Duminică, 1 septembrie 2019, este o dată care conține în sine o mare forță, deoarece exprimă toată energia recuperării, a repornirii, a reînceputului. Este prima zi a lunii, o lună specială, septembrie, care marchează recuperarea, adevăratul „An Nou”, nu numai pentru începutul anului școlar care e aproape.
Și vorbind despre școală, îmi amintesc că, cel puțin de două ori pe parcursul a cinci ani, am început școala [în Italia] cu studiul poeziei „Păstorii” [I pastori] de Gabriele D’Annunzio, cu celebrul său incipit: «Septembrie, să mergem, e timpul să migrăm». Mă întreb dacă această poezie este încă învățată astăzi, având în vedere impactul pe care verbul de acolo adresat ciobanilor abruzezi l-a luat astăzi, „a migra”?!
Un alt poet, din multe puncte de vedere antipod al lui D’Annunzio – Cesare Pavese – ne amintește de cea mai mare fericire a omului cu aceste cuvinte: „Singura bucurie din lume este să începi / Este frumos să trăiești / pentru că a trăi / înseamnă a reîncepe, / întotdeauna, în fiecare fiecare moment”. Acesta este farmecul lunii septembrie, farmecul reînceputului. Este o bucurie că, Pavese are dreptate, fiecare om poate trăi „fiecare moment”. Aceasta este, de asemenea, natura unei experiențe particulare cum ar fi politica care, în conformitate cu don Luigi Sturzo – autor, cu o sută de ani în urmă, al mereu actualului „Apel la oameni liberi și puternici” – constă în „a o lua de la capăt, în fiecare zi”.
Îmi vin în minte alte două experiențe care aduc cu ele trăirea acestei bucurii, două experiențe zilnice, în special prima: trezirea de dimineață și iertarea, dată sau primită. De fiecare dată când ne trezim, ne ridicăm din pat, trăim experiența despre care vorbește Pavese: „este bine să trăiești, pentru că a trăi înseamnă a reîncepe”. Trezirea înseamnă deschiderea cu speranță către noua zi care vine și totul este natural, aproape inconștient, până la punctul în care pare automat, mecanic și, prin urmare, (acesta este riscul), asumat. Din fericire, sunt cuvintele poeților care trezesc minunea lucrurilor mici, normale, cotidiene!
Există un alt mare poet italian, Camillo Sbarbaro, care ne amintește că, până la urmă, fericirea noastră este „făcută din nimic”: „O fericire făcută din nimic / mă împresoară – și poate este tocmai vântișorul / acestei dimineți de septembrie / Care iese la soare ca un convalescent / Pentru prima dată, tot ceea ce vede / i se pare că nu a mai văzut niciodată. / La fiecare pas descoperă o lume nouă / și de frumusețea ei aproape că ar plânge”. Și nu surprinzător vorbește despre… septembrie.
Și în sfârșit există iertare. Dacă trezirea este un nou început, mai ales la nivel fizic, iertarea este un început care investește persoana în totalitatea sa. Un gest de milostivire este acel act care permite repornirea, eliberarea care face ca viața să înceapă din nou, un miracol care permite renașterea.
„Trebuie să sărbătorim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort și a revenit la viață!”, exclamă tatăl milostiv la finalul parabolei fiului risipitor. Bucuria care vine din milostivire: aceasta este în centrul actualului pontificat al Succesorului lui Petru. De câte ori Papa Francisc a vorbit despre bucuria de a te ridica din nou și a-ți relua drumul, un gest pe care îl poți face întotdeauna datorită ajutorului unei alte persoane, care arată de fapt chipul milostiv al Celuilalt!
Sărbătoarea, în perspectiva evanghelică, devine aproape o „obligație”, iar data de 1 septembrie capătă o tentă și mai puternică, tocmai pentru că în acest an a fost într-o zi de duminică, prima zi după sâmbătă. Duminica nu este „sfârșitul săptămânii” [weekend], ci este începutul, este prima zi a săptămânii: prima zi, reînceputul, acea recuperare de la origine care dă energie nouă și speranță călătoriei zilnice a fiilor omenirii.
ANDREA MONDA, cotidianul L’Osservatore Romano, 2 septembrie 2019, pag 1.
Traducere M. Caba
