În România, asociația ”Incontro fra i Popoli” din Citadella PD, Italia, este prezentă din anul 2000, la Beiuș, unde a susținut proiectele sociale puse în operă de către Surorile Minime ale Reginei Purgatoriului. La Ioaniș, asociația a cumpărat o casă iar congregația terenul și a început un program de after school pentru copiii din localitate. După plecarea surorilor din România, Caritas Eparhial Oradea a preluat, în 2014, și a continuat activitatea la Ioaniș unde a și construit, în anul 2018, o clădire nouă pentru cei 62 de copii care frecventează centrul.
Primul proiect al asociației ”Incontro fra i Popoli” a fost de a trimite în România un camion încărcat de materiale scolastice, în anul 2004. În același an a deschis proiectul “Educație pentru toți”, datorită căruia au fost organizate două centre after school: unul la Beiuș și altul la Ioaniș.
În anul 2005 asociația a realizat o săptămână de pregătire pentru zece animatori a celor două centre.
Din anul 2004, anual, ”Incontro fra i Popoli” aduce câțiva tineri italieni în România, la Ioaniș, pentru o perioadă de schimb cultural, numită “Săptămâna Tinerilor”.
Coordonatorul taberelor și îndrumătorul tinerilor este chiar președintele asociației, Leopoldo Rebellato, profesor pensionat, cu nenumărate experiențe misionare în Africa.
În continuare vă prezentăm un material realizat de părintele Ștefan Madarași, cel care a stat de vorbă cu Leopoldo Rebellato și câțiva tineri italieni.

Leopoldo, despre cum a început această experiență:
s-a născut ideea acestui schimb «în 2002, când o congregație de surori misionare italiene aflate la Beiuș, ne-au cerut ajutorul și au cunoscut asociația noastră care se numește „Incontro fra i popoli” [în trad. Întâlnire între popoare, www.incontrofraipopoli.it]. Ele își desfășurau activitatea cu copiii ieșiți din orfelinate și cu copii săraci, program after-school. Noi, din această asociație italiană, care a luat ființă în 1990, ne-am gândit ce am putea face pentru a le veni în ajutor? Pe lângă sprijinul material pentru operele lor sociale, am început în 2003 să trimitem în România grupuri de tineri italieni, din provincia de Padova, care să ajute la construirea caselor de care aveau nevoie călugărițele în proiectele lor sociale. Tinerii italieni aveau puțin contact cu România până atunci. Eu, care frecventam această țară și împreună cu familia, în vacanță, căci e atât de frumoasă România turistică, văzând misionarele care organizau aceste campusuri estive cu copiii, cunoscute la noi drept Grest, m-am gândit să îi aduc pe tinerii italieni să le ajute. Ulterior, am înțeles că acest schimb poate avea o dublă însemnătate: pe de o parte este un ajutor în a face aceste tabere cu copiii români, ca sprijin al misiunii sociale dedicată lor, pe de altă parte, o experiență marcantă pentru tinerii voluntari italieni, mulți dintre ei atei sau nepracticanți. Așa încât s-a născut acest schimb extraordinar. Am intuit că acestei valențe de ajutor pentru operele sociale ale surorilor dedicate copiilor i se adăuga o experiență extraordinară a tinerilor, devenind astfel o propunere și mai validă pentru ei. În mintea mea, ca responsabil pentru aceste schimburi culturale internaționale ale asociației, coordonând aproximativ 50 de tineri adolescenți/an, am înțeles că trebuie să structurez această săptămână în România astfel încât să reprezinte experiența unei creșteri umane. Să fie nu doar o operă caritabilă socială, ci o experiență cu un puternic impact personal. Astfel, am conturat trei sectoare în care acești tineri voluntari italieni sunt protagoniști.
Din experiența mea de până acum, am înțeles că primul lucru pe care tinerii trebuie să îl descopere sunt ei înșiși.
În primul rând, în fiecare seară, am propus o activitate de a se descoperi pe sine, de a „explora” în propria persoană „cine sunt?”, „cine este celălalt?”, „mă reprezint?”, pentru a-și cunoaște fiecare propriile talente sau fragilități, pentru a înmulți proprii talanți.
În al doilea rând, este necesar să fie creată o puternică coeziune de grup între ei. Amintesc că aceste grupuri nu sunt formate dinainte, ci se formează în funcție de activități (nu puține, în Italia sunt în peste 80 de școli), astfel încât se regăsesc aici împreună și trăiesc cot la cot: lucrează, dorm, mănâncă împreună, își pregătesc singuri de mâncare, nu au telefon mobil pe parcursul acestor zile, astfel încât rup orice contact cu familia sau prietenii de acasă și încearcă să înțeleagă în profunzime ce înseamnă să conviețuiești cu ceilalți, să înțelegi diferențele, să înveți să accepți și să suporți, ba mai mult, să îți depășești propiile limite. Și iată, în acest mod se crează cu adevărat un grup…
Un al treilea obiectiv include și o confruntare culturală. Spre exemplu, am vizitat Oradea cu toate frumusețile ei, am mâncat ciorbă tradițională, ne-am întâlnit cu pr. Olimpiu, am întâlnit un tânăr de 26 de ani orfan, o călugăriță, directorul unei orchestre comuniste, ecc… Iată, aceste întâlniri cu alte persoane reprezintă un schimb inter-cultural, care se traduce și prin a vizita biserici. Fiind o persoană puțin religioasă, dar credincios, în fața unor tineri mulți dintre ei atei, creștini doar cu numele, odată am avut cu noi și un evreu, profit de aceste ocazii să le împărtășesc tinerilor toate cunoștințele mele despre Isus Cristos, istoria Biblie, asupra a tot ceea ce este oportunitate de reflecție, de a nu refuza, ci de a reflecta. La această vârstă, ca tânăr, să spui că nu crezi, poate fi chiar util – mărturisește președintele asociației. E cel mai simplu să spui că ești creștin catolic, însă, dacă începi să reflecți înainte să te autoconsideri în mod obișnuit un practicant, este benefic. Așadar, încerc să le creez o „decompensare mentală” care să îi ajute să scape de o „amorțeală letargică”. Această creează și o criză internă, care, în opinia mea, poate fi aplicată la orice nivel – politic, cultural, social – pentru că atunci când când mă găsesc în fața celuilalt certitudinile mele pot fi puse sub semnul întrebării, căci el poate avea ceva mult superior să îmi ofere. Această activitate este relaxarea mea, nu știu să facă nimic acești tineri italieni (râde), stau cu ei să îi învăț de toate ca un bunic, dar mă sustrag de la toate celelalte activități pe care le am în lume și trăiesc această experință împreună cu ei.
La Oradea, am găsit că Biserica Catolică, pe lângă a fi apostolică este o forță socială. Surorile misionare mi-au făcut legătură cu o structură socială și astfel l-am întâlnit pe pr. Olimpiu. Am găsit aici un colaborator deschis și sociabil, este o frumoasă Providență, iar dacă Spiritul Sfânt lucrează prin noi, ca instrumente, face multe lucruri mărețe. Suntem legați de această Eparhie, care nu e latină. Astfel, când surorile au plecat de la Ioaniș, aveam casa noastră pe care am pus-o la dispoziția Caritas Eparhial pentru copiii rrom, cerând părintelui Olimpiu să ne permită să venim an de an aici cu tinerii italieni. Dar noi, dacă ni se cere, suntem disponibili pentru orice altceva. Însă, la nivel de susținere financiară, ne îndreptăm mai mult spre țările din Africa, mult mai sărace decât România…”

În continuare câteva mărturii ale tinerilor italieni:
Mă numesc Giorgia, am 17 ani, provin din Cittadella (Italia) o localitate din provincia de Padova. Am ales să fac această experiență ca fiind ceva nou, este pentru prima oară când particip la așa ceva și am înțeles că este foarte potrivită pentru tineri. M-a inspirat. Un lucru inedit, căci aici trăiesc „din plin” cum s-ar spune, fără a renunța la nimic. O realitate total diferită, pe care în Italia nu aș fi întâlnit-o, căci sunt contexte sociale distincte. Spre exemplu, comunitatea rrom nu o avem atât de aproape, nu o întâlnim ieșind din casă. Apoi ne-a marcat, să vedem această situație a copiilor, noi, cei care avem tot ce ne dorim, iar ei nu… sunt lucruri care mă macină, m-au pus în criză în aceste zile, iar când mă întorc în Italia voi fi mult mai recunoscătoare pentru ceea ce am, fără a mă plânge zilnic pentru nimicuri. Este frumos, căci dincolo de aceste lucruri care te fac să reflecți asupra vieții, am făcut diferite excursii, plimbări, văzând copiii care se joacă, se aruncă în apă, trăiesc liber.
Sunt Elia, am 17 ani și am venit în România oarecum întâmplător. O experiență în care am pornit de pe-o zi pe alta și nu-mi pare rău deloc. Trebuie să spun că este o experiență similară a ceea ce m-am așteptat. Mă întorc acasă cu un bagaj cultural îmbogățit și mult mai responsabil: acasă nu eram obișnuit să lucrez cum fac aici, să îmi spăl hainele, să gătesc. Și, ceva cu adevărat important: să cunoști persoane care sunt ca noi, atât doar că sunt mai puțin norocoase ca să aibă tot ce avem noi „din oficiu”. Ele nu au posibilitatea să vadă lumea așa cum se vede la televizor. Fără telefon în aceste zile… este e ciudat mergi instinctiv la el și să nu găsești nimic, dar după câteva zile, te obișnuiești. O experiență cu adevărat complexă.
Sunt Anna, am 16 ani, din Limena, provincia de Padova. Această experiență a reprezentat un mix de trăiri: nu am mai avut niciodată o experiență cu copiii, îmi era frică de faptul că n-o să ne putem înțelege. Însă, când am ajuns, am reușit să mă integrez în acest grup – o altă frică înfruntată, aceea de a nu reuși să mă regăsesc cu ceilalți tineri – persoane minunate, m-am simțit minunat. Cu copiii, a fost frumos: depășită timiditatea inițială ei sunt atât de naturali! Vin, te îmbrățișează, vor să se joace cu tine. Îi înțelegi fără a vorbi aceeași limbă. Ne-am jucat un joc pe care eu îl știam din clasele primare. L-au învățat și ei după câteva zile, chiar dacă era un cântec în limba italiană. Sunt fantastici!
Sunt Cristian, am 16 ani, din San Giorgio Bosco. Am petrecut această săptămână în România, la Ioaniș, având misiunea de a petrece fiecare dimineață cu copiii de acolo. M-am distrat de minune. După-amiaza era dedicată vizitelor locului, descoperirii României. Mi-a plăcut mult și nu exclud să aleg să o trăiesc încă o dată. Experiențe noi, ca aceasta, care îmi vor lipsi mult… Nu-mi imaginam că îmi va plăcea atât de tare!