Sâmbătă în săptămâna a III-a din Postul Mare – Marcu 2,14-17

 Textul biblic
¹⁴ Trecând, l-a văzut pe Lévi, fiul lui Alféu, stând la postul de vamă şi i-a zis: „Urmează-mă!”. Ridicându-se, acesta l-a urmat. ¹⁵ În timp ce era la masă în casa lui, mulţi vameşi şi păcătoşi stăteau la masă împreună cu Isus şi discipolii lui, pentru că mulţi îl urmau. ¹⁶ Cărturarii fariseilor, văzând că mănâncă împreună cu păcătoşii şi vameşii, le spuneau discipolilor lui: „Mănâncă împreună cu vameşii şi păcătoşii?”. ¹⁷ Când a auzit, Isus le-a spus: „Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.

Meditaţie
Alăturând episodul chemării lui Levi celui al mesei servite alături de vameşi şi păcătoşi, evanghelistul Marcu scoate în evidenţă depăşirea zidului despărţitor dintre evrei şi păgâni, dintre drepţi şi păcătoşi. Milostivirea lui Dumnezeu manifestată în Isus îi cheamă pe toţi la reconciliere şi îi invită pe toţi să-l urmeze, fără deosebire. Ba mai mult, din fraza ce încheie fragmentul pare că activitatatea lui Isus se adresează tocmai celor păcătoşi iar tovărăşia păcătoşilor a constituit atitudinea normală şi constantă a lui Isus pe parcursul vieţii sale pământeşti.

Preferinţa vădită a lui Isus faţă de cei cu o reputaţie ştirbită, abandonaţi, marginalizaţi, desfrânate, vameşi şi păcătoşi, nu doar că i-a surprins, ci chiar i-a preocupat întotdeauna sau de-a dreptul i-a scandalizat pe cei cu „principii sănătoase” şi echilibraţi până într-acolo încât, prin anumite tactici, s-a încercat minimizarea acestui subiect. De fapt, acest lucru scoate în evidenţă noutatea, semnul unei logici diferite: păcătoşii, bolnavii sunt vindecaţi iar cei care se consideră drepţi sunt daţi uitării şi trec în partea opusă (săracii se satură, cei bogaţi sunt lăsaţi cu mâinile goale cf. Luca 2,53).

Faptul de a ne recunoaşte păcătoşi, bolnavi, se arată a fi forma cea mai adâncă de sărăcie şi de adevăr, pe când a ne aroga titlul de drepţi constituie forma maximă de semeţie, de bogăţie şi de închistare. Atunci, e evident că prima e plină de dar, pe când cea de-a doua e începutul refuzului din partea lui Dumnezeu. Dacă Isus stă la masă cu păcătoşii, acest lucru nu e doar un semn de speranţă oferit celor care se simt pierduţi, ci şi un deget acuzator împotriva oricărei auto-suficienţe.

Isus, care iartă păcatele, e înconjurat şi urmat (v. 15), acum mai mult ca oricând, de păcătoşii pentru care a venit în lume (v.17).

Dacă mă regăsesc în cuvântul ce mă cheamă să renunţ la rău, «Urmeză-mă!» (v. 14), mă regăsesc şi în parcursul celui care e, deseori, într-o situaţie neadecvată conform evangheliei. În acest caz, trebuie să am umilinţa să consider că mă aflu la masă cu Isus şi în felul acesta să găsesc curajul de a merge mai departe. Părtăşia cu el la masă e, chiar şi în starea mea păcătoasă, speranţă misterioasă şi făgăduinţă dumnezeiască. Mă bucur, şi în aceste condiţii, de faptul că, dincolo de toate, sunt un invitat şi, în această bucurie, primesc cuvintele finale ale pericopei: «Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi» (v. 17).

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Marco
traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA