Expunere în cadrul Conferinței
„Misiunea ecumenică a Bisericilor Orientale Catolice din Europa, astăzi „
CCEE – 12 septembrie 2019
Eminențe,
Excelențe Reverendisime,
Reverenzi Preoți, Călugări și Călugărițe,
Doamnelor și Domnilor,
Salut înainte de toate și mulțumesc Eminenței Sale Cardinal Angelo Bagnasco, Președinte al Consiliului Conferințelor Bisericilor din Europa, pentru a mă fi invitat la această întâlnire a Episcopilor Orientali Catolici din Europa. De asemenea, adresez un salut cordial și plin de considerație tuturor celor prezenți, urându-Vă o muncă rodnică în zilele acestei întâlniri. Tema pe care aș dori să o supun atenției tuturor aș enunța-o în următorii termeni: „Rolul Bisericilor Orientale în contextul raporturilor ecumenice. O abordare între pastorație și diplomație„. Cu alte cuvinte, aș încerca să prezint viziunea Secretariatului de Stat cu privire la acest argument.
- Diplomație și efort ecumenic
La prima vedere, diplomația și efortul ecumenic par a fi elemente aparținând unor lumi diferite, cu puține puncte în comun iar asocierea lor poate să pară pentru mulți o întâmplare. Însă, la o privire mai atentă, constatăm că acestea împărtășesc un spațiu mult mai larg decât ne-am putea imagina. Diplomația – evident că aici vorbim despre diplomația Sfântului Scaun – prezintă niște trăsături care îi permit să identifice în mod legitim un scop oarecum comun și, cu mai multă precizie, o metodă împărtășită cu mișcarea ecumenică.
Diplomația vaticană este una deosebită, după cum se știe, și cu siguranță reprezintă un punct de referință în mai largul context internațional, grație recunoscutei sale autorități în sfera valorilor, până într-acolo încât a fost fericit definită drept o „diplomație a valorilor”. Centralitatea persoanei umane, neobosita căutare a împrejurărilor favorabile păcii, recunoașterea chipului omului mântuit de Cristos întotdeuna și în orice împrejurare, dincolo de apartenența sa religioasă sau națională precum și idealul fraternității, reprezintă elemente care i-au permis acesteia să fie un punct de referință pentru întreaga comunitate umană, tocmai în jurul mesajului evanghelic. În aceste vremuri atât de complexe, cu adevărat «diplomația este, într-un fel anume, arta speranței. Ea trăiește din speranță și caută să discearnă până și semnele cele mai mici. Diplomația trebuie să dăruiască speranță», spunea odată Benedict XVI. Diplomația Bisericii este un serviciu adus fiecărui bărbat și femeie creați după chipul lui Dumnezeu. Biserica nu va înceta niciodată să ofere lumii întregi această colaborare a sa, punând în slujba tuturor experiența sa de umanitate și dragoste față de om, pe care le posedă fiind trup glorios al lui Cristos ce continuă să lucreze și să facă bine lumii (cfr. Fapte 10,38). Și tot Benedict XVI spunea: «Nu cere niciun privilegiu pentru sine ci doar condițiile legitime de libertate și de acțiune pentru a-și putea îndeplini misiunea. În dialogul dintre Națiuni caută mereu să favorizeze înțelegerea între popoare și cooperarea bazată pe o atitudine de lealitate, discreție și cordialitate». Grija pentru toți bărbații și femeile lumii izvorăște din misiunea pe care însuși Domnul Isus i-a încredințat-o lui Petru, atunci când l-a îndemnat să pască mielușeii Săi (cfr. In 21,15). Acest lucru «îl determină pe Papa – și deci Sfântul Scaun – să se îngrijească de întreaga familie umană și de nevoile ei, chiar și cele de ordin material și social. Totuși, Sfântul Scaun nu intenționează să se amestece în viața Statelor ci caută să fie un ascultător atent și sensibil la problemele care privesc umanitatea, cu dorința sinceră și umilă de a se pune în slujba binelui fiecărei ființe umane», spunea Papa Francisc în ultimul discurs adresat Corpului Diplomatic pe lângă Sfântul Scaun. Cu acel prilej, Pontiful a făcut proprii liniile de contact dintre diplomația și misiunea Sfântului Scaun – și deci a Papei – trasate deja de către Sf. Paul VI, recitindu-le în lumina provocărilor de astăzi: primatul justiției și al dreptului, apărarea celor mai slabi, implicarea pentru pacea între popoare și regândirea destinului nostru ca și locuitori ai aceleiași case comune. În felul acesta e ușor de înțeles cum și diplomația Sfântului Scaun cuprinde în sine două elemente: prima, cea temporală, legată de condiția omului ca și viator; cea de-a doua, spirituală, îi revine în virtutea ființei sale ca și „trup pentru Spiritul” Bisericii, împlinind astfel misiunea specifică primită de la Domnul Isus Cristos.
În aceeași linie, scopul parcursului ecumenic este înainte de toate acela de a da ascultare dorinței profunde a Domnului, «ut unum sint», depășind dureroasele evenimente care de-a lungul secolelor au dus la sfâșierea cămășii necusute a lui Cristos. A parcurge un astfel de drum presupune o implicare pentru a aduce pacea acolo unde domnește discordia și o considerare a iertării ca singur medicament eficace după secole de neînțelegeri, fără a uita însă, că pentru un creștin niciodată caritatea nu poate fi întâlnită în absența adevărului. Ba mai mult, după cum ne amintește Benedict XVI în Enciclica Caritas in veritate, doar «pentru că este plină de adevăr, caritatea poate să fie înțeleasă de om în bogăția sa de valori, împărtășită și comunicată». De aici dorința noastră de a sluji realcătuirii și comuniunii dintre Bisericile creștine, întocmai cum, în mai larga sferă a întregii omeniri, căutăm a-i sluji acesteia făcându-i cunoscută omului Vestea cea Bună a lui Cristos iar pe urmă făcându-ne instrument de pace și reconciliere oriunde pacea și demnitatea persoanei umane sunt amenințate.
Însă și mai evident este caracterul comun al metodologiei diplomației și drumului ecumenic, metodologie pe care o putem sintetiza într-un singur cuvânt: dialog. Deja citatul Sf. Paul VI, în a sa Enciclică Ecclesiam suam indica tocmai dialogul ca și loc în care aveau să se întâlnească cele două exigențe necesare parcursului ecumenic – și efortului diplomatic, putem spune acum -, cea a adevărului și cea a carității. Scria Sf. Pontif: «Prin dialogul astfel purtat, se împlinește unirea adevărului cu caritatea, a inteligenței cu dragostea». Cunoaștem în ce măsură dimensiunea aceasta este apropiată inimii Papei Francisc, care a făcut din dialog și din întreaga sa potențialitate o arhitravă a pontificatului și a predicării sale. Iar ca iezuit, arată prin aceasta una dintre temeliile spiritualității Societății lui Isus, ținând cont de importanța apostolică pe care Sf. Ignațiu o acorda conversației spirituale, adică unei fine țesături de înțelesuri care pleacă de la dialog, la versari cum, la «trăirea împreună și raportarea printr-o conversație în jurul vieții».
Deși diferite, palierele pe care dialogul se desfășoară în cele două parcursuri indicate, nu sunt deloc separate. În ambele cazuri se caută favorizarea concordiei și vindecarea rănilor și a diviziunilor; fie ele de tip eclezial, religios sau politic, se caută angajarea pentru binele spiritual, moral și social al celor implicați în conflicte sau amenințați de consecințele păcatului și ale egoismului, ele reprezentând provocarea constantă a fiecărui suflet omenesc. De asemenea, în viața Bisericii, a cărei activitate diplomatică o putem considera drept o manifestare distinctivă a misiunii sale de a-l duce lumii pe Cristos Lumen Gentium, putem înțelege și rolul ei de animatoare a speranței pentru drumul ecumenic, adesea spinos și supus ispitei de a renunța: un asemenea rol ni se dezvăluie ca fiind complementar și, am spune, co-esențial celui diplomatic. În felul acesta, Biserica conștientă că are o misiune în lume, știe să distingă acțiunile sale dar, în același timp, recunoaște subtila lor structură comună.
Acestea fiind spuse, este în aceeași măsură necesară o subliniere a diferențelor, întrucât pericolul de a confunda palierele – ceea ce ar duce la o dezastruoasă împletire între politică și sfera credinței – este mereu la pândă. Utilizarea religiei drept momeală sau pretext pentru a atinge propriile scopuri politice este o folosire nerușinată a artei diplomației, dacă aceasta este cu adevărat, cum spuneam mai devreme, artă a speranței; iar folosirea politicii nu ca pe o înaltă formă a carității ci ca mijloc pentru atingerea unor egoisme personale sau oligarhice care nu caută decât puterea, trăgând după sine sentimentul de devoțiune către Dumnezeu al poporului, devine astfel manifestare a pervertirii diabolice a uneia dintre cele mai mărețe forme de slujire a dragostei. După cum spunea Papa Pius XI, «dedicând studiul lor acestor aspecte, [catolicii] ajung să pună în ei înșiși bazele bunei, adevăratei și marii politici, cea îndreptată către supremul bine și către binele comun, cel al polis´ului, cel al civitas´ului, către acel bine public care este suprema lex spre care trebuie să fie îndreptate activitățile sociale. Și făcând astfel, ei vor înțelege și vor împlini una dintre cele mai mari îndatoriri creștinești, din moment ce cu cât e mai vast și mai important domeniul în care se poate munci cu atât mai trebuincioasă este munca. Și un astfel de domeniu este cel al politicii, care are în vedere interesele întregii societăți și care în acest sens este domeniul celei mai vaste carități, a carității politice, căreia nimic, în afara religiei, nu-i poate fi considerat ca fiind superior».
Dacă, așadar, recunoaștem scopuri oarecum comune, care unesc munca diplomației și cea a drumului ecumenic, este cu atât mai cert că metoda lor e aceeași, adică dialogul. Acesta presupune o dorință comună de întâlnire în sfera adevărului și a carității; altfel totul se reduce la o folosire deformată a cuvântului prin care caut să aplec voința celuilalt în fața unei fantasme a verosimilului pe care îl flutur dinainte-i. Aceasta este una dintre dramele multor discuții politice din zilele noastre și pe asta se bazează mare parte din puterea agenților de transformare precum media: încântarea persoanelor prin frumusețea obiectivelor declarate, deturnând atenția lor de la obiectivele urmărite în realitate.
Dincolo de scopuri și metodă, există însă o virtute împărtășită de ambele parcursuri și pe care nu doresc să o las neamintită: răbdarea. În celebra operă a lui Cesare Ripa, Iconologia, răbdarea este descrisă sub aspectul unei femei de vârstă matură, cu mâinile care vădesc suferința prin care trece dar având chipul recules, fiind așezată deasupra unui pietroi și având spini sub picioare iar pe umeri atârnat un jug. E o descriere foarte exactă a ipostazei în care de multe ori ne putem regăsi fie în diplomație, fie în dialogul ecumenic! Sunt mulți spinii care rănesc încercările noastre de dialog, multe sunt ”greutățile” ce trebuiesc purtate în spinare pentru a se obține rezultate durabile. Consider ca fiind perfect titlul pe care predecesorul meu, Card. Agostino Casaroli, l-a dat volumului său de memorii în jurul diverselor dialoguri cu Țările comuniste: Martiriul răbdării, în care termenul martiriu are două semnificații fundamentale și perfect adaptate circumstanțelor, adică cel al mărturisirii și cel al suferinței, oferite de multe ori în tăcere, constrânși fiind în alegerea cuvintelor sau condamnați la neputință dinaintea provocărilor sau a teribilelor amenințări – conștienți fiind că acestea erau perfect adevărate – care atârnau asupra Bisericilor și creștinilor din Țările respective. În același fel, în fața repetatelor, aparentelor falimente ale dialogului ecumenic, a rezultatelor minime obținute poate în ciuda unui volum de efort și resurse enorm, răbdarea ne ajută să rezistăm, să nu cedăm ademenirilor dușmanului naturii umane, care în aceste vremuri mai mult ca oricând este, dacă-mi permiteți să folosesc un neologism, “elpicida”.
Dialogul, fie în diplomație fie în ecumenism, se hrănește din speranță și răbdare. Papa Francisc ne-a amintit de mai multe ori că în căutarea păcii nu trebuie să se dea înapoi, trebuie să avem «curajul păcii și puterea de a persevera cu orice preț prin dialog, răbdarea de a țese zi de zi structura tot mai solidă a unei conviețuiri respectuoase și pacifice, pentru mărirea lui Dumnezeu și binele tuturor». În această neobosită căutare a Sfântului Părinte suntem siguri că, așa cum spune o mare poetă braziliană, Adelia Prado, «nimeni nu va scăpa farmecului răbdării mele»: într-adevăr, cu toții suntem datori față de nesfârșita răbdare a lui Dumnezeu.
- Exemple din magisteriului recent
Un exemplu grăitor despre intima legătură a celor două dimensiuni îl regăsim în activitatea desfășurată de către Pontifii Romani în această direcție. Cum să nu ne ducem cu gândul la recunoașterea activității diplomatice a Sfântului Scaun în vremurile Sf. Ioan Paul II, imediat după evenimetele din 1989, recunoaștere venită din partea diplomațiilor unor Țări ortodoxe? Amintesc, doar ca exemplu, intervențiile a doi foști Ambasadori ai României pe lângă Sfântul Scaun, Gheorghe Pancrațiu Iuliu Gheorghiu și Teodor Baconschi. Pentru cel dintâi «Sfântul Scaun apare ca fiind capabil de o sinteză între valoarea umanist-temporală și cea spirituală a funcției diplomatice, prin căutarea păcii și centralitatea persoanei umane, într-o operă zilnic ilustrată de către Ioan Paul II prin mărturisire și prin apărarea demnității persoanei». Pentru cel de-al doilea, teolog fiind și sensibil la dimensiunea religioasă, «Sfântul Scaun se confirmă ca fiind de neînlocuit în rolul său de referință pentru întreaga comunitate internațională în jurul centralității mesajului evanghelic, port sigur împotriva derivei anti-religiozității materialiste și ezoterice». Aceeași recunoaștere a rolului important al diplomației pontificale în sfera religioasă o regăsim în lectura celui pe atunci Ambasador al Armeniei – azi Președinte al acestei Țări – Armen Sarkissian, care vedea în Biserica Catolică o Biserică «în măsură să acționeze îndeosebi pentru interesele spirituale și religioase, și corespunzând așteptării universale a unor popoare creștine și nu numai, în domeniul apărării drepturilor omului, al justiției, al promovării umane, al unei culturi a păcii și a susținerii celor săraci ai lumii».
Însă aș dori să mă opresc îndeosebi asupra a două inițiative ale Papei Francisc, inițiative care au avut nu doar un mare ecou mediatic ci și un rezultat efectiv și vizibil într-un caz și, în celălalt, o «undă gravitațională» ale cărei rezultate sunt de așteptat în timpi cu scadență mai îndepărtată. Cea dintâi dintre acestea este cu siguranță stabilirea zilei de 7 septembrie 2013 ca zi de post și rugăciune pentru pace în Siria, în Mediul-Orient și în întreaga lume. O analoagă forță profetică care ne amintește de aceea a Papei Ioan Paul II cu renumita și, pe atât de dificilă pe cât de dorită vizită a sa în Sarajevo, în timpul războiului fostei Iugoslavii. Este un fapt recunoscut că «implicarea personală și generoasă» a Sfântului Părinte, articulată în planul unei diplomații motivate de preocuparea și urgența pastorală de a evita un teribil măcel, reuși să coincidă cu anularea bombardamentului. Nu suntem doar în fața unei demonstrații a capacității în rolul de mediator la nivel mondial a Pontifului, care a știut să articuleze cu înțelepciune un amplu consens impotriva escaladării războiului din Siria, la care cu siguranță s-ar fi ajuns dacă s-ar fi efectuat respectivul bombardament. În acest efort plin de amărăciune al Papei, percepția majoră a fost aceea a dimensiunii religioase. Ca o confirmare, cu toții cunoaștem impresia profundă pe care a stârnit-o această acțiune a Sfântului Părinte asupra Marelui Muftiu din Siria spre exemplu, Ahmad Badr al-Din Hassun care, din Damasc, se alătura acestei inițiative.
În vreme ce această inițiativă din septembrie 2013, la puține luni după alegerea sa în scaunul pontifical, a fost o acțiune deopotrivă diplomatică și spirituală, cu un efect îndeosebi în sfera religioasă, având în vedere zona în care se desfășura conflictul (și din păcate încă se desfășoară la această oră), adică Orientul Mijlociu, cea de-a doua inițiativă asupra căreia aș dori să mă opresc este aceea a întâlnirii cu Patriarhul Kirill al Moscovei și al întregii Rusii, realizată în 12 februarie 2016 pe aeroportul din Havana. Nu mă voi opri acum asupra declarației comune care a fost semnată, asupra punctelor care știm a fi complexe și de încadrat întotdeauna în neschimbata fidelitate a Bisericii Catolice față de propria istorie. Aș dori în schimb să arăt cum, încă o dată, Papa Francisc a dorit să «inițieze un proces» printr-un gest care într-o oarecare măsură a reprezentat o ruptură față de ceea ce s-a încercat a realiza până în acel moment. Cu toții cunoaștem punctele critice ale evenimentului, puncte care cu calm – și răbdare! – vor trebui abordate și supuse muncii. Dar, ca să folosesc expresii dragi Pontifului, un proces a fost început și ceva ce nu s-a mai întâmplat în cadrul ecumenic, a luat totuși ființă.
Să luăm act încă o dată de felul în care în ambele situații, acțiunea diplomatică a implicat dialogul și colaborarea inter-religioasă și pe cea dintre Biserici, un canal care trebuie să rămână mereu deschis pentru însăși pacea și securitatea lumii. Mai ușor în Siria unde interesele geopolitice erau convergente; mai greu pentru întâlnirea din Cuba, unde tocmai chestiunea Bisericilor orientale catolice a fost una dintre temele critice. Dar în ambele cazuri, dorința Papei s-a îmbrăcat în tunica martiriului răbdării, o invitație deloc deplasată și pentru fiecare dintre noi.
- Bisericile catolice orientale între implicare ecumenică și diplomație
După ce am văzut cum, prin scop și metodă, diplomația Sfântului Scaun și parcursul ecumenic se întâlnesc în sfera aceluiași câmp de activitate, și după ce am văzut de asemenea prin exemple concrete felul în care activitatea Sfântului Părinte arată relația strânsă dintre aceste două perspective, să ne apropiem de miezul prezentării noastre: cum percepem rolul Bisericilor Orientale catolice în actuala configurație geopolitică, între ecumenism și diplomație, după cum sugerează titlul intervenției noastre? Pentru a răspunde, amintim câteva particularități care fac din aceste Biserici o graniță profetică pentru timpul actual pe care noi îl trăim. Nu voi intra în specificul misiunii lor ecumenice, întrucât acesta a fost subiectul abordat de Eminența Sa Card. Leonardo Sandri, Prefect al Congregației pentru Bisericile Orientale. Voi indica în schimb câteva trăsături cu potențial pe care Bisericile Orientale catolice le dețin, în vederea întăririi și eficientizării activității ecumenice și diplomatice a Sfântului Scaun.
- Așezarea lor specifică
Cel dintâi aspect care face din Bisericile catolice orientale un adevărat avanpost al profeției este așezarea lor geografică. Aproape toate se află în teritorii cu tensiune geopolitică ridicată. Din Orientul Mijlociu în cel Est european și până în India, Bisericile catolice orientale, împreună cu frații altor confesiuni, sunt prezente acolo unde azi se înregistrează situații de conflict și riscuri pentru siguranța creștinilor. Multe dintre aceste Biserici își au majoritatea credincioșilor în diaspora și, îndeosebi pentru Bisericile străvechi și venerabile ale Orientului Mijlociu, dar cu un număr redus al membrilor, sunt multe dificultățile care azi se ridică în calea păstrării și alimentării propriei identități culturale și religioase în noile teritorii în care se află, fie doar și pentru a fi însoțiți de preoți ai tradiției lor. Mulți credincioși ai acestor Biserici fac parte din contingentul de refugiați dezrădăcinați din țările lor de baștină. Alte Biserici, precum cea ucraineană, se află în contexte de război sau sunt – fără voia lor – direct sau indirect implicate în alegeri care privesc alte Biserici cu care împărtășesc naționalitatea.
Cel de-al doilea aspect important ține de istoria lor. Bisericile catolice orientale de origine slavă, prin unirea de la Brest (1596) și cea succesivă de la Uzhorod (1646), au dat întotdeauna mărturia unei dragoste profunde față de Scaunul Apostolic, plătind adesea fidelitatea lor față de Roma prin suferință și persecuții, nu de puține ori dăruind Bisericii și lumii, luminoasa mărturisire supremă a martiriului. Într-o primă etapă ca și consecință a opțiunii pentru comuniunea cu Roma iar apoi, în vremuri mai recente, sfidând ura anti-religioasă a regimurilor comuniste, plătind împreună cu frații altor confesiuni prețul pentru fidelitatea lor față de Cristos și față de Biserica sa. Experiența lor reprezintă o indispensabilă comoară pentru ca dialogul ecumenic să se poată dezvolta în acele direcții indicate fără întrerupere de către Biserică: căutarea cu răbdare a dragostei comune pentru Cristos și dorința de a ne lăsa luminați de strălucirea adevărului în drumul nostru către Împărăție.
Cel de-al treilea aspect e reprezentat de însăși natura lor. Bisericile catolice orientale sunt valoroase pentru dialogul ecumenic, când acesta e considerat ca atare, tocmai pentru că sunt un teritoriu de mijloc, de întâlnire cu Bisericile ortodoxe. Poate suna utopic, dacă nu de-a dreptul nebunesc, întrucât știm cum în anumite zone tocmai existența Bisericilor catolice orientale a fost considerată ca fiind un obstacol în calea acestui dialog. Însă în optica mărturisirii răbdării, resursele pe care Bisericile catolice orientale le pot angaja sunt enorme iar noi nu putem să ne privăm de ele absolut deloc. Acestea împărtășesc orizontul înțelegerii tradiției liturgice și spirituale orientale și, dincolo de a fi o bogăție pentru întreaga Biserică catolică latină, ele sunt indispensabile pentru a indica coordonatele potrivite pentru un dialog ecumenic rodnic.
- Locuitori ai frotierei istoriei
Am amintit că Bisericile catolice orientale se află aproape în totalitate în așezări geopolitice considerate ca fiind locațiile cele mai fierbinți ale planetei, din perspectiva tensiunilor existente și a felului în care aceste tensiuni ar putea evolua. Acestea sunt teritorii în care dimensiunea religioasă este profund integrată în ethos´ul persoanelor și al comunităților (să ne gândim la Orientul Mijlociu) dar, în același timp, este și sursă a unei puternice dialectici. În Orientul Mijlociu, legătura neîntreruptă cu Islamul și războiul purtat în veșminte religioase fac din credința în Dumnezeu ceva ce, în loc să unească, pare să ducă mai degrabă la radicalizări fără scăpare. În Europa orientală diviziunile confesionale au până azi un rol important în justificarea recriminărilor reciproce și a neîncrederii. Tocmai de aceea, orice demers al Bisericilor catolice orientale trebuie să țină întotdeauna seama de dublul rol pe care îl au: „politic”, în sensul unei înalte forme de slujire și dragoste, și spiritual, de reconciliere și iertare. Tocmai Bisericilor catolice orientale am dori să le cerem să-și asume o reflecție profundă care să ne ajute pe toți să înțelegem semnele timpului, prezente în teritoriile lor și în mijlocul populației lor.
Și în acest caz aș dori să dau două exemple. Primul are în vedere apropierea mereu crescândă dintre Biserica Catolică și Biserica Asiriană, datorată medierii făcute de Biserica Caldeană. Cu siguranță, îndelungata perioadă de război prin care Irakul a trecut în ultimii 40 de ani a generat cu mai mare ușurință condițiile care au făcut tot mai posibilă recunoașterea unei ocazii providențiale în necesitățile contingente, dând astfel contur unei autentice dorințe de unitate. Dar nu trebuie uitat nici îndelungatul efort teologic și istoric depus cu umilință, răbdare și rigoare științifică, de către comisii mixte ale tuturor Bisericilor implicate în evenimentele din Efes 431 și Calcedonia 451, sub patronajul lăudabilei Fundații Pro Oriente. Acest dialog este un exemplu strălucit despre măsura în care se poate înainta în dialogul ecumenic și în alegerile diplomatice atunci când participanții sunt animați de dorința sinceră de a parcurge dificilul dar minunatul drum al unității. Tot un cadru geopolitic complex, plin de tensiuni inter-religioase a fost teatrul unei serii de inițiative care, după declarația comună despre Cristologie din 1994 și declarația comună despre Sacramente din 2017, apropie tot mai mult Biserica Catolică de cea Asiriană: un parcurs care ar fi fost mult mai dificil fără prezența activă a Bisericii Caldeene.
Celălalt exemplu pe care aș dori să-l aduc, despre locul implicării Bisericilor catolice orientale între diplomație și dialog ecumenic este, da, dificil dar inevitabil. Nu se poate face abstracție de o profundă – deși prudent realistă- legătură cu Biserica ortodoxă rusă. Iar aceasta, dincolo de motivele ecumenice, și datorită rolului geopolitic al Federației Ruse pe scena internațională.
Rolul politic și militar pe care Rusia l-a jucat – și continuă să-l joace – în criza siriană (și de care Papa Francisc a fost pe deplin conștient; stă drept mărturie scrisoarea trimisă Președintelui Putin cu ocazia mai sus citatei crize din 2013) nu poate să nu aibă influențe asupra vieții Bisericilor orientale din regiune. Situația de criză dintre Ucraina și Rusia, subiect de care suntem conștienți ca fiind unul foarte delicat, nu face altceva decât să ne atragă din nou atenția asupra nevoii de a nu întrerupe dialogul cu Biserica ortodoxă rusă: deși pozițiile sale nu sunt în mod necesar și în întregime identice cu ale politicii ruse, se pot întrezări totuși importante convergențe.
Trebuie apoi luat în considerare faptul că Biserica ortodoxă rusă reprezintă un patrimoniu spiritual și teologic care nu poate fi dat la o parte într-o optică a noii evanghelizări. Nu putem ignora faptul că spiritualitatea și gândirea rusă, pentru jumătatea diasporei din Europa și din restul lumii aparținând secolelor XIX-XX, au stimulat și produs deja noi perspective și în Occident.
În acest cadru apare așadar ca fiind de neînlocuit rolul Bisericilor catolice orientale în dialogul ecumenic și în apărarea demnității persoanei. Pe de o parte, acestea sunt purtătoare ale aceleiași tradiții spirituale, liturgice și teologice dar, în același timp, apartenența lor la Biserica universală le permite o dimensiune perceptivă care nu se limitează la granițele propriei identități, nici nu vede restul lumii doar din perspectiva propriei naționalități. Acestea au așadar posibilitatea de a se întâlni cu Bisericile ortodoxe și de a comunica după regulile aceleiași gramatici a credinței, dar cu o libertate și o privire universale care nu pot decât să ajute, acolo unde dialogul ecumenic este considerat drept o îmbogățire reciprocă de la același Izvor care este Cristos.
Aceeași importanță poate fi recunoscută, mutatis mutandis, Bisericilor catolice orientale din Orientul Mijlociu, unde se întrezărește o provocare care nu mai este doar a lor ci a tuturor Bisericilor: confruntarea cu Islamul. Experiența lor este extrem de valoroasă și trebuie să fie ascultată, întrucât dialogul cu musulmanii nu a fost încă înțeles în totalitatea profundelor sale dinamici – îndeosebi în absența unei diferențieri între realitățile temporale și cele spirituale, care se află de fapt la baza civilizației noastre occidentale. Experiența Bisericilor care de 14 secole trăiesc împreună [cu musulmanii] este o slujire care trece dincolo de orice irenism iresponsabil dar care caută, așa cum ar trebui mereu să fie, realitatea ca și punct de plecare.
Deși e adevărat că drumul către unitatea creștinilor parcurs acum trei-patru secole și care a dat naștere Bisericilor catolice orientale nu mai este îmbrățișat de viziunea actuală a Bisericii (chiar anul trecut Papa Francisc a reiterat acest lucru cu o claritate de netăgăduit), nu este cu putință a nega binele pe care Dumnezeu a vrut să-l dăruiască întregii sale Biserici prin intermediul spiritualității, a liturgiei și teologiei orientale, expresie a comuniunii multiformei «orientalis varietas». Și nu doar atât ci așa cum am văzut, rolul Bisericilor catolice orientale, departe de a-l considera isprăvit, capătă trăsăturile unei slujiri profetice pentru clipa și timpul pe care Domnul ne-a rânduit să le trăim acum. Acesta trebuie să fie un punct ferm, fie în totalitatea dialogurilor cu lumea ortodoxă, fie în instanțele corespunzătoare din interiorul Bisericii catolice înseși.
Concluzie
Am făcut o trimitere la răbdare în iconologia lui Cesare Ripa. Femeia care reprezintă răbdarea are picioarele așezate deasupra unor spini. Papa Francisc, în timpul recentei sale călătorii în România, în discursul către Sinodul permanent al Bisericii ortodoxe Române, a adresat în mod repetat invitația de a merge împreună. Suntem cu toții conștienți că vorbim despre un drum presărat cu spini, în care purificarea memoriei pare să fie pasul necesar ce trebuie făcut de către toți aceia care doresc să parcurgă acest drum. Nu poate fi început câtă vreme continuăm a repeta la nesfârșit aceleași seculare acuze și recriminări. Spune iarăși Papa: «Nu o memorie a nedreptăților suportate și provocate, a judecăților și a prejudecăților, a excomunicărilor care ne închid într-un cerc vicios și duc la atitudini sterile, ci o memorie a rădăcinilor: primele veacuri în care Evanghelia, vestită cu curajul adevărului (parrhesia) și spirit profetic, a întâlnit și luminat noi popoare și culturi; primele veacuri ale martirilor, ale Părinților și mărturisitorilor credinței, ale sfințeniei trăite zilnic și mărturisită de atâtea persoane simple care îl împărtășesc pe același Cristos. Primele veacuri ale curajului adevărului (parrhesia) și ale spiritului profetic».
Ceea ce ne va permite să lucrăm la această necesară îndatorire, pentru ca toți să fim una și pentru ca mărturisirea unității și dragostei reciproce să fie încă o dată propovăduirea cea mai credibilă, trece prin martiriul răbdării și al sacrificiului. Iar în acest sens, încă o dată, Bisericile catolice orientale au fost, sunt și vor fi pentru noi mame și maestre.
Traducere: Pr. Olivian Filip
