Ioan F. POP
Într-o vreme absurdă, în care tragediile se țin lanț, de la cele pandemice la cele beligerante, cînd moartea a devenit o banalitate statistică, una care tinde să ne anestezieze orice urmă de empatie și compasiune, se împlinesc, iată, treizeci de ani de la re-apariţia revistei de cultură creştină Vestitorul. Fiind constantă în evoluția ei, fără fluctuații și sincope, voi relua și eu cîteva gînduri care îi jalonează și acum parcursul redacțional. Revista este o prezenţă discretă în spaţiul publicisticii noastre, rămînînd fidelă scopului propus inițial, acela de a informa și potența climatul benefic al credinței și al culturii.
În durata lungă a temporalităţii, cei treizeci de ani pot să nu însemne prea mult. Dar, în ordinea faptelor imanente, cu deschidere spre transcendent, care marchează cît de cît evoluţia şi devenirea noastră spirituală, acest lucru poate însemna ceva. Căci, nu o dată, fapte aparent insignifiante din prezent pot avea o mare reverberaţie cognitivă odată cu trecerea timpului. Iar cînd e vorba de cuvîntul scris şi tipărit, rezistenţa la trecerea timpului e cea mai bună cale de a-i încerca dimensiunea axiologică. Dacă totul a început prin rostirea miraculoasă a cuvîntului, se pare că nimic nu poate dăinui în afara mărturiei sale scrise. Cuvîntul scris reflectă cel mai bine realitatea, o reţine în chiar perisabilitatea sa. Tot ceea ce sîntem sau sperăm să fim se îmbracă în haina simbolică a cuvîntului, de la fapta cea mai prozaică la cea mai adîncă perspectivă metafizică. A crea prin cuvînt înseamnă – pe urma Cuvîntului întemeietor – creatio ex nihilo. Scrisul posedă iniţial doar acest nimic, acest ne-spus originar al cuvîntului cu care autorul poate încerca să inventeze propria sa lume. În datul său genezic, sacru, cuvîntul înseamnă dialog, comunicare, relație privilegiată cu alteritatea. Adevărul vieţii rămîne aproape inoperant dacă nu respiră în vecinătatea frumosului, a armoniei cuvîntului scris şi rostit, a actelor în care el se revelează. Context în care cei care ne ocupăm (şi) de revista Vestitorul încercăm lunar să lucrăm cît de cît la temelia cuvîntului, la rezonanţa sa umană şi creştină. Încercăm să reflectăm o frîntură de lume în oglinda a ceea ce are ea mai bun, mai înălţător. Cu alte cuvinte, încercăm un demers destul de sinuos în contextul unei libertăţi haotice, în care valoarea, morala și dreptatea rămîn doar un etern deziderat. Tradiţia interbelică a revistei ne obligă să scrutăm din cînd în cînd trecutul, să fim receptivi la pulsul spiritual al momentului, dar şi să întindem punţi ecumenice către viitor. Purtăm în spate o tradiţie iluministă care ne îndeamnă nu doar la pioase aduceri aminte, ci şi la o acţiune conjugată, la cuvinte, gînduri şi fapte care să răzbată dincolo de graniţele perisabile ale actualităţii. Elementele spiritualităţii şi ale culturii lucrează cu datele prezentului doar în perspectiva conturării unei forme de viitor. Mai exact, prezentul oricărei spiritualităţi se certifică doar în viitorul ei, în substanţa din care acesta îşi poate trage seva. Fără această deschidere a sufletului spre limitele lui mundane şi celeste rămînem doar biete umbre pe ecranul spaţio-temporalităţii. Chiar și libertatea, în diversitatea formelor ei, ajunge o biată himeră dacă nu este ancorată în ceea ce fiinţa are mai înalt în devenirea sa.
Revista îşi asumă cu onestitate rolul de martor al faptelor derulate în numele credinţei şi culturii, cu gîndul atît la clipa cea repede trecătoare, cît şi la temporalitatea care reliefează orizontul oricărei înfăptuiri. Aşa după cum îi sugerează şi numele, revista Vestitorul va continua – mai ales în aceste vremuri în care domneşte mai apăsat anormalitatea și absurdul – să vestească doar normalitatea: normalitatea vieţii spirituale, normalitatea credinţei şi a culturii, normalitatea vieţii înseşi. Căci „vestitori” și actanți ai apocalipsei avem prea mulţi. Ca atare, nu ne putem dori decît faptul ca, şi în continuare, revista să fie un bun şi inspirat vestitor al Eparhiei de Oradea.