Papa Francisc a răspuns celor cinci dubii (lat. dubium, pl. dubia) trimise Sanctității Sale în iulie a anului trecut de cardinalii Walter Brandmüller și Raymond Leo Burke, cu sprijinul altor trei cardinali, Juan Sandoval Íñiguez, Robert Sarah și Joseph Zen Ze-kiun. Întrebările cardinalilor, în limba italiană, și răspunsurile Papei, în limba spaniolă, au fost publicate pe 3 octombrie 2023 pe site-ul Dicasterului pentru Doctrina Credinței. Mai jos este textul cu traducerea de lucru în limba română a răspunsurilor Papei Francisc:
1) Dubiul cu privire la afirmația că Revelația Divină trebuie reinterpretată pe baza schimbărilor culturale și antropologice curente. După afirmațiile unor episcopi, care nu au fost nici corectate, nici retractate, ne întrebăm dacă în Biserică, Revelația Divină trebuie reinterpretată conform schimbărilor culturale ale vremurilor noastre și după noua viziune antropologică pe care o promovează aceste schimbări; sau dacă, Revelația Divină este obligatorie pentru totdeauna, imuabilă și, prin urmare, nu trebuie contrazisă, conform decretului Conciliului Vatican II, că „ascultarea credinței” se datorează lui Dumnezeu care descoperă (Dei Verbum, 5); că ceea ce este revelat pentru mântuirea tuturor trebuie să rămână „veșnic intact” și viu și să fie „transmis tuturor generațiilor” (7) și că progresul înțelegerii nu implică nicio schimbare în adevărul lucrurilor și al cuvintelor, deoarece credința a fost „transmisă odată pentru totdeauna” (8), iar Magisteriul nu este superior cuvântului lui Dumnezeu, ci doar învață ceea ce a fost transmis (10).
Răspunsuri de la Papa Francisc
Dragi frați,
deși nu mi se pare întotdeauna prudent să răspund direct la întrebările adresate mie și mi-ar fi imposibil să răspund la toate, în acest caz mi s-a părut potrivit să o fac având în vedere apropierea Sinodului.
Răspuns la prima întrebare
a) Răspunsul depinde de sensul pe care îl atribui cuvântului „reinterpretează”. Dacă este înțeles ca a „interpreta mai bine”, expresia este valabilă. În acest sens, Conciliul Vatican II a afirmat că este necesar ca, odată cu munca exegeților – și adaug, a teologilor – „judecata Bisericii să se maturizeze” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Dei Verbum, 12).
b) Prin urmare, dacă este adevărat că Revelația divină este imuabilă și întotdeauna obligatorie, Biserica trebuie să fie smerită și să recunoască că nu își epuizează niciodată bogăția insondabilă și că trebuie să crească în înțelegerea sa.
c) În consecință, crește și în înțelegerea a ceea ce ea însăși a afirmat în Magisteriul său.
d) Schimbările culturale și noile provocări ale istoriei nu modifică Revelația, dar ne pot stimula să exprimăm mai bine unele aspecte ale bogăției sale debordante care oferă întotdeauna mai mult.
e) Este inevitabil ca acest lucru să conducă la o mai bună exprimare a unor declarații din trecut ale Magisteriului și, de fapt, s-a întâmplat de-a lungul istoriei.
f) Pe de altă parte, este adevărat că Magisteriul nu este superior Cuvântului lui Dumnezeu, dar este și adevărat că atât textele Scripturilor, cât și mărturiile Tradiției necesită o interpretare care să ne permită să distingem substanța lor perenăde condiţionarea culturală. Acest lucru este evident, de exemplu, în textele biblice (cum ar fi Exodul 21, 20-21) și în unele intervenții magistrale care au tolerat sclavia (Vezi Nicolae al V-lea, Bulla Dum Diversas, 1452). Nu este o temă secundară,dată fiind legătura sa intimă cu adevărul peren al demnității inalienabile a persoanei umane. Aceste texte au nevoie de interpretare. Același lucru este valabil și pentru unele considerații din Noul Testament despre femei (1 Corinteni 11, 3-10; 1 Timotei 2, 11-14) și pentru alte texte din Scripturi și mărturii ale Tradiției care astăzi nu pot fi repetate așa cum sunt.
g) Este important de subliniat că ceea ce nu se poate schimba este ceea ce a fost revelat „pentru mântuirea tuturor” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Dei Verbum, 7). Prin urmare, Biserica trebuie să discearnă constant ce este esențial pentru mântuire și ce este secundar sau mai puțin direct legat de acest scop. Mă interesează să-mi amintesc ceea ce a afirmat Sfântul Toma de Aquino: „cu cât intrăm mai mult în detalii, cu atât nedeterminarea crește” (Summa Theologiae 1-1 1, q. 94, art. 4).
h) În fine, o singură formulare a unui adevăr nu poate fi niciodată înțeleasă în mod adecvat dacă este prezentată singură, izolată de contextul bogat și armonios al întregii Revelații. „Ierarhia adevărurilor” presupune, de asemenea, plasarea fiecăruia dintre ele în legătura adecvată cu adevărurile cele mai centrale și cu învățătura generală a Bisericii. Acest lucru poate duce în cele din urmă la moduri diferite de expunere a aceleiași doctrine, deși „celor care visează la o doctrină monolitică apărată de toți fără nuanță, aceasta poate părea o dispersie imperfectă. Dar realitatea este că această varietate ajută la o mai bună manifestare și dezvoltare a diferitelor aspecte ale bogăției inepuizabile a Evangheliei (Evangelii gaudium, 40). Fiecare curent teologic are riscurile lui, dar și oportunitățile sale.
2) Dubiul cu privire la afirmația că practica larg răspândită de a binecuvânta uniunile între persoane de același sex este de acord cu Revelația și Magisteriul (CCC 2357). Potrivit Dumnezeieștii Revelații, atestată în Sfânta Scriptură, pe care Biserica „din porunca dumnezeiască și cu ajutorul Spiritului Sfânt o ascultă cu evlavie, o păzește sfințită și o expune cu credincioșie” (Dei Verbum 10) este: „La început” Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul Său, bărbat și femeie, i-a creat și i-a binecuvântat, ca să fie roditori (vezi Gen l, 27-28). Apostolul Pavel ne învață că tăgăduirea diferenței sexuale este consecința tăgăduirii Creatorului (Rom. l, 24- 32). Se întreabă: poate Biserica să deroge de la acest „principiu”, considerându-l, în contrast cu ceea ce este predat de Veritatis splendor 103, ca un simplu ideal, și acceptând ca „bine posibil” situații obiectiv păcătoase, precum uniunile cu oamenii de același sex, fără a eșua în doctrina revelată?
Răspunsul Papei Francisc la a doua întrebare
a) Biserica are o concepție foarte clară despre căsătorie: o uniune exclusivă, stabilă și indisolubilă între un bărbat și o femeie, deschisă în mod firesc spre generarea de copii. Numai această unire poate fi numită „căsătorie”. Alte forme de unire realizează acest lucru doar „parțial și analogic” (Amoris laetitia 292), deci nu pot fi numite „căsătorii”.
b) Nu este vorba doar de nume, ci realitatea pe care o numim căsătorie are o constituție esențială unică care cere un nume exclusiv, neaplicabil altor realități. Fără îndoială, este mult mai mult decât un simplu „ideal”.
c) Din acest motiv, Biserica evită orice tip de rit sacramental care ar putea contrazice această convingere și ar putea presupune că ceva este recunoscut drept căsătorie care nu este.
d) Totuși, în relațiile cu oamenii, nu trebuie să pierdem caritatea pastorală, care trebuie să pătrundă în toate deciziile și atitudinile noastre. Apărarea adevărului obiectiv nu este singura expresie a acestei carități, care este alcătuită și din bunătate, răbdare, înțelegere, tandrețe și încurajare. Prin urmare, nu putem fi judecători care doar neagă, resping, exclud.
e) Prin urmare, prudența pastorală trebuie să discearnă în mod adecvat dacă există forme de binecuvântare,solicitate de una sau mai multe persoane, care să nu transmită o concepție incorectă a căsătoriei. Pentru că atunci când ceri o binecuvântare, exprimi o cerere de ajutor de la Dumnezeu, o rugăminte pentru a putea trăi mai bine, o încredere într-un Tată care ne poate ajuta să trăim mai bine.
f) Pe de altă parte, deși există situații care din punct de vedere obiectiv nu sunt acceptabile, din punct de vedere moral,caritatea pastorală însăși ne cere să nu-i tratăm pur și simplu ca „păcătoși” pe alți oameni a căror vinovăție sau responsabilitate poate fi atenuată de diverși factori care influențează imputabilitatea subiectivă (Cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et Paenitentia, 17).
g) Deciziile care, în anumite împrejurări, pot face parte din prudența pastorală nu trebuie neapărat să devină o normă. Adică, nu este potrivit ca o Eparhie, o Conferință Episcopală sau orice altă structură eclezială să permită în mod constant și oficial proceduri sau rituri pentru orice tip de problemă, deoarece tot ceea ce „face parte dintr-un discernământ practic în fața unei situații particulare nu poate fi ridicat la nivelul unei norme”, pentru că aceasta „ar da naștere unor cazuistici insuportabile” (Amoris laetitia 304). Dreptul Canonic nu trebuie și nu poate să acopere totul, și nici măcar Conferințele Episcopale cu diversele lor documente și protocoale nu ar trebui să o pretindă, întrucât viața Bisericii curge pe mai multe căi pe lângă cele normative.
3) Dubiul cu privire la afirmația că sinodalitatea este o „dimensiune constitutivă a Bisericii” (Constituția apostolică Episcopalis Communio 6), astfel încât Biserica ar fi prin natura ei sinodală. Având în vedere că Sinodul Episcopilor nu reprezintă Colegiul Episcopal, ci este un simplu organ consultativ al Papei, întrucât episcopii, ca martori ai credinței, nu își pot delega mărturisirea adevărului, se pune întrebarea dacă sinodalitatea poate fi cea supremă – criteriu de reglementare al guvernării permanente a Bisericii, fără a denatura structura ei constitutivă dorită Fondatorul ei, prin care autoritatea supremă și deplină a Bisericii este exercitată atât de Papă în virtutea funcției sale, cât și de Colegiul Episcopilor împreună cu conducătorul acesteia, Pontiful Roman (Lumen gentium 22).
Răspunsul Papei Francisc la a treia întrebare
a) Deși recunoașteți că autoritatea supremă și deplină a Bisericii este exercitată atât de Papă prin funcția sa, cât și de Colegiul Episcopilor împreună cu responsabilul lor, Pontiful Roman (Vezi Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Lumen gentium, 22), prin aceste întrebări înseși vă exprimați nevoia de a participa, de a vă exprima liber părerea și de a colabora, cerând astfel o formă de „sinodalitate” în exercitarea slujirii mele.
b) Biserica este un „mister al comuniunii misionare”, dar această comuniune nu este doar afectivă sau eterică, ci mai degrabă implică în mod necesar o participare reală: nu numai ierarhia, ci tot Poporul lui Dumnezeu în diferite moduri și la diferite niveluri poate face ca oamenii să își simtă propria voce și să se simtă parte din călătoria Bisericii. În acest sens,putem spune că sinodalitatea, ca stil și dinamism, este o dimensiune esențială a vieții Bisericii. Sfântul Ioan Paul al II-lea a spus lucruri foarte frumoase despre acest subiect în Novo millennio ineunte.
c) Un alt lucru este să sacralizezi sau să impui o anumită metodologie sinodală care îi place unui grup, transformând-o într-o normă și un parcurs obligatoriu pentru toată lumea, pentru că acesta nu ar duce decât la „înghețarea” parcursului sinodal prin ignorarea diferitelor caracteristici ale diferitelor Biserici particulare și bogăția variată a Bisericii universale.
4) Dubiul privind susținerea păstorilor și teologilor pentru teoria potrivit căreia „teologia Bisericii s-a schimbat” și deci, hirotonirea preoțească ar putea fi conferită femeilor. În urma afirmațiilor unor prelați, care nu au fost nici corectate, nici retractate, potrivit cărora teologia Bisericii și sensul Liturghiei s-ar fi schimbat odată cu Vatican II, se pune întrebarea dacă decretul Conciliului Vatican II este încă valabil, că „preoția comună a credincioșilor și preoția ministerială diferă în mod esențial și nu numai în grad” (Lumen Gentium 10) și că preoții în virtutea „puterii sfinte a ordinului de a aduce jertfe și de a ierta păcatele” (Presbyterorum Ordinis, 2), acţionează în numele şi în persoana lui Cristos mijlocitorul, prin care se desăvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor? Mai mult, se întreabă dacă mai este valabilă învățătura scrisorii apostolice a Sfântului Ioan Paul al II-lea Ordinatio Sacerdotalis, care învață ca adevăr de reținut definitiv imposibilitatea conferirii hirotoniei preoțești femeilor, de aceea această învățătură nu mai este supusă modificării nici la discuţia liberă a păstorilor sau a teologilor.
Răspunsul Papei Francisc la a patra întrebare
a) „Preoția comună a credincioșilor și preoția ministerială diferă în mod esențial” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Lumen Gentium, 10). Nu se cuvine a susține o diferență de grad care implică a considera preoția comună a credincioșilor ca ceva de „categoria a doua” sau de valoare mai mică („un grad inferior”). Ambele forme de preoție se luminează și se sprijină reciproc.
b) Când Sfântul Ioan Paul al II-lea a învățat că este necesar să se afirme „definitiv” imposibilitatea de a conferi femeilor hirotonie preoțească, el nu denigra în niciun caz femeile și nu conferea bărbaților puterea supremă. Sfântul Ioan Paul al II-lea a afirmat și alte lucruri. De exemplu, că atunci când vorbim despre puterea preoțească „ne aflăm în contextul funcției, nu al demnității și sfințeniei”. (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 51). Acestea sunt cuvinte pe care nu le-am acceptat suficient. El a mai spus clar că, deși numai preotul prezidează Euharistia, sarcinile „nu dau naștere la superioritatea unora asupra altora” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, nota 190; Cf. Congregației pentru Doctrina Credinței). Declarația Inter Insigniores, VI). El a mai afirmat că, dacă funcția preoțească este „ierarhică”, ea nu trebuie înțeleasă ca o formă de dominare, ci „este în totalitate rânduită sfințeniei mădularelor lui Cristos” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Mulieris dignitatem, 27). Dacă acest lucru nu este înțeles și nu se trag consecințele practice ale acestor distincții, va fi greu de acceptat că preoția este rezervată doar bărbaților și nu vom putea recunoaște drepturile femeilor sau nevoia ca acestea să participe, în diferite moduri, la conducerea Bisericii.
c) Pe de altă parte, pentru a fi riguroși, recunoaștem că o doctrină clară și autorizată asupra naturii exacte a unei „declarații definitive” nu a fost încă dezvoltată în mod cuprinzător. Nu este o definiție dogmatică, dar trebuie acceptată de toată lumea. Nimeni nu o poate contrazice public și totuși poate fi obiect de studiu, ca în cazul valabilității hirotoniilor în Comuniunea anglicană.
5) Dubiul cu privire la afirmația „iertarea este un drept al omului” și insistența Sfântului Părinte asupra îndatoririi de a absolvi pe toți și întotdeauna, pentru care pocăința nu ar fi o condiție necesară pentru dezlegarea sacramentală. Ne întrebăm dacă mai este în vigoare învățătura Conciliului Tridentin, potrivit căreia, pentru valabilitatea mărturisirii sacramentale, este necesară căința penitentului, care constă în detestarea păcatului săvârșit cu intenția de a nu mai păcătui (Sesiunea XIV, Capitolul IV: DH 1676), astfel încât preotul trebuie să amâne iertarea atunci când este clar că această condiție nu este îndeplinită.
Răspunsul Papei Francisc la a cincea întrebare
a) Pocăința este necesară pentru valabilitatea izolării sacramentale și implică intenția de a nu mai păcătui. Dar aici nu există matematică și trebuie să amintesc încă o dată că confesionarul nu este un birou vamal. Nu suntem stăpâni, ci umili administratori ai Tainelor care hrănesc credincioșii, pentru că aceste daruri ale Domnului, mai mult decât moaștele de păstrat, sunt ajutoare ale Spiritului Sfânt pentru viața oamenilor.
b) Există multe moduri de a exprima pocăința. Adesea, la persoanele cu stima de sine foarte scăzută, a pleda vinovat este o tortură cruntă, dar simplul act de apropiere a mărturisirii este o expresie simbolică a pocăinței și a căutării ajutorului divin.
c) De asemenea, vreau să amintesc că „uneori ne costă mult să facem loc iubirii necondiționate a lui Dumnezeu în lucrarea noastră pastorală” (Amoris laetitia 311), dar trebuie să învățăm. Pe urmele Sfântului Ioan Paul al II-lea, susțin că nu trebuie să cerem credincioșilor intenții de corectat prea minuțioase și sigure, care în cele din urmă ajung să fie abstracte sau chiar narcisiste, ci și predictibilitatea unei noi căderi care „nu prejudiciază autenticitatea intenției” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către cardinalul William W. Baum și către participanții la cursul anual al TribunaluluiApostolic, 22 martie 1996, 5).
d) În sfârșit, trebuie să fie clar că toate condițiile care se pun de obicei la spovedanie nu sunt în general aplicabile atunci când persoana se află într-o situație de agonie sau cu abilitățile sale mintale și psihice foarte limitate.
Biroul de Presă EGCO
Traducere în limba română: Mihaela Caba-Madarasi
