”
25 aprilie 1875 – 11iulie 1952
68 de ani de la mutarea la Domnul
„La suprema jertfa de credinta
mi-ai chemat Tu sufletul prin har,
sa-ti urmeze-n greaua suferinta:
calea de la Cina la Calvar”.
Episcop Ioan Ploscaru
Înalt Preasfintia Sa Valeriu Traian Frentiu, Episcopul Diecezei Greco-Catolice de Oradea (1922-1952), a fost ridicat din Palatul Episcopiei în noaptea de 28 octombrie 1948, noaptea în care au fost arestati toti Episcopii greco-catolici. La iesirea pe poarta Palatului, portarul i-a pus în mâna o bucată de prescură…
I s-a permis ca înainte de plecare sa celebreze o Sfânta Liturghie în Capela din Palat … Taina acelei rugaciuni o stie doar bunul Dumnezeu … Au urmat „Calvarul” – martiriul -, sfârsit prin moartea Episcopului în temnita din Sighetu Marmatiei, o groapa comuna si rugaciunile tainuite din „Biserica Tacerii”, neuitarea sau uitarea…
Peste ani, cu Biserica în libertate, la o „Întâlnire Nationala a Reuniunii Mariane”, care a avut loc la Oradea, marianistele si marianistii am vizitat resedinta Episcopiei aflata în restaurare. Am intrat în Capela unde Episcopul arestat s-a rugat pentru ultima oara în Oradea … Poate ca ecoul acelei rugaciuni nu s-a pierdut, poate plânsul nostru ne împiedeca sa-l auzim … Atunci a început rugaciunea … Timpul s-a dat deoparte si rugaciunea noastra a continuat legatura cu Cerul, de acolo de unde Preasfintiei Sale nu i-a mai fost îngaduit … Ne-am unit mâinile si am cântat cu totii „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!”. Era raspunsul peste ani la zadarnicia încercarilor de a ne ucide Biserica, era cântecul biruintei lui Cristos si a Bisericii Sale.
Despre Preasfintia Sa nu s-a mai stiut nimic. Se vorbea însa ca întregul episcopat greco-catolic era întemnitat; si nici nu putea fi altfel. Despre ce a fost viata Preasfintiei Sale si a fratilor sai Episcopi, s-a aflat târziu, dupa publicarea cartii „Credinta noastra este viata noastra” – Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu -, carte prin care nu numai sufletul Cardinalului Iuliu Hossu, dar, prin el, si al Episcopilor închisi, a ajuns la noi, pentru ca sufletul nu a putut fi legat, cum spune Cardinalul „poate oarecând sa ajunga la voi, ori la urmasii vostri”.
Din „Memoriile Cardinalului Iuliu Hossu” stim ca Episcopii nostri au fost dusi la Bucuresti, închisi în beciurile Ministerului de Interne, de unde, la 31 octombrie au fost transportati la Dragoslavele, în vila Patriarhului ortodox, „tinuti acolo în lagar, paziti de 36 de soldati înarmati, pâna la 26 februarie 1949, apoi transportati la manastirea Caldarusani si tinuti acolo pâna la 24 mai 1950, când am fost dusi la Sighet” („Credinta noastra este viata noastra” – Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu -, Editura Viata crestina, 2003, p. 219).
Au fost zadarnice încercarile pentru a-i determina sa treaca la Biserica Ortodoxa, zadarnice au fost si amenintarile, si promisiunile ademenitoare … Raspunsul Înalt Preasfintiei Sale Iuliu Hossu era invariabil: „Credinta noastra este viata noastra”, al Preasfintiei Sale Vasile Aftenie, asemanator: „Nu am nici suflet, nici neam, nici constiinta si nici credinta de vânzare”. Fiecare Episcop îsi exprima în cuvintele sale fermitatea credintei, acceptând mai de graba suferinta si moartea decât tradarea. „Cine vrea sa vina dupa Mine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie” (Matei16,24), spune Mântuitorul. Si aceasta au facut Episcopii nostri. Pe cale, rugaciunea le-a fost puterea.
Desprindem dintre Episcopii Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Balan, Vasile Aftenie si Ioan Suciu pe Înalt Preasfintia Sa Valeriu Traian Frentiu, ca sa-l vedem pe „Calea Crucii” asa cum l-a vazut Cardinalul Iuliu Hossu.
Dupa arestare, Episcopul Valeriu Traian Frentiu „a avut o calatorie foarte grea, fara întrerupere de la Oradea la Bucuresti, de altcum era slabit din boala grea din iarna, din care înca nu se refacuse deplin, altfel, era suferind” (Op.cit., p 130).
La Dragoslavele, dupa doua saptamâni de la arestare, Preasfintia Sa era tot mai bolnav, încât a trebuit sa fie internat la spitalul din Rucar, unde a ramas pâna la începutul anului urmator.
Acolo, la Dragoslavele, au început Memoriile catre autoritatile Statului, acolo Episcopii au scris primul „Memoriu” care cuprindea „cererea de a se reda Bisericii noastre deplina libertate”. Timp de patruzeci de ani Episcopii au înaintat autoritatilor „Memorii” la care nu s-a primit niciun raspuns. Dupa 1989, Cardinalul Alexandru Todea a publicat o parte din „Memorii” în volumul „Luptele mele. Un strigat în pustiu vreme de un patrar de veac”.
La 24 mai 1950, Episcopii si mai multi preoti au fost transportati în dube spre o destinatie necunoscuta de ei – era Sighetul Marmatiei. În drumul lung si obositor, Înalt Preasfintia Sa Frentiu nu a mâncat nimic, cu gândul ca acolo, unde vor ajunge, va celebra Sfânta Liturghie. Nici la sosire, nici în timpul celor aproape cinci ani cât au fost în închisoarea din Sighet, nu a fost posibila macar o singura Sfânta Liturghie.
„Aici nu este episcop!” Li s-a spus la intrarea în temnita si au fost îmbracati în haine de ocnasi … Si zilele au urmat unele dupa altele, tratati ca robi … Preasfintitul Frentiu îsi amintea si le amintea fratilor Episcopi: „Pentru aceea suntem aici, sa suferim…”. Pe Calea Crucii începuta la 29 octombrie 1948 si încheiata la 11 iulie prin stingerea din viata în închisoarea din Sighet, Preasfintia Sa a suferit foarte mult, fiind cel mai în vârsta si bolnav. A fost batjocorit si bruscat, a suferit de foame, de frig si din cauza muncilor istovitoare. „Înalt Preasfintia Sa Frentiu, de la Oradea Mare, caruia, i-am fost, înainte de numire, de episcop, secretar, profesor de teologie si notar consistorial; el, pe perina lui, si de asta parte eu, pe perina mea; si-l vedeam cu gamela asezata pe o batista rupta si gaurita, ca fata de masa, adunând micile farâmituri de pâine sa nu mearga pierdute; îmi ziceam: «Iata Episcopul Orazii Mari; Doamne, cu totii suntem flamânzi»” (Op.cit., p. 244). Cardinalul Iuliu Hossu marturiseste ca „am fost cu admiratie fata de Înalt Preasfintia Sa frate, pentru taria cu care suporta toata batjocura la care a fost supus” (Op.cit., p. 247). Mereu stapân pe sine, Preasfintia Sa a uimit gardienii când „palmuit fiind, cu mâna tremurânda, dar cu o voce care nu-si pierduse fermitatea, i-a binecuvântat”.
Preasfintitul Frentiu era foarte bolnav de inima, „de multe ori, noaptea sedea pe pat ceasuri de-a rândul, când se simtea mai rau; lua picuri de valeriana, apoi, linistindu-se, se aseza iarasi la odihna; suporta toate fara nici o nerabdare, linistit întru toate; daca îl întrebai daca nu are dureri, raspundea întotdeauna ca pentru aceasta suntem aici, ca sa suferim […] Priveam cu durere lupta fratelui cu boala care îl chinuia; dânsul era linistit si se straduia sa împlineasca si din munca ce putea; l-am vazut cum plivea iarba din curtea temnitei, unde noi maturam, si cum ajuta la taiatul lemnelor, pentru a-si lua partea sa, pentru mângâierea sa, si apoi, porunca celor care ne tineau legati” (Op.cit.,p.277). Doi Canonici l-au îngrijit cu multa dragoste, Canonicul Vezoc de la Lugoj, pe care îl crescuse Episcopul, si Canonicul Coriolan Tamâian de la Oradea, fiu sufletesc iubit de Înalt Preasfintia Sa Frentiu, „episcopul propriu pe care l-a îngrijit tot timpul, cu toata dragostea sufletului sau profund devotat; si ne-a fost noua tuturor de mare ajutor, întru toate ce putea face” (Op.cit., p. 287).
Întemnitat si el, ziaristul Nicolae Carandino descrie episcopatul greco-catolic asa cum l-a vazut: „Spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor era impresionant. Când ieseau la plimbare, toti batrâni sau îmbatrâniti înainte de vreme, toti cocârjati, aveau în frunte si la oarecare distanta pe Frentiu. Totul era la el impresionant: barba alba, figura, mersul. Desi mic de statura, parea grandios. Nu pot fi banuit de partinire fideista; n-am avut niciodata sentiment religios. Am fost însa întotdeauna sensibil la maretie. Si niciodata nu am avut puternic socul suprafirescului, decât privind la sirul de mosnegi […] Îmbracati în haine de ocnasi, martiri ai credintei lor, toti acesti batrâni nu pacatuisera desigur decât prin omenie. Mare vina omenia în asemenea vreme, dar mari si aceia care nu se ostenesc sa o apere. Ma uitam printre zabrele si lacrimam fara voie la acest spectacol dantesc” (Nicolae Carandino, „Nopti albe si zile negre, Memorii”, Bucuresti, 1992, p. 335).
În timpul persecutiei, Resedinta episcopatului Bisericii Române Unite cu Roma era temnita grea de la Sighet, temnita „care îsi culegea pe rând jertfele sale” … La începutul lunii iulie, 1952, Preasfintitul Frentiu stia ca jertfa îi este aproape: „Daca nu ne elibereaza pâna la sfârsitul lunii, pe mine aici ma veti lasa”, i-a spus Preasfintitului Hossu. S-a marturisit cu o zi înainte de ziua obisnuita, în suflet cu dorul Sfintei Liturghii si a Sfintei Împartasanii. În 11 iulie, spre seara, între cinci si sase, linistit, cu toti Episcopii îngenuncheati în rugaciune lânga patul sau, a trecut la vesnicie.
„N-a sunat atunci nici clopotul mare de la Catedrala din Oradea, unde nu se stia atunci de trecerea în vesnicie a marelui si bunului arhipastor, dar nu cred sa fi sunat nici mai târziu, ajunse si clopotele, si sunetul lor pe mâna straina …”, noteaza Cardinalul.
Fara sicriu, trupul i-a fost aruncat undeva în „Cimitirul Saracilor” de pe malul Izei, în partea ruteana. O urna cu pamânt din acel Cimitir s-a depus în cripta din Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea, dupa reintrarea în posesia Episcopiei, ca semn de aducere-aminte pentru Pastorul nostru fara mormânt.
„Non omnia moriar” – ,,Nu voi muri de tot. Din mine o parte, partea cea mare va-nfrânge moartea”, scria poetul latin Horatius.
Episcopul Ioan Suciu explica aceasta nemurire: „Strabatând în lung si larg Tara Bihariei, o parte din Satmar si Salaj, ti se vadesc minunatele alveole, de asezarea româneasca – bisericeasca, lucrate sub îndelungata pastorire a Înalt Preasfintiei Sale dr. Valeriu Traian Frentiu”. Asemanatoare este si Dieceza de Lugoj, unde a fost Episcop timp de zece ani (1912-1922).
Episcopul Valeriu Traian Frentiu a fost o figura impunatoare si un spirit constructiv, însufletit de credinta luminoasa în biruinta binelui. Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea si Biserica „Sfântul Dumitru” din Beius s-au bucurat de ajutorul personal al Preasfintiei Sale. La gândul si dorinta sa, la „Catedrala” din Oradea, profesorul si compozitorul Francisc Hubic a introdus muzica bisericeasca cu acompaniament de orchestra, arta spre lauda lui Dumnezeu.
O atentie deosebita a avut-o pentru Stâna de Vale, unde Parintele profesor Alexandru Borza a realizat o gradina botanica subalpina.
A fost un Mecena al culturii din Bihor, în 1925 a facut sa apara revista Diecezei, „Vestitorul”, iar între 1928 si 1934, la Beius, „Observatorul”. Nu a scris lucrari în afara de „pastorale”, dar a publicat opere de mare valoare, cum sunt „Noul Testament” tradus de Preasfintia Sa Ioan Balan, „Teologia pastorala” a Canonicului Nicolae Brânzeu, „Teologia morala” de Aloisie Tautu si din opera lui Ion Agârbiceanu.
La inima Preasfintiei Sale au fost Liceul „Samuil Vulcan” si „Liceul Român Unit de Fete” din Beius, „Scoala Normala Greco-Catolica” si „Seminarul Teologic” din Oradea, pe care l-a ridicat la calitatea de „Academie Teologica”. Prin învatamântul confesional greco-catolic, a dorit sa se dea nu numai o buna instruire tinerilor, dar sa formeze si oameni cu credinta si larga cultura umanista.
În Dieceza, pentru o înalta viata spirituala, s-a bazat pe doi piloni, pe Sfânta Euharistie si pe Reuniunea Mariana – Reuniunile Mariane au existat în toate parohiile. Si tot pentru credinta si înaintarea spirituala, a adus în Dieceza „Ordinul Franciscan”, „Congregatia Surorilor Oblate Asumptioniste” si „Ordinul Fratii Scolilor Crestine”.
În semn de pretuire, Papa Pius al XI-lea l-a numit „Asistent la Tronul Papal” si i-a acordat „Paliul arhiepiscopal”. În tara s-a bucurat de distinctia „Mare ofiter al Ordinului Coroana României”.
Episcop al Diecezei de Lugoj, „cu mare bucurie”, vestea credinciosilor Adunarea Nationala de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, si le cerea organizarea delegatiilor si participarea, „ca sa se aduca cea mai fericita hotarâre pentru viitorul iubitei noastre natiuni române” (Silviu Sana – Tiberiu Ciorba, „Episcopul Valeriu Traian Frentiu”, Oradea, 2015, p.191). Preasfintia Sa Valeriu Traian Frentiu si episcopatul greco-catolic au participat la Marea Unire de la Alba Iulia.
Dupa moartea Mitropolitului Alexandru Nicolescu, în 1941, a fost ales „Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia si Fagaras”.
În aceasta calitate, a condus toate „Conferintele episcopale” si a determinat luarea celor mai bune decizii, în timpuri senine si în pragul prigoanei, cu întelepciune si responsabilitate. Si aceasta pâna în ultima zi de libertate … A deschis linia vietii Bisericii noastre pentru timpul persecutiei, dând preotilor închisi sau ascunsi dreptul de a celebra Sfânta Liturghie la orice ora, fara ajun. A cerut preotilor Diecezei sa vorbeasca credinciosilor despre rolul Papei în conducerea Bisericii si sa-i ajute sa reziste la presiuni si amenintari, sa ramâna în credinta lor catolica.
În toamna anului 1948, la ultima predica din Catedrala, a citit „Fericirile”, era în preajma martiriului. Valeriu Traian Frentiu a fost Preotul si Episcopul lui Cristos pâna la sfârsitul vietii. În conditiile lagarului de la Manastirea „Caldarusani”, în Noaptea de Craciun a anului 1949, asistat de ceilalti Episcopi, a consacrat Episcop pentru Dieceza de Cluj-Gherla pe Canonicul Ioan Chertes. La 3 decembrie a aceluiasi an, Episcopii închisi l-au consacrat Episcop pe Tit Liviu Chinezu.
Sunt printre putinele persoane în viata care l-am cunoscut pe Preasfintia Sa Valeriu Traian Frentiu. Îi stiu privirea, îi stiu zâmbetul, pasul, îi mai vad pe chip bucuria sau tristetea, îi mai aud cuvântul si rugaciunea. Eleva la „Liceul Român Unit de Fete” din Beius, am fost primita în „Reuniunea Mariana” de catre Sfântul Episcop. În momentele însemnate ale vietii noastre de eleve, era între noi, îi simteam caldura sufleteasca si grija parinteasca ce ne-o purta. În fiecare zi ne avea în gând, ca sa traim credinta, sa ne asigure spiritul de ordine în viata si cadrul sigur de studiu. Si nu stiam ca traiam în apropierea unui sfânt!
Astazi, la 68 de ani de la intrarea în lumina Eternitatii a Înalt Preasfintiei Sale Valeriu Traian Frentiu, îi aducem prinosul nostru de cinstire si recunostinta si îl rugam pe Dumnezeu ca acolo, în Cerul Sau, Iubirea Sa si binecuvântarea sa le lase peste sufletul trudit al Sfântului nostru Episcop.