, dar să le prezinte din timp, redactate, pentru control, chiar Episcopului. Asupra predicilor va reveni în numeroase „Pastorale”, considerându-le foarte import
ante pentru „luminarea tinerimii atât în școală, cât și în Biserică, căci de la creșterea și luminarea ei atârna înflorirea religiunei și a moralitatei și prin aceasta și viitorul Bisericii” (Iacob Radu, „Istoria Diecezei Române Unite a Orazii-Mari”, 1777-1927, Oradea, p.112).
Curatorii din parohii trebuiau să aibă o stare materială buna, un grad de cultură și o morală exemplară, activitatea lor administrativă, situația averii Bisericii, consemnate în acte oficiale, erau sub controlul Episcopiei.
Episcopul Vasile Erdeli și-a cunoscut deplin Dieceza; prin vizitele canonice a străbătut-o, a inspectat toate parohiile – Dieceza de Oradea cuprindea și Banatul, și tinuturile sătmărene, pentru care a înființat vicariat la Satu Mare. Rezultatul acestei muncii neobosite a fost revenirea multor parohii la Biserica Greco-Catolică. Între 1832-1848, numărul acestor parohii a crescut de la două la douăzeci si două, apoi la douăzeci și șase, cu 14.052 de credincioși. Pentru Banat și Bihor însemna și o salvare a parohiilor românești din stăpânirea clerului sârbesc asupritor.
Datorită efortului său, s-au construit și s-au reparat 50 de biserici, s-au ridicat 44 de case parohiale, un număr însemnat de școli confesionale și locuințe pentru cantori, a înzestrat parohiile cu cărți rituale tipărite la Blaj.
A trăit „vremile tulburi și vijelioase” ale anului 1848, dar s-a dovedit a fi „un diplomat rafinat care va reuși să facă față tuturor amenințărilor și pericolelor, salvându-și de la distrugere Dieceza (bisericile, parohiile și scolile), dar și viața credincioșilor. A reușit să se disculpe și să rămână în scaunul episcopal în condiții în care ierarhi de același rang cu el au fost demiși, fiindu-le pereclitată chiar viața” (Iudita Caluser, „Episcopia Greco-Catolica de Oradea” – contributii monografice – Editura Logos’94, p.358).
Cu stăruința care-i era caracteristică, a readus în Dieceză temeiurile speranțelor, liniștea vieții credincioșilor, relații umane civilizate și de apropiere între oameni. Ceea ce „a ieșit în afara timpului” a rămas în urmă și viața a reintrat în normalitate.
A avut parte și de mulți ani senini când, ca un adevărat părinte sufletesc, a luat decizii hotarâtoare pentru Biserică și neam. Astfel, înființează „Preparandia Greco-Catolică” la Oradea, în 1849 introduce la Gimnaziul din Beiuș limba română ca limba de predare în locul celei latine. Tot Episcopul Vasile Erdeli este cel care „obține de la guvernatorul Ungariei, arhiducele Albrecht, înfiintarea „Catedrei de limba și literatura română” la Universitatea din Budapesta, numindu-l profesor pe Alexandru Roman, care, din 1850, predase limba româna la Liceul Premonstratens din Oradea” (Cf. Pr. prof. dr. Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale si a Bisericii Românesti de la origini pâna astăzi, ediția a II-a, Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2003, p. 420). și tot Episcopul Erdeli este acela care „sfătuiește” și chiar „ordonă” ca toate actele oficiale din Dieceză să fie scrise în limba româna și cu litere latine.
Tăria credinței catolice și loialitatea față de Roma i-au condus viața de preot și episcop. Gândirea și trăirea credinței se pot cunoaște și din „Pastoralele” sale. Una dintre cele mai frumoase este cea din 27 martie 1855, în care prezintă Decretul dogmatic „Inneffabilis Deus”, despre Imaculata Concepere sau Zămislirea fără de prihană a Preacuratei Fecioare Maria, a cărei evlavie o recomandă și face să fie răspândita în Dieceza.
Conștient de răul creat prin despărțirea românilor de Biserica Romei, nu a încetat să pună în lumina pericolul venit din partea grecilor și a sârbilor „care i-au întunecat simțul național și i-au corupt limba răpindu-i literele străbune”, iar „din școalele răsăritenilor, călugări greci și sârbi, nici o lumină, fără numai ceața s-au lătit” (Iacob Radu, Op.cit., p.129).
Unirea cu Roma și binefacerile Unirii pentru neam sunt puse întotdeauna în evidență: ,,a aprins conștiința de sine între români, au curățit norii cei groși de pre orizontul națiunei române”. Cu emoție vorbește despre Blaj: „Mărit să fii tu, Blajule! Înaintea națiunii române sfânt e numele tău, tu ești a doua Romă!”. Școlile Blajului au revărsat credința și lumina, iar oamenii Blajului – Șincai, Klein și Maior – „cu adevărăt sunt nemuritori”, suștinea Episcopul.
Apreciat de personalitățile de seamă ale timpului, distins cu titlul de baron, decorat, numit consilier imperial, Episcopul a fost vizitat, dar deopotrivă și Catedrala sa, Catedrala „Sfântul Nicolae”, de Împăratul Francisc Iosif I, în 1852 și 1857, primit strălucit de către Arhiereu. În 1858 Episcopul a primit vizita Nunțiului papal, Antonio de Luca. Nunțiul a dăruit Catedralei noastre o cruce aurită și împodobita cu pietre pretioase, cruce dintre cele mai valoroase, cu relicve din Crucea Mântuitorului. La Sfintele Liturghii arhierești era dusă în procesiune de către unul din canonici.
Vasile Erdeli are și meritul de a fi sustinut înfiintarea Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș, de către Papa Pius al IX-lea, prin Bula „Eclesiam Christi ex omni lingua”, din decembrie 1853, sub jurisdicția căreia trece Episcopia de Oradea, pâna atunci aparținând Arhiepiscopiei de Strigoniu.
Episcopul Eparhiei noastre a participat la întronarea primului mitropolit, Alexandru Sterca-Sulutiu, și la instalarea primilor Episcopi ai Episcopiilor tot atunci înființate, de Lugoj și Gherla.
În timpul păstoririi sale, Biserica Ortodoxă sârbeasca, în frunte cu patriarhul, se considera stăpâna ortodocșilor, mai ales a celor din Banat și Bihor, și, prin preoți și călugări misionari, acționa împotriva Unirii. Inteligent și energic, Episcopul a reușit să contracareze răul. Biserica Ortodoxă Româna a fost de asemenea mereu ostilă Bisericii Unite cu Roma, dar Episcopul de Oradea răspundea inteligent, chibzuit, în spiritul adevărului și al dreptății.
Episcopul Vasile Erdeli s-a stins din viață la 27 martie 1862 și a fost înmormântat în cripta Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea.
Mitropolitul Ioan Vancea, care i-a fost apropiat Episcopului Vasile Erdeli, i-a schițat portretul subliniind însemnătatea pe care o are în Biserica și Eparhia noastră: „Memorie vie și fidelă, minte ageră, clară și prevăzătoare; judecata limpede și pătrunzătoare; caracterul ferm, hotarât și statornic. Era iubitor de dreptate până la asprime și severitate, dar bun la inimă, milostiv și îndurător față de cei lipsiți și nevoiași. Bun cunoscător de oameni, abil și iscusit diplomat, își știa alege prietenii și colaboratorii și iscodea ușor gândurile rele ale dușmanilor; pătrundea cu ușurință în miezul lucrurilor și al împrejurărilor folosind cu abilitate momentele prielnice și înlăturând piedicile și greutățile ce îi stăteau în cale […] . Ca și înaintașul său Vulcan, a fost și el zelos îndrumător al instrucției și educației tinerimei, patron și sprijinitor generos al științelor și miscărilor literare românesti…” (Iacob Radu, Op.cit, p.145).
Lumina experienței Episcopului Vasile Erdeli străbate timpul, îl strabate cu un mesaj întotdeauna actual. Viața l-a pus adesea pe Episcop în fața unor situații contradictorii, ostile de multe ori, poate de cele mai multe ori, dar nu s-a lăsat înfrânt niciodată. A știut că existența Diecezei sale poate fi ca „o sărbatoare”, s-a straduit să fie așa și așa a lăsat-o urmașilor… ».
La 230 de ani de la nașterea Episcopului Vasile Erdeli, un gând de recunoștință și o rugăciune!
Biroul de Presă EGCO
