,,Divina Comedie”, cale a sufletului către Dumnezeu, este opera vieții lui Dante, este poemul prin care iese din ,,limitele temporale, iar prin pasiunile sale vorbește tuturor epocilor și tuturor țărilor”.

Poemul descrie călătoria lui Dante, cea mai puternică personalitate a Evului Mediu în pragul Renașterii, în lumea de Dincolo, potrivit credinței catolice, în Infern, Purgatoriu și Paradis.

În centrul Divinei Comedii este autorul însuși cu lumea sufletului său, ceea ce a făcut pe comentatorii operei să o considere ,,o splendidă autobiografie psihologică”. Iar în cuprinsul paginilor ,,se topesc amintirile și evenimentele prezente și iluziile, iubirea și ura, înalta cunoaștere a lumii, experiența umană, întreaga viață a poporului italian pe care Dante l-a cunoscut mai bine ca oricine altul în îndelungata lui rătăcire în Italia” (Alexandru Balaci, ,,Dante Alighieri”, Editura pentru Literatură, 1969, p.163).

Italia timpului său și Florența sunt mereu prezente în gândul și sufletul  poetului și în imaginara călătorie în întunecimea Infernului, în zorii Purgatoriului și în strălucirea Paradisului. Dante străbate lumea de Dincolo și ,,trage după el întreg pământul”.

Rătăcit într-o pădure întunecoasă, urmărit de trei fiare sălbatice, de o panteră, un leu și  o lupoaică, simboluri ale monștrilor adormiți ,, în gândirea, sentimentul și voința oricărei ființe omenești”, Vergiliu a fost ales și trimis de  Beatrice ca să-i vină în ajutor.

La întrebarea: ,,De ce Vergiliu ?” Răspunsul  ne amintește că poetul latin ,,este omul pe care Dante îl admiră și căruia îi datorează <frumosul stil>”.Se mai reține și faptul că în ,,Egloga către Pollion ”, Vergiliu a anunțat  nașterea unui copil ocrotit de astre, copil care va aduce ,,Vârsta de Aur ” pe întregul Pământ, profeție înțeleasă de specialiști drept o previziune a nașterii lui  Cristos.

Și înțelepciunea lui Vergiliu era recunoscută și apreciată, era considerat dintre acei oameni fericiți care cunosc cauza lucrurilor și au putere să calce în picioare orice teamă și chiar ,,neînduplecatul destin”.

Cu Vergiliu, căruia i se adresează cu apelativul ,,maestre”, Dante va călători prin Infern și Purgatoriu, în Paradis va fi condus însă de Beatrice, simbol al purității.

,,Divina Comedie” pune în fața cititorilor  adevărul creștin că viața pământească ,,însemnează numai pregătirea pentru cea de dincolo de mormânt”, pentru cea veșnică, pentru fericirea supremă de a fi cu Dumnezeu, de a-l vedea ,,față în față”. Aici, pe pământ, ne alegem viața de Dincolo, respectând sau nu ,,normele de conduită care conduc la fericirea promisă”.

Călăuzit de Vergiliu, Dante ajunge la porțile Infernului, pe care erau scrise înspăimântătoarele cuvinte : ,,Lasciati ogni speranza, voi ch’entrate”. (Lăsați orice speranță, voi care intrați aici).

În capodopera lui Dante, Infernul este o prăpastie conică în Pământ, creată la căderea răzvrătitului  Lucifer, când, aruncat din Empireul cel deasupra cerurilor, de oroarea atingerii de Lucifer, Pământul s-a retras și s-a creat Infernul cu cele nouă cercuri ce-l înconjoară.

,,Infernul este împărăția păcatului și a durerii, a răului și a haosului, a suferințelor și a disperării”. Acolo sunt blesteme, urlete, este plânsul spiritelor, care ,,își păstrează materialitatea trupului, suferă fizic”. Dante plasează sufletele în Infern ținând seama de greutatea păcatelor capitale, oferindu-ne  astfel nouă, cititorilor,  un instrument de învățătură: datoria de a ne gândi la noi și la îndreptarea pașilor noștri spre Dumnezeu. Sunt comentatori ai capodoperei care susțin că scopul principal al lui Dante, în crearea ,,Divinei Comedii”, nu a fost cel artistic, a fost cel creștin.

Cuprinsul Infernului e negru, din loc în loc se vede roșul focului, și peste tot, mișcarea mulțimilor de diavoli, stăpân deplin al împărăției întunericului fiind Lucifer.

În primul cerc sau prima terasă, de unde se coboară până la ultimul cerc  – talpa Iadului, ,,sunt nenorociții care și-au pierdut lumina minții”. Stau de-a valma cu ,,spurcații îngeri”, care nu s-au revoltat, dar nu au fost nici fideli lui Dumnezeu. Pe ei ,,Cerul îi refuză ca să nu-i strice frumusețea”.

Imediat ce trec Aheronul, Dante și Vergiliu străbat Limbul, unde sunt sufletele neprihănite care nu l-au putut cunoaște pe Cristos. Acolo sunt multe personaje din Antichitate: Homer, Horațiu, Ovidiu, Hector, Cezar, Aristotel, Socrate, Platon, marii învățați ai lumii până la Cristos. La întrebarea lui Dante despre soarta acestora, Vergiliu îi răspunde: ,,Iar de-au trăit’naintea lui Cristos/ nu l-au slăvit pe Cel ce Sus dezmiardă;/ și eu mă număr printre cei de jos,/ Atât a fost de-ajuns ca să ne piardă/ și-osânda vrea ca dorul de iertare/  fără nădejde pururi să ne ardă”.

În al doilea cerc, printre  umbra lui Paris, a Elenei și a Cleopatrei, Dante zărește o pereche de tineri îmbrățișați: Francesca și Paolo, uciși din gelozia soțului, iubirea lor a trecut însă  dincolo moarte, pentru că iubirea adevărată purifică vina.

În celelalte cercuri, pelerinii văd mulțimea păcătoșilor în pedepsele lor: lacomii sunt bătuți necontenit de o ploaie de zăpadă și grindină, zgârciții se încrucișează cu risipitorii, și unii și alții împing cu pieptul lor poveri uriașe și își striga în față cu dispreț: ,,Zgârciților!, ,,Risipitorilor!”

 Într-o mlaștină cu apă roșie-vineție, ,,făpturi mânjite de noroi,/ ce stau cu trupul gol și chip aprins, ciudos,/ Mânate de turbare se loveau cu mâini, cu cap, cu piept  și cu picioare/ și carnea toată flenduri și-o rupeau./ Se zbat aici, în apa stătătoare/ mânioșii care furia-nvinse firea”.

Nu sunt  puține întâlnirile cu sufletele florentinilor cunoscuți, cu care vorbește, prilej pentru a readuce în atenție cetatea iubită cu oamenii ei, conflictele, cum sunt cele dintre ghibelini și guelfi, sau păcate cunoscute: ,,Tu, ce- ajuns-ai pe tărâmul nost,/ cunoaște-mă, grăi, de poți, din ceată,/ căci mai trăiam când zămislit ai fost”. Și cel de altădată îi amintește că era cunoscut datorită lăcomiei: ,,…ai tăi mă cunoșteau sub nume de lacom, fără saț m-am îmbuibat/ și drept aceea zac sub ploi și brume”.

În fața  durerii, Dante e copleșit de milă: ,,…durerea ta mă frânge/ și-amare lacrimi dă din  ochi să-mi scoată”. Este și momentul când vrea să afle dacă Adevărul și Dreptatea vor reveni în Florența, și dacă în Florența dezbinată ,,se va mai naște-n ea vreun om dintr-o bucată ?”

Infernul este locul unde Dante își așază toți dușmanii care i-au cauzat exilul, este și locul în care își adună speranțele.

În cei doi  pelerini stăruie mila pentru suferințele osândiților și gândul unei schimbări în urma Judecății celei Mari. Amândoi știu însă că ,,nu-i scrisă schimbarea”, la sunetul trâmbițelor îngerești, ,,ei toți atunci  își vor găsi mormântul/ și, reîntrupați în cărni și-n mădulare,/ de osânda lor va bubui pământul”.

O cetate cu ziduri groase, Dite, le apare în cale, este locașul ereticilor împânzit de mii de morminte în care zac în dureri, se zbat arși de  flăcări ereticii cu-ai lor adepți.

Lăsând zidul în urma lor să se ascundă, Dante și Vergiliu ajung într-o vale unde dau peste turma lingușitorilor, a fățarnicilor, a zarafilor și a răilor, cu toții într-un râu de sânge care fierbe. Acolo își aveau locul și tiranii, ucigașii și hoții, iar pe mal, creștea o pădure cu copaci negri și otrăvitori. Dante rupe o ramură și, uimit, vede că în loc de sevă curgea sânge. În durere, trunchiul  îi vorbește: ,,N-ai pic de milă… Noi oameni fost-am și-astăzi suntem tufe”.

Neașteptat, sub o ploaie de foc, între sodomiți, Dante recunoaște, în ciuda arsurilor, pe ,,dragul și bunul chip părintesc” al lui Brunetto Latini, profesorul său.

Pe un câmp  întins îi văd pe potrivnicii lui Dumnezeu ; sunt nenumărați : ,,mulțimi plângeau amarnic/…Unii zăceau cu fața-n sus, pe spate, alții-nchirciți pe-a prundului cuptor,/iar alții-n jur goneau pe nesuflate…/ Iar din înalt ningea cu  fulgi de foc/ bietele mâini nu pridideau s-alunge/ când ici, când colo, scamele de foc”.

Nu departe le-a fost dat să vadă pe ademenitorii de femei, ,,altă jale/ și draci cumpliți și alte cazne, noi”. În urma cetelor de oameni goi, ,,vuia văzduhu-n jur ca o stupină/ de draci cu bice și cu coarne-nalte/ care-i loveau peste rărunchi și splină”.

Pe aproape erau ipocriții, ei purtau un ,,un greu și istovitor veșmânt”, glugi aurite, dar de plumb, pășeau încet sub greutate și ,,plânsul  lor ne  urmărea în gând”, spune Dante cu inima plină de durerea lor.

Ajunși  pe-un loc între ponoare, răsuna văzduhul de bocetele și plânsul mulțimii de lingușitori aflați într-o tină asemenea catranului, ,,în scârna lumii strânsă din latrine”. Și nu prea departe  alergau hoții goniți de șerpi și vipere, de atâtea soiuri cum Dante nu a mai văzut. De groaza lor ,,goneau mulțimi sperioase, despuiate/ fără nădejde de adăpost sau bine”, căci li se lipeau de trup, înfășurându-l tot.

Cei doi pelerini își continuă drumul spre cercurile cele mai de jos ale Infernului, Dante, ocrotit mereu de Vergiliu, care îl ia de mână, îl strânge lângă el sau îi acoperă ochii cu mâna pentru a nu vedea gorgona.

Între ipocriți, Dante și Vergiliu  îl descoperă pe Caiafa, gol, ,,cu trei țărușe răstignit în tină”, pentru că a îngăduit răstignirea lui Isus, în ciuda faptului că știa că este nevinovat. Și Ana este pedepsit, e aruncat într-o groapă mâloasă din care  nu are scăpare.

În al nouălea și ultimul cerc, unde sălășluiește un diavol  nemăsurat de mare, cu trei capete și trei perechi de aripi de liliac, bate un vânt rece ca gheața, unii osândiți se văd, ca printr-un geam, cum zac sub gheață. Acolo e locul trădătorilor pe care Necuratul îi sfarmă în boturile sale. Îl sfarmă și pe cel  mai mare dintre toți trădătorii, pe Iuda Iscariotul.

Obosiți, cu sufetul în lacrimi, Dante și Vergiliu au pornit ,,pe cărăruia sumbră/ spre lumea albă de lumină/ (…)urcarăm sus și printr-un ochi rotund/ zării la capul căii lungi și grele/ podoaba bolții-n cer, și din străfund/ ieșirăm către lumini și stele”.

La 700 de ani de la moartea lui Dante, se pune întrebarea dacă valorile și idealurile propuse  de Biserică și de Dante în urmă cu secole sunt înțelese și urmate în zilele noastre. Răspunsul îl dă Sfântul Părinte Papa Francisc în Scrisoarea apostolică ,,Candor lucis  aeternae”(,,Strălucirea luminii veșnice”), la împlinirea a VII secole de la moartea lui Dante – 25 martie  2021.

Papa Francisc ne cere ,,nu doar să-l citim și să-l studiem pe Dante, ci mai ales să-l ascultăm și să-l  imităm în parcursul său spre fericire, reprezentată prin iubirea infinită și eternă  a lui Dumnezeu”. O cere, pentru că Dante a reușit să exprime cu frumusețea poeziei mis,terul lui Dumnezeu și al iubirii și calea dreaptă pe care omul trebuie să o străbată de-a lungul vieții, învingând dificultățile, ca să-și trăiască deplin umanitatea și să ajungă la ,,Splendoarea vieții veșnice”.

 

                                            Otilia Bălaș

Sursa foto: scorilos.wordpress.com