«Centrul întregii rugăciuni sacerdotale a lui Isus este ca toţi să fim UNA. Cum? La fel cum Tu – Tată – şi Eu, Fiul, suntem una, adică unitate în diversitate»: a subliniat pr. vicar general Mihai Vătămănelu, în cuvântul de învățătură adresat duminică, 20 ianuarie a.c., cu ocazia Octavei mondiale de rugăciune pentru unitatea creștinilor din acest an. Reprezentantul Bisericii Greco-Catolice a predicat în Catedrala Romano-Catolică din Oradea, conform adoptării unei mai bune desfășurări a inițiativei ecumenice la Oradea, potrivit căreia în fiecare seară de rugăciune ținută într-un lăcaș de cult, predică, în urma tragerii la sorț, reprezentantul unei alte confesiuni creștine. Astfel, pr. Mihai Vătămănelu, duminică:

«Unul din cele mai profunde texte din evanghelie care fac trimitere la octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor este cel al rugăciunii lui Isus, luat din evanghelia lui Ioan, cap. 17, versetele de la 9-13. Spune Isus:            Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi! Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi i-ai dat şi i-am păzit şi nimeni dintre ei nu s-a pierdut, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum, însă, vin la tine şi spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. (Ioan 17, 6-13).

În rugăciunea sacerdotală, Isus îl preamăreşte pe Tatăl, arătând lumii iubirea Tatălui. În acest mod toţi oamenii, fraţii Săi, pot cunoaşte că sunt iubiţi de Tatăl. Isus vrea să arate această putere a Sa care derivă din cunoaşterea pe care o are despre Tatăl. Raportul Său de iubire cu Tatăl îi dă puterea unei iubiri infinite şi este aceeaşi iubire pe care o are faţă de noi.

Se pare că Ioan repetă aceleaşi cuvinte ale lui Isus. De fapt, spusele lui sunt asemenea unei unde care se mişcă şi ajunge să mişte întreaga mare. Aceeaşi mişcare de iubire care porneşte de la Tatăl şi de la Fiul se extinde de la Ei la noi şi de la noi la alţii… până când toţi vor fi una. Nu este o simplă repetare, căci cu fiecare undă avem altă apă care se mişcă, deşi impulsul iubirii este acelaşi în cazul tuturor undelor.

La fel se întâmplă cu noi citind aceste cuvinte: impulsul care l-a atins pe Isus – cunoaşterea şi iubirea Lui faţă de Tatăl – îi atinge pe ucenici şi pe noi, care ascultăm şi apoi îi mişcă şi pe alţii care văd iubirea noastră şi ne ascultă.
Avem de a face cu o rugăciune adresată Tatălui, un raport interior și este o rugăciune de mijlocire. Isus se pune între noi şi Tatăl pentru a ni-L face cunoscut, pentru a ne face ca El, pentru a ne comunica natura Sa de Fiu. Rugăciunea este astfel revelaţia şi comunicarea marelui dar al lui Dumnezeu, dacă-l primim cu inima deschisă. Şi Isus ne învaţă să ne rugăm arătându-ne cum vorbeşte El cu Tatăl.

Când se pune problema rugăciunii e important a şti „unde” ne rugăm. De aceea mergem în biserică, în sanctuare, la maeștri spirituali… Dar în niciun loc dintre acestea nu ne rugăm. Locul în care se adoră Tatăl este Spiritul şi adevărul. Spiritul Sfânt e iubirea între Tatăl şi Fiul, care este adevărul nostru de fii. Deci rugăciunea se află în dimensiunea noastră de fii, este în noi, în inima noastră.

Nu suntem obişnuiţi să intrăm în noi şi să ştim ce se află în noi. Mereu suntem în afară, în lucrurile pe care le facem. Ar trebui să stăm o zi pe săptămână şi să nu facem nimic – acesta este și rostul sâmbetei sau al duminicii – pentru a înţelege că lucrurile principale sunt în noi.

Inima noastră are menirea să bată, pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Ea nu ştie să se exprime pentru că nu e facută să se exprime. A ne ruga cu inima însă înseamnă a intra în sine şi a cunoaşte Spiritul lui Dumnezeu care mereu acţionează în noi, ne dă libertatea fiilor, ne dă existenţa, ne dă iubirea şi viaţa. Şi a percepe acestea înseamnă a trăi o viaţă spirituală. Fără o viaţă spirituală suntem maşini care produc lucruri. Dar suntem maşini nefericite căci noi nu suntem făcuţi pentru a produce ci pentru a fi fericiţi, pentru a ne bucura de o plinătate care este în interior, în relaţia care întemeiază existenţa noastră.

Să ne obişnuim atunci când auzim ceva, să conştientizăm ce simţim înăuntru. Nu e important ce spun alţii, ci ceea ce simţim înăuntru vizavi de acel Cuvânt. Aşa învaţăm să vedem că în noi există o trăire de viaţă care este profunditatea existenţei noastre. Textul evanghelic însuși e o rugăciune. Este viaţa intimă a lui Isus comunicată în cuvinte. Cuvântul care se repetă cel mai mult în acest text este „a da” care în limba ebraică este „tob”, care înseamnă şi „bun”.

Este cuvântul pe care l-a pronunţat Dumnezeu după fiecare zi a Creaţiei: „Şi a văzut că era bun”, deoarece creaţia este bună în măsura în care este dar. Şi darul face apel la prezenţa Celui care dă şi deci darul devine relaţie între persoane. Creaţia este frumoasă în măsura în care este o relaţie între Tatăl şi Fiul şi tot restul este inclus în acest tablou.

În rugăciune, Isus îi spune Tatălui sensul întregii Sale existenţe de Fiu. Deja Isus este la sfârşitul drumului Său. Lipsesc puţine ceasuri până la calvar şi spune: „Eu am arătat numele Tău oamenilor”. Isus ne-a arătat numele lui Dumnezeu care este: Tată.

Cum ne-a descoperit că ne este Tată? Făcându-se fratele nostru. Cuvântul tată alături de cel al mamei este primul cuvânt al pruncului. Şi eu pot intra în raport cu Domnul, la fel ca pruncul pe care Tatăl îl priveşte întotdeauna cu drag.

Dacă omul vine din această iubire, din această conştiinţă, şi trăieşte din această relaţie cu Tătăl, atunci începe să-şi vrea binele. Cine-şi doreşte binele, nu face rău nimănui. Este mulţumit că trăieşte. Ştie să vadă sensul lucrurilor: ele fiind create pentru a ne bucura şi a trăi, nu pentru a ne distruge. Atunci înţelege sensul celorlalţi oameni, că sunt ca el: sunt iubiţi de Tatăl, sunt fraţii săi. Astfel se naşte o lume nouă.

Cuvântul revelare, înseamnă a înlătura voalul realităţii care deja este pentru tine. Isus a venit să îndepărteze voalul necunoaşterii faţă de noi şi faţă de Tatăl. Astfel ne dăm seama, după ce s-a îndepărtat voalul, că este chiar aşa: noi suntem fii. Suntem creaţi pentru a fi iubiţi în mod necondiţionat şi pentru a iubi. Adevărul deja este în noi, numai că este ascuns de multe frici, minciuni, dificultăţi, contradicţii, până când se îndepărtează voalul şi atunci lucrurile devin mai clare.

După ce Isus a spus că noi am primit, nouă ni s-a revelat cunoaşterea numelui Tatălui, după ce ne-am încrezut în Fiul şi trăim ca fii, urmează această rugăciune de cerere pentru noi, iar centrul rugăciunii este „să fim un singur lucru”, adică să fim UNA. Isus exprimă dorinţa Sa de Fiu şi doreşte ca noi să fim ca El. Isus se roagă pentru noi – care-L cunoaştem – căci suntem ai Tatălui şi pentru ca El să fie preamărit în noi.

Și continuă: „Tată sfânt, păstrează-i în numele Tău”. Isus vrea ca noi să fim ca El. „Fiţi sfinţi după cum Eu sunt sfânt”. Și în ce constă sfinţenia, perfecţiunea lui Dumnezeu? Sfinţenia lui Dumnezeu, aspectul pentru care Dumnezeu este Dumnezeu şi este diferit de toţi, constă în faptul că El este „MILĂ”. Fiecare mizerie înaintea Sa devine loc de milă, orice diferenţă devine loc de primire… Aceasta este sfinţenia lui Dumnezeu. Şi atunci se formează o unitate în iubire şi în diferenţă.

Centrul întregii rugăciuni sacerdotale a lui Isus este ca toţi să fim UNA. Cum? La fel cum Tu – Tată – şi Eu, Fiul, suntem una, adică unitate în diversitate. Această temă a unităţii în diversitate niciodată nu o înţelegem în profunzime. Dar înţelegem că există o unitate fără diversitate şi e teribil: toţi egali, toţi omologaţi; un loc în care persoana şi singularitatea fiecăruia este distrusă. Este unitatea care o creăm noi. De cealaltă parte avem „fiecare pentru sine”, adică o lipsă de relaţie cu aproapele. Totul este diversitate şi fiecare diversitate intră în conflict cu alta.
Tema fundamentală a Bibliei – încă de la început, de la primul raport cu Dumnezeu – constă în a accepta diversitatea în egalitate. Tatăl ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, dar totuşi suntem diferiţi. Nu trebuie să-l elimin pe celălalt pentru că e diferit de mine. Trebuie să-l accept pe celălalt în diversitatea sa. Iubirea este tocmai a-l accepta pe altul şi a face din doi una, adică uniţi, dar rămânând diferiţi. Biserica este alcătuită din „pietre vii” (toate diferite şi toate la locul lor) şi nu din „cărămizi” (care sunt toate egale).

Fiecare are individualitatea sa şi dacă o distrug, atunci distrug persoana. Şi tendinţa constantă a oamenilor este de a face unirea, distrugând persoana cu aspectele ei individuale, fiecare pentru sine şi atunci nu mai există comuniune, ci numai ură, rivalitate şi război.

În concluzie, Isus doreşte unitatea care este în Dumnezeu între Tatăl şi Fiul uniţi de singura iubire, viaţă… şi totuşi sunt doi. Şi fiecare relaţie umană este aşa: rămânem mereu doi, şi totuşi uniţi de iubire şi nu de lupta care-l distruge pe celălalt şi pe mine însumi.
Deci rugăciunea pe care Isus o face pentru noi e ca să fim ca El şi ca Tatăl. Marea dorinţă a omului este unirea. Singurătatea este iadul. Greşeala constă în modul în care se face unirea: prin suprimarea celuilalt, prin suprapunere, prin impunere, prin dominare, prin control, prin globalizare, ri respectând diferenţa şi prin iubire.

Tatăl sfânt ne face sfinţi ca El. Ne dă sfinţenia Sa care e capacitatea Sa de iubire, mila Sa. Şi face în aşa fel încât orice diversitate şi orice greşeală să fie loc de comuniune, nu de suprimare, de condamnare, de acuzare sau dezbinare. Răul – într-adevăr – constă în a despărţi, a dezbina. Încercaţi să despărţiţi capul de gât şi vă veţi da seama că vă doare şi viaţa se termină. Dar există un rău – egal cu cel al despărţirii – care se numeşte a „confunda”. Confundaţi capul cu picioarele… Deci nici o confuzie şi nici o despărţire, ci unire şi diversitate şi acest lucru din urmă se poate realiza în iubire.

Credibilitatea lui Dumnezeu în lume constă în faptul că există această unire în iubire, în diferenţă şi diversitate. Deoarece aşa e Dumnezeu şi atunci omul vede că este adevărat că există. Dacă nu există această unitate în diversitate, atunci Dumnezeu nu este, căci împărăţeşte moartea, distrugerea, ura, suprimarea. Iată de ce Isus se roagă pentru unitate. Şi în acest loc se roagă pentru unitatea discipolilor care suntem noi toți!».

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor continuă luni, 21 ianuarie a.c., în Biserica Reformată Olosig și se va încheia în Eparhia de Oradea duminică, 27 ianuarie a.c., în Catedrala Greco-Catolică „Sfântul Nicolae”, în urma desfășurării inițiativei în lăcașurile de rugăciune ale celor nouă confesiuni creștine participante.