Miercuri în săptămâna 1 a Postului Mare – Marcu 11,22-26

Textul biblic

^{11, 22} Răspunzând, Isus le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu! ²³ Adevăr vă spun: oricine ar spune acestui munte: «Ridică-te şi aruncă-te în mare!» şi nu s-ar îndoi în inima lui, ci ar crede că se va împlini ceea ce spune, i se va da. ²⁴ De aceea vă spun: tot ceea ce veţi cere în rugăciune, credeţi că aţi primit deja şi vi se va da. ²⁵ Iar când staţi în rugăciune, dacă aveţi ceva împotriva cuiva, iertaţi, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre!”. ²⁶ Însă dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru din ceruri nu va ierta greşelile voastre.

Meditație

Rugăciunea trece printr-o criză. Problema nu e de azi-de ieri, ci e specifică fiecărei generaţii, doar că în vremurile noastre capătă aspecte particulare. Într-o societate atât de dornică să deţină controlul absolut asupra membrilor ei, ne simţim protejaţi mai degrabă de poliţele de asigurare decât de Dumnezeu. Nevoia de Dumnezeu nu mai este prezentă şi nu mai avem nevoie să-i cerem nimic, pentru că există alte căi de a obţine cele de trebuinţă. Am renunţat cu totul la rugăciunea de orice fel, nu mai avem nevoie de Dumnezeu.

Dar oare Dumnezeu trebuie să-i fie de folos omului, sau omul lui Dumnezeu? Omul modern nu mai e dispus să se plece nimănui, îşi revendică libertatea şi autonomia totală însă, în realitate, e robul consumismului, își pune demnitatea în mâinile celui care îi oferă un loc de muncă, cedează în faţa muncii, a bunurilor materiale sau a lipsurilor, ajunge supus față de toţi şi toate. Se aseamănă celui închis, care nu vrea să iasă pentru că nu poate.

De fapt, omul se află într-o continuă nostalgie după Dumnezeu, e ca o oglindă ce şi-a pierdut capacitatea de reflexie, e în căutarea chipului pierdut. Dincolo de toate nevoile sale, omul simte nevoia stringentă de Dumnezeu, are un gol pe care doar Dumnezeu îl poate umple, o dorinţă pe care doar Dumnezeu o poate împlini.

Rugăciunea de adorare înseamnă a găsi ascultare la acest strigăt profund al nostru. Doar acolo omul își află rădăcina propriei fiinţe şi devine liber şi autonom, devine el însuşi. De o astfel de rugăciune e nevoie astăzi poate mai mult ca oricând, în acest vid existențial în care vieţuim. Nu Dumnezeu are nevoie de adoraţia noastră ci noi avem nevoie să ne regăsim în El. În adoraţie descoperim că tot ceea ce suntem şi facem e darul lui Dumnezeu, care ascultă încă înainte ca noi să cerem. Dumnezeu se îngrijeşte de noi mai mult decât un tată de copiii săi, dăruindu-ne Spiritul său care ne face ucenici ai Fiului şi ne face capabili să trăim şi să iubim, să dăruim şi să iertăm. Se îngrijeşte de noi dăruindu-ne tot ceea ce avem cu adevărat nevoie.

după Silvano Fausti – Una comunità legge il Vangelo di Marco

traducere: pr. Adrian Fabian BOTEA

revizuire text: pr. Titus Antoniu CHIFOR