Cateheza 24 – Cardinal Matteo Zuppi

24

«MISERA ET MISERICORDIA»

DESFRÂNATA

« ¹Iar Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. ²Dar în zori a venit din nou la templu şi tot poporul venea la el, iar el, fiind aşezat, îi învăţa. ³Cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în adulter şi, punând-o la mijloc, ⁴i-au zis: „Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. ⁵Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le batem cu pietre. Dar tu, ce zici?”. ⁶Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. ⁷Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!”. ⁸Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. ⁹Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. ¹⁰Isus s-a ridicat şi i-a spus: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?”. ¹¹Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!”. (Ioan 8,1-11)

«Nu vă mai amintiţi de cele dinainte şi nu vă mai gândiţi la cele din vechime!», a îndemnat profetul (cf. Isaia 43,18). Cum să uităm, noi, care avem o memorie atentă față de trecutul nostru, de nedreptățile pe care considerăm că le-am suferit, de judecățile aparent nedrepte la care am fost supuși? Și de câte ori amintirea nutrește neîncrederea, justifică răutatea, tăcerea ostilă și potrivnică! Să nu rămânem sclavi ai trecutului nostru! Ne putem schimba sufletul și să-l eliberăm din lațul răului. Adevărata purificare a memoriei nu vine de la sine, căutându-ne singuri dreptatea, ci încredințându-ne iubirii lui Dumnezeu. «Nu vă mai amintiți de cele dinainte», pentru că Dumnezeul nostru nu se resemnează și ne eliberează sufletul de urmele răului. Nu putem afla bucuria cu ajutorul dreptății, ci abandonându-ne iubirii. Dumnezeu e cu mult mai mare decât sufletul nostru. Să ne deschidem sufletul, fără să încercăm să-l constrângem pe Dumnezeu prin micimea noastră.

Cărturarii și fariseii aduc în fața lui Isus o femeie surprinsă în adulter. Vor să-l sfideze pe Isus să ia o poziție, să se alinieze dreptății lor. Poate că au ascultat și ei pilda tatălui milostiv și voiau să caute dovezi pentru a-l acuza pe Isus și să vadă până unde poate ajunge milostivirea aceea ce li se părea scandaloasă, dând impresia că pune pe același plan dreptul și păcătosul. De câte ori lumea sau chiar noi înșine căutăm nenumărate motive pentru a ne justifica lipsa de îndurare față de ceilalți, împietrirea inimii! Ne ascundem îndărătul dreptății, în iluzia că aceasta, fără milostivire, poate oferi siguranță.

O târăsc pe femeie ca pe un obiect. Poate că erau cuprinși de elanul entuziasmului morbid al evenimentului. Cine și în ce fel putea să se opună justiției lor reci și imparțiale ce osândește? Cum să stea împotriva curiozității celor ce așteptau să vadă circul, curioși să vadă sfârșitul acestei femei, gata s-o umilească, să arunce pietrele violenței, ale batjocurii și osândei? Cine se împotrivește astăzi unor ritualuri asemănătoare de bătaie de joc, de prejudecată, de răzbunare, puterii doctrinelor ce ne condiționează conștiințele fragile și contradictorii?

O împing la mijloc. E condamnată la moarte. Împotriva ei se pot manifesta violent, o pot trata cu dispreț. Să ne gândim la umilirea ei, la suferința, spaima și rușinea ei. Legea prevede ca astfel de femei să fie ucise cu pietre. Cărturarii vor să bată în cuie că nu se mai poate face nimic pentru ea. «A fost surprinsă asupra faptului de adulter», subliniază ei. În sfârșit, nu există dubii, e vinovată, nu poate avea parte de milă. Cărturarii și fariseii murmurau împotriva acelui învățător ce se lăsa împresurat de păcătoși, ce atrăgea atenția că răul vine din inima omului și nu din afara ei. Pentru ei, Isus trebuie să accepte că milostivirea are o limită.

Isus pare complet neinteresat de situație. Nu se ridică. Rămâne plecat, ne spune evanghelia, începe să scrie cu degetul pe pământ. E indiferent în fața furorii judecății, refuză să intre în discuții inutile, fără inimă și pline de răutate. Rămâne în tăcere, așa cum va face și înaintea lui Pilat care îl va judeca.

Fariserii insistă să obțină de la el un răspuns. Isus înalță capul și îi pune pe bărbații aceia atât de pregătiți să condamne, cu judecăți tăioase, dure, lipsiți de orice considerație pentru femeia aceea, față în față cu ei înșiși. Cuvântul lui Dumnezeu ne pune mereu față în față cu sufletul nostru, pentru că dorește să-l transforme. «Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!» Bărbații aceia siguri pe ei, plini de ostilitate și de duritate, sunt ca dezarmați de răspunsul atât de direct și personal al lui Isus și «au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni». Sunt constrânși să se privească înlăuntru și să caute răul din sufletele lor. Isus ne pune față în față cu noi înșine, cu numeroasele desfrânări din sufletul nostru, din cauza cărora trebuie să avem curajul și libertatea să ne schimbăm, să ne tăiem o mână sau să ne scoatem un ochi. Nu pietrele atâtor judecăți aspre azvârlite împotriva celorlalți ne eliberează de păcat. Trebuie să ne convertim, să dezarmăm sufletul nostru de orice violență în cuvinte și gesturi, să alegem a avea un suflet împăcat și împăciuitor.

Isus îi vorbește acelei femei. Rămân singuri, cea întinată și milostivirea însăși, amintește sfântul Augustin. O tratează ca pe o persoană, ca pe o femeie, nu ca pe un obiect, o pradă, un păcat. Pentru ea se ridică. Fariseii și cărturarii vorbeau despre ea, în schimb Isus vorbește cu ea, cu blândețe și siguranță. Sunt singuri, începe un dialog personal, intim, profund. Isus vorbește, ascultă, respectă. «Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?». Pare că vrea s-o transforme în protagonistă a propriei sale situații și să nu rămână doar un obiect pasiv. Ea răspunde: «Nimeni, Doamne». «Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!». El, singurul drept și fără păcat, nu o condamnă. Dimpotrivă, îi vorbește cu speranță. Întâlnirea cu Isus e un nou început pentru ea, o eliberează de trecut și îi deschide calea spre o viață nouă. Femeia aceea nu e doar absolvită de condamnare, ci o poate lua de la capăt însoțită de speranța în Isus, care crede că ea poate fi altfel, o nouă persoană. Asemenea ei, suntem și noi, cu toții, grațiați. Isus are pentru ea cuvinte de încredere. Crede în ea, cea prinsă în flagrant adulter, și speră că poate fi altfel, o nouă persoană. Trecutul nostru nu e ruinat. Păcatul nostru nu e o condamnare. Numai încrederea și iubirea ne pot transforma. «Să nu mai păcătuiești!», i-a spus Isus.

Noi credem adesea că, oricum, totul se repetă și, de altfel, experimentăm puterea obiceiurilor noastre, atât de rezistente în fața voinței noastre slabe. Isus nu trece cu vederea, ca și cum păcatul ar fi lipsit de importanță. Îi vorbește pe față despre păcatul ei, dar în același timp crede că ea se poate schimba și speră că nu se va da îndărăt. Iertarea nu înseamnă să ne facem că nu vedem, să credem că e totuna, să minimalizăm faptele, de teama de a ne recunoaște păcătoși. Câtă nevoie avem de o astfel de iertare! «Să nu mai păcătuiești!» înseamnă să învățăm să trăim pentru ceilalți, pentru că opusul păcatului nu e legea, ci dragostea. Dragostea pe care o căutai, pare a-i spune Isus, o afli iubindu-i pe cei mai săraci, pe cei care nu au să-ți ofere nimic la schimb; o poți afla dacă nu mai trăiești pentru tine, ci dăruind. «Nu vă mai amintiţi de cele dinainte şi nu vă mai gândiţi la cele din vechime!». «Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu». Lucrul acesta nu se va întâmpla numai în ziua de pe urmă, ci începe de pe acum, pentru că se bucură de acea anticipare a iubirii lui Dumnezeu, care e iertarea Sa.