,,Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi‑aţi făcut.” (Mt 25, 40)

Puține vieți au reușit să vorbească lumii despre iubirea creștină atât de simplu și atât de puternic precum viața Sfintei Tereza de Calcutta. Pentru unii a fost Maica Tereza, pentru alții o călugăriță care a slujit în mahalalele Calcuttei, iar pentru milioane de oameni a devenit un simbol al milei, al compasiunii și al iubirii față de cei pe care societatea îi uitase.

Dar, dincolo de premiile primite, de fotografiile devenite celebre și de recunoașterea internațională, se află povestea unei femei care a ales să-L urmeze pe Hristos până în cele mai întunecate locuri ale suferinței umane.

În urmă cu 29 de ani, la 5 septembrie 1997, Sfânta Tereza de Calcutta se întorcea în Casa Tatălui. Plecarea ei din această lume nu a însemnat însă sfârșitul unei vieți, ci rămânerea unei mărturii care continuă să vorbească și astăzi: mărturia unei iubiri trăite până la capăt, fără măsură și fără teamă.

Viața Sfintei Tereza ne așază înainte o întrebare simplă, dar de o profunzime care ne poate schimba: ce facem cu marea iubire pe care Dumnezeu a așezat-o în inima noastră? Alegem să o păstrăm ascunsă, de teamă să nu o pierdem, sau avem curajul să o dăruim?

Pentru că iubirea are o taină pe care puține dintre lucrurile acestei lumi o cunosc: atunci când este dăruită, nu se împuținează, ci se înmulțește. Cu cât oferim mai mult, cu atât ea crește. Cu cât ne deschidem mai mult către celălalt, cu atât descoperim că în noi există și mai multă iubire de oferit.

Sfânta Tereza vorbea adesea despre fiecare gest de iubire ca despre o picătură într-un ocean. Poate că, privită singură, o picătură pare neînsemnată. Dar fiecare picătură își are locul ei, iar oceanul nu ar exista fără ele. Mai mult decât atât, uneori, o singură picătură de iubire poate ajunge să schimbe un întreg ocean.

Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase moșteniri pe care ni le-a lăsat Sfânta Tereza de Calcutta: să nu ne fie teamă să iubim, să nu păstrăm iubirea doar pentru noi și să nu așteptăm să putem face lucruri extraordinare. Să începem cu ceea ce avem, acolo unde suntem, cu omul pe care îl întâlnim.

Pentru că, în mâinile lui Dumnezeu, chiar și cea mai mică picătură de iubire poate deveni începutul unui ocean.

De la Gonxha la Tereza

Sfânta Tereza de Calcutta s-a născut la 26 august 1910, în Skopje, într-o familie albaneză. La botez a primit numele Anjezë Gonxhe Bojaxhiu. În limba albaneză, ,,Gonxha” înseamnă ,,boboc de trandafir” sau ,,mica floare”.

Copilăria ei nu a fost lipsită de încercări. Tatăl său, Nikola, a murit în anul 1919, când Gonxha avea doar 8 ani, lăsând familia într-o situație financiară dificilă. Mama ei, Drane, a crescut copiii cu fermitate, dar și cu multă dragoste. Credința, rugăciunea și grija față de cei aflați în nevoi au ocupat un loc important în casa lor.

Încă din copilărie, Gonxha era impresionată de poveștile misionarilor care lucrau în Bengal. La numai 12 ani a început să simtă în inima ei dorința unei vieți consecrate lui Dumnezeu. Chemarea avea să crească în timp.

La 18 ani, Gonxha a intrat în congregația Surorilor de Loreto, în Irlanda. Dorința ei era să ajungă misionară în India. Acolo avea să învețe limba engleză, iar în 1929 a sosit în India, începând noviciatul la Darjeeling, în apropierea Himalayei. Nu avea să-și mai vadă niciodată mama și sora.

O profesoară care iubea copiii

În India, tânăra călugăriță a învățat bengaleza și a început să predea la școala Sfânta Tereza, în apropierea mănăstirii. În 1931 a depus primele voturi religioase și a ales numele Tereza, inspirat de Sfânta Tereza de Lisieux, patroana misiunilor. La 14 mai 1937, a depus voturile solemne.

Pentru aproape două decenii, Tereza avea să fie profesoară la Școala Mănăstirii Loreto din Entally, în Calcutta. Își iubea munca și copiii. Îi slujea cu bucurie, curaj și generozitate. Însă, în afara zidurilor școlii, o realitate dureroasă devenea tot mai greu de ignorat.

Calcutta era un oraș în care milioane de oameni trăiau în condiții cumplite. Foametea din Bengal, izbucnită în 1943, i-a arătat și mai clar amploarea suferinței. Tereza vedea oameni murind pe străzi și familii fără hrană, adăpost și, cel mai trist, fără speranță. Pentru ea, aceștia erau frații și surorile lui Hristos.

„O chemare în interiorul unei chemări”

La 10 septembrie 1946, în timp ce călătorea cu trenul de la Calcutta spre Darjeeling pentru reculegerea anuală, Tereza a trăit ceea ce avea să numească mai târziu o chemare în interiorul unei chemări. A simțit dorința de a ieși dintre zidurile mănăstirii și de a se afla în mijlocul săracilor, bolnavilor și al celor abandonați. Era ca și cum Dumnezeu îi cerea să-I slujească într-un mod nou. Pentru Tereza, Hristos nu era doar Cel întâlnit în rugăciune și în Sfânta Împărtășanie. Același Hristos se afla și în omul flămând, în copilul abandonat, în bolnavul pe care nimeni nu-l voia aproape și în omul muribiund lăsat pe marginea drumului.

În 1948, Tereza a început noua sa misiune. A părăsit viața obișnuită a mănăstirii și s-a apropiat de oamenii aflați în suferință. A urmat o pregătire medicală la Patna și s-a întors la Calcutta. A început să îngrijească copiii bolnavi, a spălat rănile celor abandonați, a îngrijit oameni muribunzi, a hrănit pe cei flămânzi și a stat lângă cei izolați de lume.

Înainte de toate, însă, le-a oferit ceva ce oamenii săraci nu primeau întotdeauna: demnitatea de a fi priviți ca persoane iubite de Dumnezeu.

În 1950, Arhidieceza de Calcutta a înființat Congregația Misionarelor Carității. Acestea aveau misiunea să-I slujească pe cei mai săraci dintre săraci. De la un grup foarte mic de femei, congregația avea să crească într-o comunitate internațională, cu mii de surori și centre de caritate, case pentru copii, centre pentru bolnavi și case pentru muribunzi în numeroase țări.

Pentru Sfânta Tereza, caritatea nu era doar un act social. Era o formă de rugăciune, era o întâlnire cu Hristos. Sfântul Ioan spunea că Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el (cf. 1In 4).

Această iubire nu era una sentimentală. Era o iubire care se murdărea pe mâini, care îngrijea răni, care ridica oameni de pe stradă și care rămânea lângă cel muribund. Tereza nu a încercat să schimbe lumea prin discursuri mari. A început cu omul aflat în fața ei. Cu o singură persoană. Cu o singură rană. Cu o singură masă oferită celui flămând. Cu un singur om căruia să îi spună: ,,Ești iubit. Nu ești uitat”. Cu acea picătură dintr-un ocean.

Una dintre cele mai cunoscute idei asociate cu Sfânta Tereza este aceea că nu trebuie să facem neapărat lucruri extraordinare pentru a iubi extraordinar. Sfânta Tereza spunea că ,,nu putem face lucruri mari. Putem face doar lucruri mici, cu multă iubire”. Acest principiu este în acord cu însăși logica Evangheliei. Isus nu ne cere să schimbăm singuri întreaga lume. Ne cere să iubim. Uneori, această iubire înseamnă să hrănești un om. Alteori, să-l asculți. Să ierți. Să vizitezi un bolnav. Să nu întorci privirea când întâlnești un om aflat în nevoie. Să fii prezent.

Poate că cea mai importantă lecție a Terezei este tocmai aceasta: sfințenia începe adesea în gesturi mici pe care nimeni nu le vede.

Misiunea începută în Calcutta a ajuns să fie cunoscută în întreaga lume. Pentru activitatea sa, Tereza a primit numeroase distincții, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace în 1979. Faima însă nu a schimbat centrul vieții ei. Pentru ea, totul trebuia să se întoarcă la Dumnezeu și la cei săraci. Succesul nu era al ei. Recunoașterea nu era scopul. Important era ca omul suferind să nu rămână singur.

De această atitudine amintește Sfântul Pavel: ,,Și orice faceți cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Isus.” (Col 3, 17).

Ultimii ani ai vieții Sfintei au fost marcați de probleme serioase de sănătate. În 1991 a dorit să renunțe la conducerea Misionarelor Carității, însă surorile au votat pentru ca ea să rămână. În cele din urmă, la 13 martie 1997, a renunțat la funcția de superioară generală. La 5 septembrie 1997, Tereza de Calcutta a murit. Avea 87 de ani.

Moartea ei a fost urmată de un doliu internațional. India i-a oferit funeralii de stat, iar trupul ei a fost depus în Casa Mamă a Misionarelor Carității din Calcutta. A rămas exemplul unei vieți consumate pentru ceilalți.

De ce este Sfânta Tereza importantă și astăzi?

Trăim într-o lume în care oamenii sunt conectați prin tehnologie mai mult ca niciodată și, totuși, mulți se simt singuri. Avem mai multe posibilități, dar încă există oameni flămânzi. Avem spitale și medicină modernă, dar există oameni care suferă fără să aibă pe cineva alături. Avem rețele sociale, dar există oameni care nu au cu cine să vorbească. Avem milioane de oameni în jurul nostru, dar uneori nu-l mai vedem pe omul aflat chiar lângă noi. Sfânta Tereza ne amintește că iubirea creștină începe prin a-l vedea pe celălalt. A-l vedea cu adevărat. Evanghelia ne spune: ,,Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Mat 22, 39).

Să ne rugăm astfel, după exemplul Sfintei Tereza, ,,Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale”.

La 4 septembrie 2016, Papa Francisc a canonizat-o pe Maica Tereza în Piața Sfântul Petru din Roma. În omilia sa, Papa Francisc a vorbit despre ea ca despre o adevărată slujitoare a milei lui Dumnezeu, care a devenit disponibilă pentru oameni prin primirea și apărarea vieții, mai ales a celor nenăscuți, abandonați și respinși.

Sfânta Tereza de Calcutta nu ne lasă doar o biografie de admirat, ne lasă o provocare.

Pe cine trecem cu vederea? Cine are nevoie astăzi de un cuvânt bun din partea noastră? Cine este singur? Cine suferă? Cine a ajuns să creadă că nu este iubit de nimeni? Poate că nu putem rezolva toate problemele lumii, dar putem iubi omul din fața noastră. Putem să facem binele. Putem asculta, ierta, ajuta. Putem rămâne lângă cineva care suferă. Pentru că, după cum ne amintește Hristos:  ,,Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi‑aţi făcut.” (Mt 25, 40). Iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă moștenire a Sfintei Tereza: să-L vedem pe Hristos în cel pe care lumea nu-l mai vede.

  Uneori, o singură faptă de iubire poate deveni lumina de care un om avea nevoie pentru a mai spera încă o zi.

 

Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea
Andrei Alexa