Voi prezenta în acest Post al Adormirii Maicii Domnului un ciclu de reflecții despre dogmele mariane ale Bisericii, ipostazele Mariei în istoria Tradiției și semnificațiile acestora pentru viața creștinilor din toate timpurile.
Către sfârșitul anului bisericesc bizantin, creștinii sărbătoresc, pe 15 august, Adormirea Maicii Domnului. În limbaj romano-catolic, este vorba de Ridicarea la Cer cu Trupul și cu Sufletul a Sfintei Fecioare Maria. Faptul că acest praznic este plasat la finalul anului liturgic nu este lipsit de semnificație: căci privirea ne este astfel orientată către finalitatea eshatologică a destinului pământesc al celei căreia Dumnezeu i-a acordat un rol mai important decât al oricărei alte făpturi.
Conținutul teologic al evenimentului sărbătorit la această dată reprezintă sinteza întregii vieți a Mariei, ca orizont, telos, împlinire ce descrie, dinspre momentul desăvârșirii finale, ceea ce ea a fost de la început. Murind, înviind după trei zile și fiind ridicată la cer în integralitatea existenței ei personale, ea este dezvăluită întregii lumi ca Mamă a lui Dumnezeu, unită intim, matern, cu Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea umanității, mort și înviat prin puterea Spiritului Sfânt. Trecând prin moarte neatinsă de semnele fizice ale degradării, slăvită și încoronată ca Regină a Cerului și a Pământului, ea este revelată ca chipul întregii creații, personificare sau ipostaziere a sensului întregului cosmos, acela de a deveni Mireasa Mielului, locul prezenței lui Dumnezeu cu noi.
De aceea, mirabile dictu, același eveniment, în care, aparent, doar ea este protagonistă, este și despre noi. Orizontul final, deja împlinit, al vieții Maicii Domnului este și orizontul nostru. Învierea și glorificarea ei, după învierea și glorificarea Fiului ei, reprezintă pârga, anticiparea, garanția istorică, în timp, a învierii și glorificării noastre. Istoria mântuirii apare astfel ca unirea progresivă a lui Dumnezeu cu propria-i creație, de la enigmatica umblare a lui Dumnezeu prin Eden, în răcoarea serii, trecând prin revelația sub forme „slabe”, trecătoare, ca rugul aprins sau tunetele de pe Sinai, culminând în istorie în Întruparea, Moartea și Învierea Fiului lui Dumnezeu, continuând apoi cu chemarea în gloria cerească a Mamei lui și ajungând în final la desăvârșirea eshatologică în care omenirea întreagă va fi îndumnezeită, iar „Dumnezeu va fi totul în toți”.
Se înțelege astfel de ce aceste reflecții despre figura Maicii Domnului trebuie să înceapă cu… sfârșitul, semnificat de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Căci finalul e totul, totalitatea victoriei lui Dumnezeu, plinătatea vieții noastre cu Dumnezeu; și e totul pentru că sfârșitul e deja „întru început”, Ἐν ἀρχῇ (en arche), deja prezent în momentul creației, trăgându-ne înspre el cu forța Providenței divine, scriindu-ne viețile și aspirațiile.
„De Maria numquam satis”, spune un dicton cu valoare de principiu în ceea ce a devenit o veritabilă disciplină, mariologia. Despre Maria niciodată nu se poate spune prea mult; despre ea nu poți spune vreodată că ai spus suficient de multe lucruri. În același timp, Scriptura conține atât de puține cuvinte despre ea! Cum se explică acest paradox? Ce a făcut ca femeia despre care s-au scris cele mai multe reflecții savante, despre care s-au cântat cele mai dulci imnuri, spre care s-au înălțat cele mai multe strigăte de ajutor, suspine sau exclamații de laudă și care este, una peste alta, cea mai importantă prezență simbolică feminină din cultura occidentală, să fie totodată cineva despre care relatările istorice, prezente în corpusul de texte învestite cu o autoritate cvasi-sacramentală de către creștini, să poată fi adunate cu ușurință în nu mai mult de o pagină?
Răspunsul nu poate fi decât că această prezență culturală și devoțională nu este altceva decât expresia filtrată subiectiv, la nivel istoric, a unei prezențe reale, personale. Doar lucrarea efectivă, imediată, a Mariei – ca Mamă, ca Regină, ca irezistibilă Mijlocitoare și Apărătoare – în miezul aventurii umane, a putut inspira milioane de oameni, generație după generație. Și este o lucrare vie a unei persoane anume, care acționează, desigur, mereu în slujba lui Dumnezeu, dar într-un fel anume, unic, potrivit propriei ei personalități.
Or, urmărind istoria Bisericii, se poate spune că această personalitate este caracterizată în primul rând de discrețieși de insistență. Astfel, figura ei începe să se impună imaginației creștine la ceva vreme după începuturile creștinismului, într-un context în care apologetica creștină se concentrase de la început, în mod firesc, asupra figurii Mântuitorului. După aproximativ o sută de ani, apar primele atestări, străfulgerări istorice ce arată răspândirea între primii creștini a unei credințe deja ferme și articulate: în sec. al II-lea, Sf. Iustin Martirul și apoi Sf. Irineu din Lyon lansează probabil cel mai fertil concept mariologic – Maria ca Nouă Evă; iar rugăciunea „Sub tuum praesidium” – „Sub îndurarea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu” – care conține deja in nuce aproape toată doctrina mariană despre caracterul ei de Maică a lui Dumnezeu și de puternică mijlocitoare, este atestată din sec. al III-lea. Prima reprezentare vizuală datează din jurul anului 150, în Catacombele Priscillei de la Roma, în care un personaj masculin – după toate probabilitățile, e vorba de profetul Isaia – arată înspre Fecioara Maria care îl poartă pe pruncul Isus în brațe. Conținutul în sine, pentru acel timp în care reflecția teologică mariană se află în stadiu incipient, este uimitor și o arată deja pe Maria într-o postură de Maică a lui Mesia, mijlocitoare și regină, împlinire a profețiilor veterotestamentare.
Suntem la doar două-trei generații după Isus. Un concept teologic, o rugăciune și o frescă dezvăluie o credință puternică, în plină înflorire, a cărei existență pare însă neașteptată, neanticipată de nimic, cu excepția unor mici indicații din Noul Testament. Dar istoria nu e făcută doar de scrieri, de contingențe, și nici măcar de proiecte ecleziale umane. Este aici o forță care scapă analizei empirice și explicației istoricului. Dragostea statornică, articulată conceptual și imagistic, față de Sfânta Fecioară Maria este deja acolo. Ea însăși este deja acolo. Discretă, dar insistentă. Ca în Noul Testament, când prezența ei fizică se regăsește în punctele nodale, decisive, ale misiunii lui Isus: la Bunavestire, la pierderea și regăsirea în Templu, la Nunta din Cana, pe Golgota. „Fie mie după Cuvântul tău… Păstra aceste cuvinte în inima ei… Nu mai au vin… Faceți tot ce vă va spune…”; și tăcerea de pe Golgota. Cuvinte, gesturi, străluciri de o clipită. Dar vitale, și arătând de fapt o continuă prezență, o neîncetată preocupare, o nesfârșită rugăciune, o inepuizabilă mistuire de sine.
Ce a urmat după, în istoria Bisericii, în privința reflecției și devoțiunii față de Maica Domnului, este la fel de misterios din unghiul explicației istorice, și la fel de elocvent pentru misiunea ei care, pe măsura curgerii veacurilor, a devenit parcă tot mai intensă și mai bogată în posibilități de a ajunge la inimile oamenilor. Istoricul poate să vadă, de pildă, în proclamarea din anul 1950 a dogmei Ridicării cu Trupul și cu Sufletul la Cer a Sfintei Fecioare Maria o simplă și curioasă folosire a atributului infailibilității papale de către Pius al XII-lea, o decizie, e drept, luată după consultarea tuturor episcopilor lumii (în urma căreia, aceștia, cu doar câteva excepții, s-au exprimat în favoarea proclamării dogmei), dar care, cu toate acestea, poate să pară oricum ușor arbitrară; o, să zicem, „încercare a Bisericii Catolice de a întări devoțiunea mariană în fața asaltului secularizării”; dar ar fi prea puțin. Prea puțin ar fi și dacă am afla că, până la acel moment, timp de aproape o sută de ani, Vaticanul fusese inundat de scrisori din partea clericilor, teologilor și credincioșilor, implorându-i pe papii care s-au succedat să proclame această dogmă. În fapt, doar contemplând întreaga istorie a creștinismului am putea intui într-o oarecare măsură că în joc au fost forțe mai adânci și mai înalte decât simpla condiționare istorică. Prezența neîncetată și iubitoare a Mariei din Nazaret, Maica lui Dumnezeu, este singura care poate explica covârșitoarea evidență istorică a acestui cult, neegalat în religiile lumii, mai puternic cu fiecare secol, mereu altul și totuși același, polivalent, multicolor, ca o refracție minunată ale cărei nuanțe se schimbă prin ochii fiecărei persoane.
Cineva, de două mii de ani, continuă să ne încânte, să ne mângâie, să ne deschidă porțile minții și ale sufletului către Dumnezeu; continuă să ne povestească despre infinitul iubirii dumnezeiești. E o poveste, așadar, fără de sfârșit, despre om, univers și destinul final al tuturor, o poveste pe care noi, oamenii din toate timpurile, o intuiam de multă vreme, ba chiar o relatam și noi în forme mai palide sau mai vii, dar care abia acum, la plinirea timpurilor, s-a dezvăluit ca o cheie a tuturor lucrurilor, ca împlinirea desăvârșită a dorului nostru inconștient, infinit, după izbăvirea din această „vale de lacrimi”.
Pr. Alin Vara
