„Acest sarac striga si Domnul îl asculta

1. „Acest sarac striga si Domnul îl asculta” (Ps 34,7). Cuvintele psalmistului devin si ale noastre în momentul în care suntem chemati sa întâlnim diferitele conditii de suferinta si marginalizare în care traiesc atâtia frati si surori pe care suntem obisnuiti sa-i desemnam cu termenul generic de „saraci”. Cel care scrie acele cuvinte nu este strain de aceasta conditie, dimpotriva. El traieste direct experienta saraciei si, totusi, o transforma într-o cântare de lauda si de multumire adusa Domnului. Acest psalm ne permite si noua astazi, cufundati în atâtea forme de saracie, sa întelegem cine sunt adevaratii saraci spre care suntem chemati sa ne îndreptam privirea pentru a asculta strigatul lor si a recunoaste necesitatile lor.

Ni se spune, înainte de toate, ca Domnul îi asculta pe saracii care striga catre El si este bun cu cei care cauta refugiu în El cu inima frânta de tristete, de singuratate si de excludere. Asculta pe cei care sunt calcati în picioare în demnitatea lor si, cu toate acestea, au forta de a-si ridica privirea spre înaltime pentru a primi lumina si întarire. Asculta pe cei care sunt persecutati în numele unei dreptati false, asupriti de politici nedemne de acest nume si timorati de violenta; si totusi stiu ca au în Dumnezeu pe Mântuitorul lor. Ceea ce reiese din aceasta rugaciune este înainte de toate sentimentul de abandonare si încredere într-un Tata care asculta si primeste. Pe lungimea de unda a acestor cuvinte putem întelege mai profund ceea ce Isus a proclamat cu fericirea „Fericiti cei saraci în duh, pentru ca a lor este împaratia cerurilor” (Mt 5,3).

În virtutea acestei experiente unice si, în multe privinte, nemeritate si imposibil de exprimat pe deplin, se simte oricum dorinta de a o comunica altora, înainte de toate celor care sunt, ca psalmistul, saraci, refuzati si marginalizati. De fapt, nimeni nu se poate simti exclus de la iubirea Tatalui, în special într-o lume care ridica adesea bogatia la prim obiectiv si ne face închisi în noi însine.

2. Psalmul caracterizeaza cu trei verbe atitudinea saracului si raportul sau cu Dumnezeu. Înainte de toate, „a striga”. Conditia de saraci nu se epuizeaza într-un cuvânt, ci devine un strigat care strabate cerurile si ajunge la Dumnezeu. Ce exprima strigatul saracului daca nu suferinta si singuratatea sa, dezamagirea si speranta sa? Putem sa ne întrebam: cum oare acest strigat, care urca pâna în fata lui Dumnezeu, nu reuseste sa ajunga la urechile noastre si ne lasa indiferenti si impasibili? Într-o Zi ca aceasta, suntem chemati la o serioasa examinare a constiintei pentru a întelege daca suntem cu adevarat capabili de a-i asculta pe saraci.

Avem nevoie de tacerea ascultarii pentru a recunoaste glasul lor. Daca vorbim noi prea mult, nu vom reusi sa-i ascultam pe ei. Adesea, mi-e teama ca atâtea initiative desi meritorii si necesare, sunt adresate mai mult pentru a ne complace pe noi însine decât pentru a primi cu adevarat strigatul saracului. În acest caz, în momentul în care saracii îsi fac auzit strigatul lor, reactia nu este coerenta, nu este în masura sa intre în sintonie cu conditia lor. Suntem asa de prinsi într-o cultura care obliga sa ne privim în oglinda si sa ne îngrijim de noi însine peste masura încât consideram ca un gest de altruism poate sa fie suficient pentru a ne face satisfacuti, fara a ne lasa compromisi direct.

3. Un al doilea verb este „a raspunde”. Domnul, spune psalmistul, nu numai ca asculta strigatul saracului, ci raspunde. Raspunsul, asa cum este atestat în toata istoria mântuirii, este o participare deplina de iubire la conditia saracului. Asa a fost când Abraham îi exprima lui Dumnezeu dorinta sa de a avea o descendenta, cu toate ca el si sotia Sara, de acum batrâni, nu aveau copii (cf. Gen15,1-6). S-a întâmplat când Moise, prin focul unui tufis care ardea intact, a primit revelarea numelui divin si misiunea de a scoate poporul din Egipt (cf. Ex 3,1-15). Si acest raspuns s-a confirmat de-a lungul întregului drum al poporului în pustiu: când simtea muscaturile foamei si setei (cf. Ex 16,1-16; 17,1-7), si când cadea în mizeria cea mai rea, adica infidelitatea fata de alianta si idolatria (cf. Ex 32,1-14).

Raspunsul lui Dumnezeu dat saracului este mereu o interventie de mântuire pentru a îngriji ranile sufletului si trupului, pentru a restitui dreptate si pentru a ajuta sa reia viata cu demnitate. Raspunsul lui Dumnezeu este si un apel pentru ca oricine crede în El sa poata faca la fel în limitele umanului. Ziua Mondiala a Saracilor vrea sa fie un mic raspuns care de la Biserica întreaga, raspândita în toata lumea, se adreseaza saracilor de orice tip si din orice tara pentru ca sa nu creada ca strigatul lor a cazut în gol. Probabil, este ca o picatura de apa în desertul saraciei; si totusi poate sa fie un semn de împartasire pentru cei care sunt în nevoie, pentru a simti prezenta activa a unui frate si a unei surori. Saracii nu au nevoie de un act de delegare, ci de implicarea personala a celor care asculta strigatul lor. Grija credinciosilor nu se poate limita la o forma de asistenta – desi necesara si providentiala într-un prim moment -, ci cere acea „atentie de iubire” (Exortatia apostolica Evangelii gaudium, 199) care îl onoreaza pe celalalt ca persoana si cauta binele sau.

4. Un al treilea verb este „a elibera”. Saracul din Biblie traieste cu certitudinea ca Dumnezeu intervine în favoarea sa pentru a-i reda demnitate. Saracia nu este cautata, ci creata de egoism, de mândrie, de aviditate si de nedreptate. Rele vechi cât omul, dar cu toate acestea mereu pacate care implica atâtia nevinovati, ducând la consecinte sociale dramatice. Actiunea cu care Domnul elibereaza este un act de mântuire pentru cei care i-au manifestat Lui propria tristete si angoasa. Închisoarea saraciei este frânta de puterea interventiei lui Dumnezeu. Atâtia psalmi relateaza si celebreaza aceasta istorie a mântuirii care se poate vedea în viata personala a saracului: „Caci el nu dispretuieste si nici nu respinge cererea saracului si nu-si întoarce fata de la el, iar când striga catre el, îl asculta” (Ps 22,25). A putea contempla fata lui Dumnezeu este semn al prieteniei sale, al apropierii sale, al mântuirii sale. „Ai privit la neputinta mea, tu cunosti framântarile sufletului meu. […] ai pus în loc sigur picioarele mele” (Ps 31,8-9). A oferi saracului un „loc sigur” echivaleaza cu eliberarea lui din „latul vânatorului” (cf. Ps91,3), cu scoaterea lui din capcana pusa pe drumul sau, pentru ca sa poata merge zvelt si privi viata cu ochi senini. Mântuirea lui Dumnezeu ia forma unei mâini întinse spre cel sarac, care ofera primire, protejeaza si permite sa simta prietenia de care are nevoie. Pornind de la aceasta apropiere concreta si tangibila începe un parcurs genuin de eliberare: „Fiecare crestin si fiecare comunitate sunt chemati sa fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea si promovarea saracilor, în asa fel încât ei sa se poata integra pe deplin în societate; asta presupune ca sa fim docili si atenti sa ascultam strigatul saracului si sa-l ajutam” (Exortatia apostolica Evangelii gaudium, 187).

5. Pentru mine este motiv de înduiosare sa stiu ca atâtia saraci s-au identificat cu Bartimeu, despre care vorbeste evanghelistul Marcu (cf. 10,46-52). Orbul Bartimeu „sedea la marginea drumului” (v. 46), si auzind ca trecea Isus „a început sa strige” si sa-l invoce pe „Fiul lui David” pentru ca sa aiba mila de el (cf. v. 47). „Multi îl certau ca sa taca, însa el striga si mai tare” (v. 48). Fiul lui Dumnezeu a ascultat strigatul sau: „Ce vrei sa fac pentru tine?”. Si orbul i-a raspuns: „Rabbuni, sa-mi recapat vederea” (v. 51). Aceasta pagina din Evanghelie face vizibil ceea ce psalmul anunta ca promisiune. Bartimeu este un sarac care ajunge lipsit de capacitati fundamentale, cum sunt acelea de a vedea si a munci. Câte parcursuri conduc si astazi la forme de precaritate! Lipsa de mijloace fundamentale de subzistenta, marginalitatea când nu mai sunt în deplinatatea propriilor forte de a munci, diferitele forme de sclavie sociala, în pofida progreselor facute de omenire… Ca Bartimeu, câti saraci sunt astazi la marginea drumului si cauta un sens pentru conditia lor! Câti se întreaba despre motivul pentru care au ajuns în fundul acestui abis si despre modul în care pot iesi de acolo! Asteapta ca vreunul sa se apropie de ei si sa spuna: „Curaj! Ridica-te, te cheama!” (v. 49).

Din pacate se întâmpla adesea ca, dimpotriva, vocile care se aud sunt cele ale reprosului si invitatiei de a tacea si de a îndura. Sunt voci distonate, adesea determinate de o fobie fata de saraci, considerati nu numai ca persoane lipsite, ci si ca oameni aducatori de nesiguranta, instabilitate, dezorientare de obiceiurile zilnice si, de aceea, de respins si de tinut departe. Se tinde sa se creeze distanta între noi si ei si nu ne dam seama ca în acest mod ne distantam de Domnul Isus, care nu-i respinge ci îi cheama la El si îi consoleaza. Cât de potrivite suna în acest caz cuvintele profetului cu privire la stilul de viata al credinciosului: „Dezleaga lanturile nelegiuirii, desfa legaturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiti; înlaturati orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flamând, adu-i în casa ta pe saracii fara adapost, când vezi un om gol, îmbraca-l” (Is 58,6-7). Acest mod de a actiona permite ca pacatul sa fie iertat (cf. 1Pt4,8), ca dreptatea sa parcurga drumul sau si ca, atunci când noi vom striga catre Domnul, atunci El va raspunde si va spune: iata-ma! (cf. Is 58,9).

6. Saracii sunt primii abilitati sa recunoasca prezenta lui Dumnezeu si sa dea marturie despre apropierea sa în viata sa. Dumnezeu ramâne fidel fata de promisiunea sa, si chiar în întunericul noptii ofera caldura iubirii sale si a mângâierii sale. Totusi, pentru a depasi conditia oprimanta de saracie, este necesar ca ei sa perceapa prezenta fratilor si a surorilor care se preocupa de ei si care, deschizând usa inimii si a vietii, îi fac sa se simta prieteni si din familie. Numai în acest mod putem descoperi „forta mântuitoare a existentelor lor” si „a le pune în centrul vietii Bisericii” (Exortatia apostolica Evangelii gaudium, 198).

În aceasta Zi Mondiala suntem invitati sa dam concretete cuvintelor din psalm: „Cei saraci vor mânca si se vor satura” (Ps 22,27). Stim ca în templul din Ierusalim, dupa ritul jertfei, avea loc ospatul. În multe dieceze, aceasta a fost o experienta care, anul trecut, a îmbogatit celebrarea primei Zile Mondiale a Saracilor. Multi au gasit caldura unei case, bucuria unei mese festive si solidaritatea celor care au voit sa împartaseasca masa în maniera simpla si fraterna. As vrea ca si în acest an si în viitor aceasta Zi sa fie celebrata sub semnul bucuriei pentru capacitatea regasita de a fi împreuna. A ne ruga împreuna în comunitate si a împartasi masa în ziua de duminica. O experienta care ne duce la prima comunitate crestina, pe care evanghelistul Luca o descrie în toata originalitatea si simplitatea sa: „Ei erau staruitori în învatatura apostolilor si în comuniunea fraterna, la frângerea pâinii si la rugaciune. […] Toti cei care credeau erau împreuna si aveau toate în comun: îsi vindeau proprietatile si bunurile si le împarteau tuturor, dupa cum avea nevoie fiecare” (Fap 2,42.44-45).

7. Sunt nenumarate initiativele pe care în fiecare zi comunitatea crestina le întreprinde pentru a da un semn de apropiere si de alinare atâtor forme de saracie care sunt sub ochii nostri. Adesea colaborarea cu alte realitati, care sunt motivate nu de credinta si de solidaritatea umana, reuseste sa duca un ajutor pe care singuri n-am putea sa-l realizam. A recunoaste ca, în lumea imensa a saraciei, si interventia noastra este limitata, slaba si insuficienta ne conduce sa întindem mâinile spre altii, pentru ca o colaborare reciproca sa poata ajunge la obiectiv în maniera mai eficace. Suntem motivati de credinta si de imperativul caritatii, dar stim sa recunoastem alte forme de ajutor si solidaritate care îsi propun în parte aceleasi obiective; cu conditia sa nu neglijam ceea ce ne este propriu, adica a-i conduce pe toti la Dumnezeu si la sfintenie. Dialogul dintre diferitele experiente si umilinta de a presta colaborarea noastra, fara protagonisme de niciun fel, este un raspuns adecvat si pe deplin evanghelic pe care-l putem realiza.

În fata saracilor nu este vorba de a juca pentru a avea primatul de interventie, ci putem recunoaste cu umilinta ca Duhul este cel care provoaca gesturi care sa fie semn al raspunsului si al apropierii lui Dumnezeu. Când gasim modul de a ne apropia de saraci, sa stim ca primatul îi revine Lui, care a deschis ochii nostri si inima noastra la convertire. Saracii nu au nevoie de protagonism, ci de iubire care stie sa se ascunda si sa uite binele facut. Adevaratii protagonisti sunt Domnul si saracii. Cel care se pune în slujire este instrument în mâinile lui Dumnezeu pentru a face sa se recunoasca prezenta sa si mântuirea sa. Aminteste asta sfântul Paul scriind crestinilor din Corint, care se întreceau între ei în carisme cautându-le pe cele mai prestigioase: „Ochiul nu poate sa spuna mâinii: «Nu am nevoie de tine» si nici capul nu poate sa spuna picioarelor: «Nu am nevoie de voi»” (1Cor 12,21). Apostolul face o consideratie importanta afirmând ca madularele trupului care par mai slabe sunt cele mai necesare (cf. v. 22); si ca acelea pe care „le consideram ca ar fi mai putin demne pentru trup le îmbracam cu mai multa cinste si cele ale noastre de care ne rusinam sunt tratate cu mai multa cuviinta; în timp ce cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie” (v. 23-24). În timp ce da o învatatura fundamentala despre carisme, Paul educa si comunitatea la atitudinea evanghelica fata de membrii sai mai slabi si nevoiasi. Departe de discipolii lui Cristos sentimente de dispret si de pietism fata de ei; mai degraba sunt chemati sa le dea cinste, sa le dea precedenta, fiind convinsi ca sunt o prezenta reala a lui Isus în mijlocul nostru. „tot ce ati facut unuia dintre fratii mei cei mai mici, mie mi-ati facut” (Mt 25,40).

8. Aici se întelege cât de distant este modul nostru de a trai de cel al lumii, care lauda, urmareste si imita pe cei care au putere si bogatie, în timp ce marginalizeaza pe saraci si îi considera un rebut si o rusine. Cuvintele apostolului sunt o invitatie de a da plinatate evanghelica solidaritatii cu madularele mai slabe si mai putin dotate ale trupului lui Cristos: „Daca sufera un madular, toate madularele sufera împreuna cu el, iar daca este cinstit un madular, toate se bucura cu el” (1Cor 12,26). În acelasi mod, în Scrisoarea catre Romani ne îndeamna: „Bucurati-va cu cei care se bucura si plângeti cu cei care plâng. Sa aveti aceleasi sentimente unii pentru altii. Nu râvniti la functii înalte, ci lasati-va atrasi de cele modeste” (12,15-16). Aceasta este vocatia discipolului lui Cristos: idealul la care trebuie sa tindem cu statornicie este sa asimilam tot mai mult în noi „sentimentele lui Cristos Isus” (Fil 2,5).

9. Un cuvânt de speranta devine epilogul natural la care ne orienteaza credinta. Adesea chiar saracii sunt cei care pun în criza indiferenta noastra, fiica a unei viziuni despre viata prea imanente si legate de prezent. Strigatul saracului este si un strigat de speranta cu care manifesta certitudinea ca este eliberat. Speranta întemeiata pe iubirea lui Dumnezeu care nu-l abandoneaza pe cel care se încredinteaza Lui (cf. Rom 8,31-39). Scria sfânta Tereza de Avila în Drumul perfectiunii: „Saracia este un bun care cuprinde în sine toate bunurile din lume; ne asigura o mare stapânire, vreau sa spun ca ne face stapâni ai tuturor bunurilor pamântesti, din moment ce ne face sa le dispretuim” (2,5). În masura în care suntem capabili sa discernem adevaratul bine noi devenim bogati în fata lui Dumnezeu si întelepti în fata noastra si în fata altora. Este chiar asa: în masura în care reusim sa dam bogatiei sensul corect si adevarat, crestem în umanitate si devenim capabili de împartasire.

10. Îi invit pe confratii episcopi, pe preoti si îndeosebi pe diaconi, carora le-au fost impuse mâinile pentru slujirea adusa saracilor (cf. Fap 6,1-7), împreuna cu persoanele consacrate si cu atâtia laici si laice care în parohii, în asociatii si în miscari fac tangibil raspunsul Bisericii la strigatul saracilor, sa traiasca aceasta Zi Mondiala ca un moment privilegiat de noua evanghelizare. Saracii ne evanghelizeaza, ajutându-ne sa descoperim în fiecare zi frumusetea Evangheliei. Sa nu lasam sa cada în gol aceasta oportunitate de har. Sa ne simtim cu totii, în aceasta zi, datornici fata de ei, pentru ca întinzând reciproc mâinile unul spre altul, sa se realizeze întâlnirea mântuitoare care sustine credinta, face concreta caritatea si abiliteaza speranta sa continue sigura pe drumul spre Domnul care vine.

Autor: Papa Francisc
Traducator: pr. Mihai Patrascu