Textul biblic

5A venit, aşadar, într-o cetate din Samaria numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob i-l dăduse fiului său Iosíf. 6Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de călătorie, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. 7A venit o femeie din Samaría ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă mi să beau!”. 8Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. 9Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?”. De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. 10Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune: «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie!”. 11Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie? 12Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi au băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?”. 13Isus a răspuns şi i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, 14dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. 15I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!”. 16El i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!”. 17Femeia a răspuns şi i-a zis: „Nu am bărbat”. Isus i-a spus: „Bine ai zis: «Nu am bărbat», 18pentru că ai avut cinci bărbaţi, şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privinţa asta ai spus adevărul”. 19Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu eşti profet. 20Părinţii noştri l-au adorat [pe Dumnezeu] pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalím este locul unde trebuie să-l adore”. 21Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim! 22Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. 23Însă vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în spirit şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. 24Dumnezeu este spirit şi cei care îl adoră, în spirit şi adevăr trebuie să-l adore”. 25Femeia i-a zis: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. 26Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!”. 27Tocmai atunci au ajuns discipolii lui. Şi se mirau că vorbeşte cu o femeie, dar nimeni nu i-a zis: „Ce cauţi?” sau: „De ce vorbeşti cu ea?”. 28Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor: 29„Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?”. 30Ei au ieşit din cetate şi au venit la el. 31Între timp, discipolii îl rugau: „Rabbi, mănâncă!”. 32Dar el le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi”. 33Aşadar, discipolii ziceau unii către alţii: „Oare i-a adus cineva de mâncare?”. 34Isus le-a zis: „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui. 35Nu spuneţi voi: «Mai sunt încă patru luni şi vine secerişul»? Iată, eu vă spun, ridicaţi-vă ochii şi priviţi lanurile că sunt albe pentru seceriş! Deja 36secerătorul îşi primeşte plata şi adună roadele spre viaţa veşnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul. 37Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: «Unul este semănătorul, altul secerătorul». 38Eu v-am trimis să seceraţi ceva pentru care nu aţi trudit. Alţii au trudit, iar voi aţi intrat peste truda lor”. 39Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: „Mi-a spus tot ce am făcut”. 40Aşadar, când au venit la el, samaritenii i-au cerut să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. 41Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. 42Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”.

Meditație
Isus îi spune samarinencei: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune: «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie!”. Darul lui Dzeu este Dzeu însuși care se dăruiește. Credința reprezintă întâlnirea dintre setea lui Dzeu și setea omului. Dzeu fiind iubire are sete de a iubi și de a fi iubit; omul, creatura Sa, are sete de a fi iubit și de a iubi. Femeia samariteană reprezintă întreaga umanitate: doar Mirele poate să stingă acea sete de iubire pe care niciun idol nu o poate satisface.
Textul ne prezintă o femeie care vine la amiază la fântână să scoată apă, și care în decursul unei ore ajunge de la necredință la credință. Este vorba despre o femeie păgână care a avut șase bărbați și care cu toate că nu este o femeie practicantă, printr-o „scurtătură” a ajuns la credință mult mai repede decât alții. Și vedem că această femeie reprezintă un model pentru noi toți: fiecare om ajunge la credință prin intermediul dorinței, prin setea de Dzeu pe care o are. Isus o așteaptă pe această femeie la fântână și își exprimă și El dorința Sa, pentru că de fapt credința este rodul întâlnirii a două dorințe profunde: cea a lui Dzeu și cea a omului. Dacă Nicodim a venit noaptea pentru a-l întâlni pe Isus, de frică să nu fie văzut de nimeni, femeia păgână sosește în fața lui Isus în miezul zilei, sosește în arșița zilei ca să-l întâlnească pe Domnul.
Scena întâlnirii la fântână ne amintește de patriarhul Iacob care a întâlnit-o pe Rahela tot la fântână, la fel și Moise a întâlnit-o pe viitoarea sa soție tot la fântână. Isus, Mirele o întâlnește pe această femeie tot la fântână, gest simbolic: Isus este Mirele, iar omenirea mireasa Lui, iar cei doi se întâlnesc prin credință. Isus intră în dialog cu această femeie, exprimând setea Sa: „Dă-mi să beau!”. Isus își exprimă dorința Sa pentru ca și noi să ne exprimăm adevărata noastră dorință, adevărata noastră sete. Textul ne spune că Isus trebuia să treacă prin Samaria, un teritoriu păgân și impur pe care iudeii îl evitau pentru a nu se „contamina” intrând în relație cu samaritenii. Isus nu numai că nu ocolește acest ținut, ci merge de-a dreptul acolo, pentru că trebuia să ajungă în acel ținut, pentru a potoli setea locuitorilor din acel ținut. Cuvântul trebuia exprimă o necesitate: la fel cum „trebuia ca Fiul Omului să fie înălțat”, tot la fel trebuia ca Isus să ajungă în acele ținuturi: vedem necesitatea lui Dzeu care este iubire de a manifesta omului iubirea Sa, iar nevoia/necesitatea Sa începe de la cei mai îndepărtați, cum era și ținutul Samariei.
În întâlnirea dintre Isus și femeia samariteană ni se revelează de fapt dorința și căutarea sinceră a umanității pe care fiecare om o experimentează și o trăiește. Și această dorință se concretizează în momentul în care omul se întâlnește cu Cuvântul lui Dzeu, în momentul în care omul îl întâlnește pe Dzeu în cuvântul Evangheliei, care îl hrănește și îi potolește setea. Dar de fiecare dată inițiativa este a lui Dzeu, El face mereu drumul cel mai lung: El sădește setea în sufletul omului și tot El o potolește! El este apa care izvorăște în deșertul sufletelor noastre și le irigă și le face să înflorească; El potolește adevărata sete a fiecărui om, potolește setea de fericire și de împlinire a omului și nu numai că potolește setea noastră cea mai arzătoare, dar El este Domnul vieții și ne transmite viața Sa dumnezeiască; potolește setea noastră cu iubirea Sa! Căci la fel ca și inima samaritencei inima omului este o „fântână adâncă”, ceva adânc și profund, iar aceste adâncimi profunde din viața omului le poate umple doar iubirea lui Dzeu!