Cursul festiv 2019 al absolvenților Facultății de Teologie Greco-Catolică UBB-Oradea

În fiecare din voi există potenţialulcreativităţii. Faceţi cu artă ceea ce faceţi, spune un psalm. Zugrăviţi-vă fresca unică şi irepetabilă a operei voastre în Hristos, aşa cum Sfinţii şi martirii au zugrăvit-o cu propria viaţă: a spus profesorul Radu Mureșan absolvenților din acest an ai Facultății de Teologie Greco-Catolică a Universității Babeș-Bolyai – Departamentul Oradea, în cadrul cursului festiv de absolvire desfășurat vineri, 24 mai a.c., în Aula Magna a Seminarului Teologic „Sfinții Trei Ierarhi”. Momentul, încărcat de emoție, a fost pentru studenții aflați în ultimul an de licență, respectiv studii masterale, o lecție de viață, cu care se îndreaptă spre viitor, purtând în suflet modelul predecesorilor în credință și al formatorilor care în toți acești ani au făurit mintea și sufletul lor de studenți. Alături de absolvenți, cadre didactice, formatori, familiari, la cursul festiv a luat parte și PSS Virgil Bercea, păstorul Eparhiei de Oradea, nelipsit promotor al formării integrale a studenților, teologi sau laici, ai Facultății din Oradea. Anterior, Preasfinția Sa, împreună cu pr. rector Anton Cioba și toți ceilalți părinți profesori ai Facultății de Teologie Greco-Catolică din Oradea au celebrat în capela Seminarului o Sfântă Liturghie solemnă de mulțumire, care a marcat totodată „ultimul sunet de clopoțel” al absolvenților 2018-2019.

În discursul adresat la final, lectorul univ. dr. Radu Mureșan a ținut să transmită absolvenților din acest an un mesaj pentru viață, pornind de la modelul servilor lui Dumnezeu, episcopi greco-catolici uciși din ură față de credință, care peste câteva zile vor fi ridicați la cinstea altarelor de Papa Francisc, la Blaj. Redăm ineditul discurs al maestrului:

„Preasfinția Voastră, Domnilor profesori, dragi absolvenți, dragi studenți, distinsă asistență. Tuturor vă spun bine ați venit la acest curs festiv! Întrucât suntem în preajma sărbătorii beatificării episcopilor noștri martiri,mi-am propus să creez o specie de dialog între sărbători cu sărbătoarea noastră. M-am intrebat, astfel, ce lecție de viațăne oferă sfântul, martirul? Răspunsul mi-a venit întâlnind gândul filozofului Remi Brague. În eseul său Capodopera lui Dumnezeu, consacrat sensului artei Bisericii (este un filozof catolic) spune: «suntem chemaţi să intrăm în operă. Suntem chemaţi să devenim opere de artă în Hristos». Aş spune suntem chemaţi să fim creativi. M-am întrebat aşadar, cum au intrat martirii şi sfinţii în operă? Cum şi-au zugrăvit chipul propriei fiinţe? Cum putem noi să intrăm în operă? Cum ne putem zugrăvi propriul chip? Suntem noi creatori? Avem măiestria artistică de a ne zugrăvi propria operă? Avem talantul la îndemână? Da! Avem talantul şi suntem chemaţi să-l cultivăm.

Intrarea în operă înseamnă un mod diferit de raportare la credinţă. Filozoful Remi Brague mutăîn mod radical, așspune, centrul preocupărilor noastre pe trăirea şi mărturisirea credinței în imediatul vieţii, nu pe reprezentarea sau ilustrarea acestei trăiri, pe proiecţia ei. O astfel de abordare pare să contravină promovării operelor de artă. Nu despre acest lucru e vorba. Reflexia de azi se bazează tocmai pe o mare capodoperă. Este vorba de fresca lui Michelangelo din Capela Sixtina: Crearealui Adam. Câtă măiestrie, câtă frumuseţe, cât geniu! Obsevând cu atenţie această lucrare artistică, am avut o mică revelaţie. Privirea mi s-a oprit năucă pe spaţiul dintre degetul lui Dumnezeu şi cel al lui Adam. M-am întrebat ce poate să însemne acest spaţiu, această distantă, acest interval?

O posibilă cheie de lectură mi-a venit din întâlnirea cu gândul lui Andrei Pleşu la comentariul eseului filozofic Athenes et Ierusalem a lui Lev Şestov. Potrivit lui Lev Şestov păcatul strămoşesc ar fi consecinţa cunoaşterii. Păcatul e pofta de a sti. Să ne amintim cuvintele biblice: Dacă vei muşca vei muri, spune Domnul.Dimpotrivă, vei fi ca Dumnezeu, spune şarpele. Iatăgândul lui Andrei Pleşu: «Dacă ne ţinem la litera textului, din punctul de vedere a lui Dumnezeu cunoaşterea înseamnă moarte. Numai că ceea ce Şestov numeşte cunoaştere de tip ‘atenian’ pare să prefere punctul de vedere al şarpelui. Ca şi cum nu şarpele ar fi marele înselător, ci Dumnezeu. Scolastica, filozofia modernă, ştiinţele repetă, după Şestov, gestul păcătos al lui Adam. Toate cultivă euforia cunoaşterii. În realitate nu de cunoaştere în genere este vorba în textul biblic,spune Pleşu,şi nici de vinovăţia ei de principiu. Ceea ce rezultă în pasajul biblic este mai curând ca singurul lucru riscant din Paradis este cunoaşterea. Din pomul cunoaşterii poţi muşca doar cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Păcatul este aşadar tentativa omului de a cultiva cunoaşterea fără Dumnezeu. Asta ne spune Geneza. Pentru ștergerea acestui păcat s-a Întrupat Mâtuitorul care a şters intervalul dintre cunoaştere şi propria Sa fiinţă».

În scena Creării lui Adam geniul lui Michelangelo este acela de a fi ales să zugrăvească actul ştergerii păcatului (dacă ne raportăm la verbul folosit de Pleşu) prin spaţiul gol. Însă doar prin crearea spaţiului gol, degetul lui Dumnezeu şi cel al lui Adam sugerează ideea (momentul) unei poveşti aflată în plină desfăşurare. Spaţiul gol povesteşte despre libertatea greşit înteleasă a lui Adam şi despre căderea lui, despre descoperierea goliciunii sale. Spaţiul gol este locul în care Adam ajunge după Izgonirea din Rai dar şi locul în care experimentează nostalgia Raiului, dorul lui; este locul în care omul căzut prin Adam îşi cultivă liber sau nu dorinţa de a trăi; este locul libertății, al întălnirii omului cu sinele propriu, locul cunoaşterii, dar al cunoaşterii legitime cu Dumnezeu, nu fără El.

Condiţia libertăţii este însă condiţia experienţei falimentului. Adam a căzut. Dar abia atunci s-a întors către sine, către Tatăl. În această cheie de lectură putem citi şi Evanghelia Fiului risispitor. Fiul face experienţa intervalului, experienţa libertăţii spaţiului gol. Este spaţiul în care se va regăsi pe sine. Tatăl respectăvoința Fiului, aceea dea-și trăi viața. Ştie că fiul este surd la orice discurs, de aceea nu insistă, nu ameninţă, nu-l scoate în stradă, nu-i reproşează absolut nimic, nu-şi impune autoritatea în virtutea vreunei Legi eterne. Nu-i îngrădeşte libertatea, libertatea de a trăi. Îi lasă spațiu, seretrage în aşteptarea plină de speranţă a reîntoarcerii Fiului. Iată arhetipul modelului pedagogic. După ce îşi modelează fiul (și noi modelăm prin predici, discursuri, dirigenții, tehnici pedagogice), ştie să se retragă şi să aştepte cu răbdare să fie descoperit de către fiu. Fiul îşi descoperă Tatăl doar după ce face experienţa îndepărtării, experienţa vieţii. Pedagogia Tatălui este o pedagogie care dă roade, deoarece ştie să alimenteze şi nu să omoare în fiu dorinţa de viaţă, dorinţa de cunoaştere. Pedagogia tatălui este o pedagogie radicală(dureroasă) –bine stiind riscul rătăcirii fiului – însă o pedagogie rodnică fiindcă stimulează creativitatea. În libertate fiul face experiența falimentului care îl conduce către sinele său, către locul în care va auzi din nou glasul Tatălui.

Azi noi cultivăm, de multe ori, obsesia performanţei, vedetismului, uitând că «adevarata educaţie include dimensiunea fundamentală a falimentului»(Massimo Recalcati). Uităm că nu există formare adevărată fără faliment. Evangheliile ne vorbesc de importanţa falimentului în cadrul formării, de importanţa greşelii, a alegerii drumului greşit, a rătăcirii, a căderii la pământ. Iar pentru a conştientiza falimentul, educatorul trebuie să ştie când să se retragă şi să lase loc liber celui în «formare» să-şi poată evalua falimentul.

Ce înseamnă evaluarea falimentului? Înseamnă a te întâlni cu sinele propriu. Înseamnă a te situa simbolic în zona intervalului, a spaţiului (din fresca lui Michelangelo). Intervalul devine simultan locul libertăţii, al experienţei, al falimentului chiar, dar totodată locul întâlnirii omului cu sinele propriu. Ce se întamplă, aşadar, în acest spaţiu al dialogului cu sinele propriu? Omul începe să gândească cu mintea proprie. Bine, veți spune, dar noi oamenii nu gândim cu mintea proprie? Răspunsul este nu. Noi, de cele mai multe ori, nu gândim cu propria minte. Fiind formați la școala unei «pedagogii de grup», o școală care stimulează prea puțin puterea creativă (talantul), dorinţa de viată, sfârşim prin a gândi împreună cu mulțimea, ca mulțimea. Iar a gândi ca mulțimea, ca toți ceilalți, înseamnă a nu ne cunoaşte până la capăt pe noi înşine, a nu trăi viaţa, a nu fi creativi, a nu da rod. Să ne reamintim parabola Fiului risipitor – fiul nu s-a mai recunoscut ca fiu, negând implict paternitatea Tatălui tocmai fiindcă simţea că nu-şi trăieşte viața. De aceea şi-a părăsit tatăl, iar tatăl a ştiut să se retragă în aşteptare.

Dragi absolvenţi,
poate că unul dintre cele mai grele travalii la care este supus omul în viață este acela de a gândi cu propria minte, îmi vine să spun de a fi lăsat să gândească cu mintea proprie. Să fie lăsat să facă experienţa intervalului, a întâlnirilor, a falimentului, într-un cuvânt experienţa libertăţii. Doar în spaţiul libertaţii propriei vieți (în golul din fresca lui Michelangelo) putem fi creativi, putem da roadă. Putem experimenta bucuria autentică de a trăi. Doar aşa putem da roadă.

Vă întreb, dragi absolvenţi,
care este mesajul pe care Isus ni-l transmite prin blestemul smochinului? Să trăim viaţa în radicalitatea momentului, să nu avem frică de ea. Să nu ne îngropăm talantul. Pomul se cunoaşte după roadă. Să fim smochini roditori, adică să cultivăm dorinţa de a trăi. Dorinţa de viaţă îl face pe smochin să fie verde, să dea roade. Şi noi precum smochinul avem obligaţia de a da roadă acum, în imediatul clipei, nu altcândva. Isus insistă săspunăcă Împăraţia lui Dumnezeu este în noi, acum. Şi ne cere să fim pregatiţi! Când Isus vrea să mănânce smochine şi smochinul nu are fructe îl blestemă. Isus impune radicalitatea clipei, momentului, adică imperativul de a trăi viața în prezent nu în perspectiva a ceva ce va urma să se întâmple cândva. Smochinul trebuie să dea roadă acum. Şi noi trebuie să rodim acum.

Ca să rodim trebuie să cultivăm setea de viaţă. Să avem viaţa în noi, acum, nu altcândva. Fiul a plecat de la tatăl tocmai pentru a-şi trăi propria viață. Celălalt fiu rămânelângă tatăl netrăindu-şi cu adevărat viaţa decât din perspectiva sacrificiului, a unei răsplăţi viitoare.

Fiul risipitor pleacă conformându-şi viaţa modului său de gândire, un mod pe care îl va descoperi falimentar doar după ce va face experienţa falimentului. Să nu uităm însă că modul său de gândire nu este doar cel al experienţei,al experienţei intervaluluilibertății, ci şi cel al experienţei tatălui, a gândirii tatălui, am putea spune experienţa tradiţiei, legii, etc. Însă toate acestea vor căpăta cu adevărat un sens doar după ce fiul îşi va descoperi sinele, prin tainicul dialog cu mintea proprie.

Dragi absolvenţi,
şi modul nostru de gândire e locuit de experienţa sinelui lărgit, cum spune Noica, cel al familiei, al Bisericii, Tradiției, şolii, gândirii altora (marile întâlniri). Toate acestea capătă sens cu adevărat în propria viaţă în măsura în care le trăim în spaţiul gândirii proprii, în spaţiul libertăţii. Doar în acest spaţiu există roadă cu adevărat, altfel e «ca şi cum» am avea roadă. Doar în acest spațiu există cu adevărat dorinţa autentică de viaţă, posibilitatea autenticii creativități.

Dar oare putem păstra mereu dorinţa de a trăi autentic, de a trăi conform modului noastru de gândire? Oare e posibilă o viață fără compromis? Oare prețul vieții poate fi stabilit cu adevărat în funcție de coerența ei? Putem spune că viața nu face doi bani dacă a fost doar trăită prin compromisuri? Sfinții, martirii vor spune că viața întotdeuna are un preț. Și vor adeveri acest lucru – au fost coerenți – cu viața și moartea lor. De aceea, pe acești «reformatori» ai omenirii (cum îi numeşte Gabriel Liiceanu) îi putem număra pe degete. Noi, în schimb, noi ceilalți, trăim în compromis, fiind incapabili să ne punem de acord la tot pasul vorba (gândul) cu fapta. Rămânem în orizontul banalității, al mediocrității noastre, împăcați cu gândul limitei propriei noastre condiții, al falimentului nostru.

Dragi absolvenţi,
Iată-ne în condiţia fiului din parabolă, aceea de a redescoperi importanţa tatălui, a tradiţiei, a legii. Dar nu uitaţi, dincolo de tiparele de gândire și comportament transmise de la o generație la alta, dincolo de depozitul gândirii gândite, cum spune acelaşi Liicceanu, dincolo chiar și de tradiție trebuie să vă formați o minte a voastră. Din păcate majoritatea oamenilor rămân să gândească cu mintea altora. Ce dureros! Probabil această dureroasă constatare avea să-l conducă pe Kant la ideea «minoratului gândirii» și să se întrebe, fiind vorba de un minorat, cum se poate deveni major? Și noi ne putem putem întreba: cum putem ajunge la mintea proprie atâta timp cât suntem sub dominația minții altora? Atâta timp cât însăși școala, nu de puține ori, este un loc în care se stinge dorinţa de viaţă, de cunoaştere, ajungând să trăim plictisul și mediocritatea, un loc în care ne uniformizăm mințile și le înrolăm în ideologii politice, culturale sau chiar religioase?

Dragi absolvenți,
cred că aici putem învăța lecția martirilor: au trăit viața până la capăt. S-au identificat modului lor de gândire cu prețul vieții. Sfinții și martirii pot fi catalizatorii dialogului pe care îl avem cu noi înșine. Ei pot fi declanșatori ai acelui disconfort (de care spuneam) interior care nu ne dă voie să trăim împăcați cu lenea noastră morală cu lipsa poftei noastre de viață. Ne pot împiedica să fim împăcați cu banalitatea și mediocritatea existenței noastre. Puterea mărturiei lor roditoare (a smochinului roditor) ne poate stimula dorinţa de viată, dorința de a rodi. Ei au reuşit, prin urmare putem reuşi și noi. Aceasta-i lecţia pe care ne-o spun astăzi.

Dragi absolvenți,
chiar dacă suntem sub dominația minții altora putem ajunge la mintea proprie. Parabola Fiului risipitor sau altfel spus parabola pedagogiei intervalului este experiența cunoaşterii pe care mintea proprie o face în spaţiul libertății, o experienţă conectată la sursa gîndirii gândite, la sursa Tatălui. Doar un astfel de parcurs poate constitui modelul pedagogic al devenirii noastre, un model care nu copiază viaţa sfântului, a martirului, ci prin cultivarea propriilor talanţi, prin forţa propriei creativităţi, la lumina Spiritului, crează o capodoperă de artă. Aşa intrăm în operă.
În fiecare din voi există potenţialulcreativităţii. Faceţi cu artă ceea ce faceţi, spune un psalm. Zugrăviţi-vă fresca unică şi irepetabilă a operei voastre în Hristos, aşa cum Sfinţii şi martirii au zugrăvit-o cu propria viaţă. Iată de ce cardinalul Iuliu Hossu a putut spune «credința noastră este viața noastră». Nu cred că poate să existe pentru cineva o operă de artă mai frumoasă, mai grandiosă decât acesta: zugrăvirea propriei vieţi în libertatea intervalului pedagogiei divine şi umane. Voi sunteți deja parte din operă… continuaţi să o zugrăviţi cu propria viaţă. Trăiţi-o!