5

CE ESTE ADEVĂRUL?

Pentru a putea înțelege păcatul trebuie să-l ascultăm pe Domnul, care explică ce este iubirea, trebuie să ne comparăm cu un codice din afara noastră, a propriului eu. Tocmai aceasta este problema: de ce să mă supun eu, având propria-mi conștiință, unor reguli externe și obiective? Individualiști fiind, atât de subiectivi încât pentru noi există doar ceea ce simțim ca fiind real, ceea ce simțim noi ca atare, suntem induși în eroare de bunăstarea noastră, astfel încât dacă pentru noi ceva e bine, nu-l simțim ca păcat. Pentru a fi liberi nu e de ajuns nici măcar să acceptăm o «greșeală». Adesea evităm să vorbim despre păcat deoarece considerăm că acesta reprezintă o întâmplare pentru un suflet de altfel curat, un episod, o greșeală față de care pretindem doar îngăduință. Ne temem să admitem că e un păcat, adică manifestarea unui rău străvechi ce se află în noi și pe care trebuie să-l combatem și să-l biruim. Iubirea lui Dumnezeu ne ajută la o înțelegere reală a vieții noastre, fără să avem tendința de o camufla, de a o justifica, o iubire ce nu tinde să ne liniștească ci să ne pună cu adevărat față în față cu noi înșine, să ne elibereze de ezitare, să ne facă să simțim gerul răului, căldura milostivirii, responsabilitatea alegerilor sau șovăielilor noastre.

Dar ce este păcatul? Tot ceea ce îngrădește, risipește, umilește iubirea și se aliază răului. Acesta constă în special în a înăbuși iubirea, în a exercita controlul asupra noastră și a celorlalți, raportând totul la noi înșine și nu invers; este refuzul de a deveni fii, tinzând să punem stăpânire pe darul lui Dumnezeu, știind să rostim doar cuvintele „eu” și „al meu”; este deturnarea darului primit, transformarea lui în posesiune; înseamnă a gândi pur și simplu excluzându-i pe ceilalți sau împotriva lor; înseamnă a deveni prădători, a cuprinde totul în universul propriu și a considera că putem exista și fără ceilalți, pentru că totul ține de noi înșine. Adevăratul păcat, cel care dă naștere tuturor celorlalte, datorită acelei fertilități a răului ce strârnește neliniști și ne uimește atunci când îl descoperim în noi înșine și în lume, este acela de a trăi doar pentru noi. Dacă ne iubim pe noi fără să-i iubim pe ceilalți, dacă așezăm în opoziție cele două părți ale aceleiași porunci («să-l iubești pe Dumnezeu și să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți») ne «ruinăm» viața. Într-adevăr, «nu este bine ca omul să fie singur» (cf. Facerea 2,18). Viețuirea pentru noi înșine se opune voinței lui Dumnezeu, Creatorul, care ni-l dăruiește pe aproapele. De aceea rănește, ne risipește comoara, ne face neroditori tocmai pentru că nu transmitem viața consumând-o prin iubire. Iată, de aceea ne spune Isus: «cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde» (cf. Marcu 8,35). Păcatul constă în a ne păstra, adică a rămâne singuri, nelegați de nimeni, a nu ne pierde în iubire. Atunci când ne păstrăm începe distanțarea de aproapele. Comportându-ne ca niște insule, ajungem să credem că putem să nu ne implicăm în luptă, în suferință, în lupta dintre viață și moarte care, însă, e tocmai problema vieții noastre. Este o luptă în care nu se întrevăd parități; lipsa de implicare, considerând că e de ajuns să nu facem rău sau crezându-ne mai buni și mai drepți, lipsa de iubire, toate acestea ne fac să devenim complici ai răului.

Alegerea pare, pentru generația noastră, un fel de renunțare, de pierdere a celuilalt, de lipsa posibilității de exprimare. E o generație ce pretinde autonomie totală («despre mine, spun „eu” și e de ajuns!») însă pe urmă, în mod absurd, nu hotărăște și nu alege nimic. Cât de mulți oameni preferă să nu aleagă, rămânând în lumea lor neexprimată, singuri, de spaima de a înfrunta neajunsurile și truda unui început. La ce folosește libertatea dacă nu ne dăruim cuiva sau unui ideal? Sacramentul spovezii ne ajută să recunoaștem adevărul, pentru că ne face să simțim legătura noastră de iubire cu Tatăl și cu frații noștri, ne apără de diviziune și ne oferă din nou bucuria de a fi împreună. Păcatul ne transformă în indivizi departe de ceilalți sau împotriva lor; iertarea ne transformă din nou în persoane, ne ajută să ne regăsim pe noi înșine și pe frații noștri.