Maica Domnului își încheie viața în mod natural, adică așa cum ar fi fost firesc pentru orice om dacă nu ar fi avut loc Căderea. Adormirea și înălțarea ei la cer cu trupul și cu sufletul sunt „supranaturale” doar pentru noi, biete ființe căzute în acest eon trecător. Noi suntem cei „nenaturali”, nu ea sau Fiul ei sunt „supranaturali”. În ea, ca și în Fiul, se restaurează destinul perfect natural al ființelor raționale, continuitatea ontologică dintre trup și spirit, văzut și nevăzut.

Moartea ei este o adormire; în cuvintele lui Francisc de Sales, este o „mutare în iubire”, un moment în care „focul sfânt al iubirii divine a mistuit-o ca o jertfă de bună mireasmă”; murind, „sufletul ei a fost dus direct în brațele Fiului ei”. Desigur, ce a trăit ea a fost cu siguranță o moarte, o încetare a vieții biologice, deși nu din pricini de boală sau de bătrânețe. Dar a fost mai degrabă o închidere a ochilor și o redeschidere a lor în Împărăția cerurilor, urmată de învierea trupului ei după trei zile.

Slava tainic prezentă în viața terestră a Mariei irumpe astfel în evenimentul final al înălțării ei. Dumnezeu confirmă în această ridicare la cer că ea a fost aleasă, tot așa cum confirmase în Învierea lui Hristos că el era Fiul care fusese ucis pe nedrept de puterile lumii. Această sărbătoare din 15 august, atestată în Orient din secolul al IV-lea iar la Roma din secolul al VII-lea, este principalul praznic marian. Orientarea este eshatologică: în ea se manifestă desăvârșirea Maicii Domnului, dar și cea viitoare a umanității. Astfel, Adormirea Maicii Domnului este despre:

  1. Glorificarea trupului: acesta este dezvăluit că sălaș menit să dăinuie într-o formă transfigurată sau spiritualizată, ca instrument al sfințeniei, ca mediere necesară a spiritului.
  2. Glorificarea feminității: Femeia este creată ca ajutor pentru Adam, Israel este mireasa lui Dumnezeu în Vechiul Testament, Biserica este Mireasa lui Hristos. Printr-o femeie vine, în final, mântuirea. Feminitatea e confirmată ca arhetip fundamental, cosmic și istoric, simbol al „Da”-ului spus de Înțelepciunea creată a lui Dumnezeu în fața Mirelui.
  3. Glorificarea maternității și a fecioriei, o pereche conceptuală paradoxală pe care doar credința o ține împreună. Fecioria ei a devenit fecundă, maternitatea ei a creat o Biserică castă, „fără pată sau zbârcitură” (Ef 5:27).
  4. Glorificarea noastră care, la nivelul omului interior, crește din zi în zi în mod neobservat, iar în viitor va fi dezvăluită într-o splendoare în fața căreia se vor minuna îngerii și toate stihiile cosmosului.
  5. Glorificarea sărăciei în spirit, a smereniei, a tuturor celor mici și insignifianți. Maria însăși a proclamat profetic, cu multă luciditate, ceea ea era și ceea ce simboliza: „I-a răsturnat de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei umiliți.”

Intrând astfel în slava cerească, rolul Mariei se extinde. Devenită regină a cerului și a pământului, ea ajunge cea mai importantă mijlocitoare pentru destinul umanității. Scena din capitolul al XII-lea al cărții Apocalipsei ne lasă să întrevedem, chiar dacă încă în limbaj încifrat și într-un regim temporal incert, ceva din această operă în care par a fi sintetizate și viața ei terestră, și cea din „veacul viitor”. Ea este dezvăluită astfel ca adevăratul și netrecătorul chivot al prezenței lui Dumnezeu. Apoi, ca stăpână a elementelor universului, a istoriei generale și a istoriei mântuirii: este înveșmântată cu soarele, luna e la picioarele ei, are o cunună cu douăsprezece stele care semnifică deopotrivă toată mulțimea corpurilor cerești, cele douăsprezece triburi ale lui Israel și cei doisprezece apostoli.

Maria este însărcinată și strigă, „chinuindu-se și muncindu-se să nască”. Nu este vorba de durerile nașterii lui Isus, ci mai degrabă de „sabia” prezisă de Simeon, care avea să-i străpungă inima – durerea sufletească îngrozitoare a Golgotei. Dar și de ceva ce se poate doar intui, din puținele indicii oferite de aparițiile de după epoca apostolică și din simplul bun-simț care ne indică că cine trece dincolo, deși liber de durere, iubește în mod desăvârșit, cu o pasiune infinită din care nu poate fi exclus un tip mistic de suferință. Iar Maria, în actul ei nesfârșit de mijlocire pentru noi, ne iubește în mod desăvârșit, ne poartă de grijă și probabil că într-un anumit sens suferă pentru suferința și erorile noastre.

În această istorie sunt active și forțele întunericului, personificate în acest pasaj de către balaurul care încearcă să facă rău femeii și copilului. E clară legătura făcută de autor între acesta și puterea Romei din secolul I, dar e la fel de clar că acest personaj transcende acest limite istorice. El târăște a treia parte din stelele cerului și le aruncă pe pământ; aruncă apă împotriva femeii și copilului; este aruncat de Mihail și ceilalți îngeri pe pământ, dar aici vine cu o „mânie mare, căci știe că timpul lui e scurt”. Există o stăpânire de către Diavol și îngerii lui a unei părți a naturii și o înverșunare de a lupta pe terenul istoriei terestre pentru zădărnicirea planurilor Creatorului. Asaltul său este rodul unei mândrii dezlănțuite, iraționale: îi atacă pe însuși Fiul lui Dumnezeu și pe Maria, apoi se năpustește asupra umanității. Folosește violența extremă –  dezastre naturale, boli, războaie, disensiuni sociale. Ia prizoniere suflete și minți. Minte permanent, întoarce valorile, propune întotdeauna opusul a ce vrea Dumnezeu. Exagerează virtuți și dezechilibrează parcursuri interioare, se joacă cu jumătăți de adevăr, mânuiește diverse ideologii, simplifică realitatea. În altă parte este numit „pârâș”, acuzator, îndrăznind chiar să ne acuze în fața lui Dumnezeu sau în fața forului propriei noastre conștiințe. Insistă asupra greșelilor noastre și ne aruncă în deznădejde sau cinism.

Aceasta este viața pe acest pământ, cu tot tragismul și absurdul ei. Dar pe lângă această viață trecătoare s-a infiltrat una nouă, veșnică, care cucerește treptat fiecare suflet. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor, și nu și-au iubit sufletul lor până la moarte” (Ap 12:11). Mielul nu a acuzat, ci a murit pentru umanitatea care l-a răstignit, arătând credința lui Dumnezeu în om. Lângă el stă Advocata nostra. Sub istoria fără sens se află un fluviu al apelor vieții, care la un moment dat va ieși la suprafață, curățind totul. Nimic nu oprește opera lui Dumnezeu. Trebuie doar să avem tărie, răbdare și să credem mereu. Această putere a tăcerii, a smereniei rațiunii, a domolirii dilemelor obsesive, ne va duce înainte pentru a culege roadele unei victorii deja înfăptuite de către Dumnezeu.