„Publicam un fragment din eseul introductiv al cardinalului la cartea lui Rocco Buttiglione "Raspunsuri prietenesti la criticii lui Amoris laetitia" (Editura Ares, în librarii din 10 noiembrie): "Tensiunea dintre statusul obiectiv al celei de-a «doua» casatorii si vina subiectiva" poate deschide calea spre sacramente "printr-un discernamânt pastoral".
Cu exortatia apostolica Amoris laetitia, papa Francisc, sprijinindu-se pe cele doua Sinoade ale Episcopilor despre familie din 2014 si 2015, a încercat sa dea un raspuns atât teologic cât si pastoral al Bisericii la provocarile din timpul nostru. În acest mod a voit sa ofere sprijinul sau matern pentru a depasi în lumina Evangheliei lui Cristos criza casatoriei si a familiei.
În general, acest amplu document cu noua capitole si 325 de articole a fost primit în mod pozitiv. Este de dorit ca multi soti si toate cuplurile tinere, care se pregatesc pentru acest sfânt sacrament al casatoriei, sa se lase introdusi în spiritul sau amplu, în profundele sale consideratii doctrinale si în referintele sale spirituale. Succesul bun al casatoriei si al familiei deschide drumul spre viitorul Bisericii lui Dumnezeu si al societatii umane.
Cu atât mai regretabila este controversa aspra care s-a dezvoltat cu privire la capitolul 8, care are titlul "A însoti, a discerne si a integra fragilitatea" (nr. 291-312). Problema daca "divortatii recasatoriti civil" – o conotatie problematica din punct de vedere dogmatic si canonic – pot sa aiba acces la împartasanie, cu toate ca ramâne în vigoare o casatorie valida sacramental, în unele cazuri precizate în mod deosebit sau si în general, a fost ridicata în mod fals la rangul de problema decisiva a catolicismului si ca piatra de comparatie ideologica pentru a decide daca unul este conservator sau liberal, favorabil sau contrar papei. În schimb papa considera ca eforturile pastorale pentru a consolida casatoria sunt si mai importante decât pastoratia casatoriilor care au esuat (AL 307). Dupa aceea, din punctul de vedere al noii evanghelizari, se pare ca efortul pentru a face în asa fel încât toti botezatii sa participe, în duminici si în sarbatorilor de porunca, la celebrarea Euharistiei este înca mult mai importanta decât problema posibilitatii de a primi împartasania în mod legitim si valid din partea unui grup limitat de catolici cu o situatie matrimoniala incerta.
În loc de a defini propria credinta catolica prin apartenenta la un domeniu ideologic, în realitate problema este numai aceea a fidelitatii fata de cuvântul revelat al lui Dumnezeu care este transmis în marturisirea Bisericii. În schimb, se confrunta între ele teze polarizante care ameninta unitatea Bisericii. În timp ce pe de o parte este pusa la îndoiala corectitudinea credintei papei, care este învatatorul suprem al crestinatatii, altii profita de ocazie pentru a proslavi consensul papei fata de o radicala schimbare de paradigma a teologiei morale si sacramentale dorita de ei. Suntem martori ai unei paradoxale rasturnari a fronturilor. Teologii care se lauda ca sunt liberal-progresisti, care anterior, de exemplu cu ocazia enciclicei Humanae vitae, au pus în discutie în mod radical magisteriul papei, acum ridica unele fraze ale sale, care este dupa gustul lor, aproape la rang de o dogma. Alti teologi, care simt datoria sa adere riguros la magisteriu, acum examineaza un document al magisteriului dupa regulile metodei academice, ca si cum ar fi teza unui student de-al lor […].
În mijlocul acestor tentatii schismatice si al acestei confuzii dogmatice care este destul de periculoasa pentru unitatea Bisericii, care este întemeiata pe adevarul Revelatiei, Rocco Buttiglione, ca autentic catolic cu competenta dovedita în domeniul teologiei morale, ofera, cu articole si eseuri adunate în acest volum, un raspuns clar si convingator. Nu este vorba aici despre receptarea în ansamblu a exortatiei Amoris laetitia, ci numai despre interpretarea unor pasaje controversate din capitolul 8. Pe baza criteriilor clasice ale teologiei catolice, el ofera un raspuns argumentat si nepolemic la cele cinci dubia ale cardinalilor. El arata ca reprosul apasator adresat papei de catre prietenul si colegul sau al atâtor ani de lupte, Josef Seifert, care spune ca papa nu prezinta în mod corect tezele doctrinei corecte sau chiar le trece sub tacere, nu corespunde realitatii faptelor. Teza lui Seifert este asemanatoare cu textul celor 62 de personaje catolice "correctio filialis" (24.09.2017).
În aceasta situatie dificila a Bisericii eu am primit cu placere invitatia profesorului Buttiglione de a scrie o introducere la aceasta carte. Sper sa dau astfel o contributie pentru a restabili pacea în Biserica. De fapt, toti trebuie sa fim angajati împreuna sa sustinem întelegerea sacramentului casatoriei si sa oferim un ajutor teologic si spiritual pentru ca sa poata fi traite casatoria si familia "în bucuria iubirii" si într-un climat ideologic defavorabil. Teza sa se compune din doua afirmatii fundamentale, cu care eu sunt de acord cu deplina convingere:
1. Doctrinele dogmatice si exortatiile pastorale din capitolul 8 din Amoris laetitia pot si trebuie sa fie întelese în sens de dreapta credinta.
2. Amoris laetitia nu implica nicio cotitura magisteriala spre o etica a situatiei, deci nicio contradictie cu enciclica Veritatis splendor a sfântului papa Ioan Paul al II-lea.
Ne referim aici la teoria prin care constiinta subiectiva ar putea, luând în considerare interesele sale si situatiile sale particulare, sa se puna pe ea însasi în locul normei obiective a legii morale naturale si al adevarurilor revelatiei supranaturale (îndeosebi al celui despre eficacitatea subiectiva a sacramentelor). În acest mod, doctrina despre existenta unui intrinsece malum si a unei actiuni obiectiv rele ar deveni demodata. Ramâne valabila doctrina din Veritatis splendor (nr. 56.79) si cu privire la Amoris laetitia (nr. 303) pentru care exista norme morale absolute la care nu se da nicio exceptie (cf. dubium nr. 3. 5 al cardinalilor). […]
Este evident ca Amoris laetitia (nr. 300-305) nu învata si nu propune sa se creada în mod obligatoriu ca un crestin aflat într-o conditie de pacat de moarte actual si obisnuit poate sa primeasca dezlegarea si împartasania fara a se cai pentru pacatele sale si fara a formula propunerea de a nu mai pacatui, în contrast cu ceea ce spun Familiaris consortio (nr. 84), Reconciliatio et poenitentia (nr. 34) si Sacramentum caritatis (nr. 29) (cf. dubium nr. 1 al cardinalilor). […]
Elementul formal al pacatului este îndepartarea de Dumnezeu si de vointa sa sfânta, însa exista diferita niveluri de gravitate în functie de tipul de pacat. Pacatele spiritului pot sa fie mai grave decât pacatele carnii. Orgoliul spiritual si avaritia introduc în viata religioasa si morala o dezordine mai profunda decât necuratia care deriva din slabiciunea umana. Apostazia de la credinta, negarea dumnezeirii lui Cristos cântaresc mai mult decât furtul si adulterul; dupa aceea, adulterul între casatoriti cântareste mai mult decât acela cu necasatoriti si adulterul credinciosilor, care cunosc vointa lui Dumnezeu, cântareste mai mult decât acela al necredinciosilor (cf. Toma de Aquino, S. Th. I-II, q. 73; II-II, q. 73, a. 3; III, q. 80, a. 5). În afara de asta, pentru imputabilitatea pacatului în judecata lui Dumnezeu trebuie luati în considerare factorii subiectivi precum constiinta deplina si consimtamântul deliberat în lipsa grava împotriva poruncilor lui Dumnezeu care are drept consecinta pierderea harului sfintitor si a capacitatii credintei de a deveni eficace în caritate (cf. Toma de Aquino, S. Th. II-II, q. 10, a. 3 ad 3).
Însa asta nu înseamna ca acum Amoris laetitia, nr. 302, sustine, în contrast cu Veritatis splendor, 81, ca, din cauza circumstantelor atenuante, un act obiectiv rau poate sa devina subiectiv bun (este dubium 4 al cardinalilor). Actiunea în sine rea (raportul sexual cu un partener care nu este sotul legitim) nu devine subiectiv buna din cauza circumstantelor. Însa, în evaluarea pacatului, pot exista atenuante si circumstantele si elementele accesorii ale unei convietuiri iregulare asemanatoare casatoriei pot sa fie prezentate si în fata lui Dumnezeu în valoarea lor etica în evaluarea în ansamblu a judecatii (de exemplu îngrijirea copiilor avuti în comun, care este o obligatie care deriva din dreptul natural).
O analiza atenta arata ca papa în Amoris laetitia n-a propus nicio doctrina care trebuie crezuta în mod obligatoriu care sa fie în contradictie deschisa sau implicita cu doctrina clara a Sfintei Scripturi si cu dogmele definite de Biserica despre sacramentele casatoriei, pocaintei si euharistiei. Dimpotriva, este confirmata doctrina credintei despre indisolubilitatea interna si externa a casatoriei sacramentale fata de toate celelalte forme care o "contrazic radical" (AL 292) si aceasta doctrina este pusa la baza problemelor care se refera la atitudinea pastorala care trebuie avuta fata de persoane aflat în relatii asemanatoare cu aceea matrimoniala. Si atunci când unele elemente constitutive ale casatoriei sunt realizate în convietuiri care se aseamana cu casatoria, totusi încalcarea pacatoasa împotriva casatoriei în ansamblul sau, nu este buna. Contradictia cu binele nu poate deveni niciodata o parte a sa sau începutul unui drum spre împlinirea vointei sfinte si sfintitoare a lui Dumnezeu. Nu se spune nicaieri ca un boteza aflat în stare de pacat de moarte poate sa aiba permisiunea de a primi Sfânta Împartasanie si astfel sa primeasca de fapt efectul sau de împartasire de viata spirituala cu Cristos. De fapt, pacatosul opune constient si voluntar iubirii fata de Dumnezeu zavorul (obex) pacatului grav.
Si atunci când se spune "nimeni nu poate fi condamnat pentru totdeauna" acest lucru trebuie înteles mai degraba din punctul de vedere al grijii care nu capituleaza niciodata pentru mântuirea pacatosului decât ca negare categorica a posibilitatii unei condamnari vesnice care presupune însa încapatânarea voluntara în pacat. Exista în categoriile Bisericii pacatele care prin ele însele exclud de la Împaratia lui Dumnezeu (1Cor 6,9-11), dar numai pâna când pacatosul se opune iertarii lor si respinge harul caintei si al convertirii. Totusi, Biserica, în preocuparea sa materna, nu renunta la niciun om care este pelerin pe acest pamânt si îi lasa lui Dumnezeu judecata finala, Singurul care cunoaste gândurile inimii. Bisericii îi revine predicarea convertirii si a credintei si mijlocirea sacramentala a harului care justifica, îndreptateste si vindeca. De fapt Dumnezeu spune: "Nu-mi gasesc placerea în moartea celui rau, ci sa se întoarca cel rau de la calea lui si sa traiasca" (Ez 33,11). […]
Tema specifica despre care este vorba în capitolul 8 este îngrijirea pastorala fata de sufletul acelor catolici care în vreun fel convietuiesc într-o coabitare care se aseamana cu o casatorie cu un partener care nu este sotul lor legitim. Situatiile existentiale sunt foarte diferite si complexe si influenta ideologiilor contrare casatoriei este adesea prepotenta. Orice crestin se poate afla fara vina sa în criza dura de a fi abandonat si de a nu reusi sa gaseasca nicio alta cale de iesire decât sa se încredinteze unei persoane cu inima buna si rezultatul sunt relatii similar-matrimoniale. Este nevoie de o deosebita capacitate de discernamânt spiritual în forul intern din partea duhovnicului pentru a gasi un parcurs de convertire si de re-orientare spre Cristos care sa fie just pentru persoana, mergând dincolo de o adaptare usoara la spiritul relativist al timpului si de o aplicare rece a preceptelor dogmatice si a dispozitiilor canonice, în lumina adevarului Evangheliei si cu ajutorul harului antecedent.
În situatia globala, în care practic nu mai exista medii în medii în mod omogen crestine care sa ofere fiecarui crestin sprijinul unei mentalitati colective si în "identificarea numai partiala" cu credinta catolica si cu viata sa sacramentala, morala si spirituala care rezulta, se pune probabil si pentru crestinii botezati dar insuficient evanghelizati problema, mutatis mutandis, unei desfaceri a unei prime casatorii încheiate nu "în Domnul" (1Cor 7,39) in favorem fidei.
Pentru doctrina credintei o casatorie încheiata valid de crestini, care din cauza caracterului baptismal este mereu un sacrament, ramâne indisolubila. Sotii nu o pot declara nula si invalida din initiativa lor si nici n-o poate desface din exterior autoritatea ecleziastica, fie ea si cea a papei. Însa dat fiind ca Dumnezeu, care a instituit casatoria la creatie, întemeiaza în concret casatoria unui barbat si a unei femei prin intermediul actelor naturale ale consimtamântului liber si al vointei integre de a încheia casatoria cu toate proprietatile sale (bona matrimonii), aceasta legatura concreta a unui barbat si a unei femei este indisolubila numai daca sotii aduc în aceasta cooperare a actiunii umane cu actiunea divina toate elementele constitutive umane în întregimea lor. Conform acestui concept, orica casatorie sacramentala este indisolubila. Însa în realitate, o noua casatorie este posibila – chiar când este în viata sotul legitim – atunci când în concret, din cauza lipsei unuia din elementele sale constitutive.
Casatoria civila este relevanta pentru noi numai în masura în care, în imposibilitatea fizica sau morala de a respecta forma ceruta de Biserica a consimtamântului în fata unui preot si a doi martori, constituie o atestare publica a unui consimtamânt matrimonial real. Însa întelegerea "casatoriei" în legislatiile din multe state, s-a îndepartat mult în multe elemente substantiale de casatoria naturala si mai mult înca de casatoria crestina, chiar si în societati care odinioara erau crestine, în asa fel încât creste pe la multi catolici o ignoranta crasa cu privire la sacramentul casatoriei.
De aceea, într-o procedura de nulitate matrimoniala joaca un rol fundamental vointa matrimoniala reala. În cazul unei convertiri la vârsta matura (a unui catolic care este astfel numai în certificatul de botez) poate exista cazul în care un crestin este convins în constiinta ca prima sa legatura, chiar daca a avut loc în forma unei casatorii în Biserica, nu ar fi valida ca sacrament si ca actuala sa legatura similar-matrimoniala, îmbucurata de copii si cu o convietuire formata în timp cu partenerul sau actual este o casatorie autentica în fata lui Dumnezeu. Poate ca acest lucru nu poate sa fie dovedit canonic din cauza contextului material sau datorita culturii proprii a mentalitatii dominante. Este posibil ca tensiunea care exista aici între statusul publico-obiectiv al celei de-a «doua» casatorii si vina subiectiva sa poata deschide, în conditiile descrise, calea spre sacramentul Pocaintei si spre Sfânta Împartasanie, trecând printr-un discernamânt pastoral în for intern. […]
În paragraful 305 si îndeosebi în nota 351 care este obiect al unei pasionate discutii argumentarea teologica sufera de o anumita lipsa de claritate care ar fi putut si ar fi trebuit sa fie evitata cu o referinta la definitiile dogmatice de la Conciliul din Trento si de la Conciliul al II-lea din Vatican despre justificare, despre sacramentul Pocaintei si despre modul corespunzator de a primi Euharistia. Ceea ce este în discutie este o situatie obiectiva de pacat care, din cauza unor circumstante atenuante, subiectiv nu este imputata. Asta suna în mod asemanator cu principiul protestant simul justus et peccator, dar nu este desigur înteles în acel sens. Daca a doua legatura ar fi valida în fata lui Dumnezeu, raporturile matrimoniale dintre cei doi parteneri n-ar constitui niciun pacat grav, ci mai degraba o încalcare împotriva ordinii publice pentru ca au încalcat în mod iresponsabil regulile canonice, deci un pacat usor. Asta nu întuneca adevarul ca raporturile more uxorio cu o persoana de alt sex, care nu este sotul legitim în fata lui Dumnezeu, constituie un pacat grav împotriva castitatii si împotriva dreptatii datorata propriului sot.
Crestinul care se afla în stare de pacat de moarte – aici este vorba direct despre raportul cu Dumnezeu nu despre circumstantele atenuante si agravante ale unui pacat – deci persevereaza într-o conditie constient voita împotriva lui Dumnezeu, este chemat la cainta si la convertire. Numai iertarea pacatului care, în cel care este justificat, nu numai ca acopera ci sterge complet pacatul de moarte, permite împartasirea spirituala si sacramentala cu Cristos în caritate. De acest lucru nu se poate separa propunerea de a nu mai pacatui, de a spovedi propriile pacate (cele de care sunt constienti), de a oferi o reparare pentru daunele care s-au facut aproapelui si trupului mistic al lui Cristos, pentru a putea obtine în acest mod, prin dezlegare, stergerea propriului pacat în fata lui Dumnezeu precum si reconcilierea cu Biserica.
Nota 351 nu contine nimic care sa contrazica toate acestea. Dat fiind ca parerea de rau si propunerea de a nu mai pacatui, spovada si pocainta, sunt elemente constitutive ale sacramentului Pocainte si sunt prin urmare de drept divin, de ele nu poate dispensa nici papa (Sfântul Toma de Aquino, S. Th., Suppl., q. 6, a. 6). Gratie puterii cheilor sau puterii de a dezlega si de a lega (Mt 16,18; 18,18; In 20,22 si urm.) Biserica poate, prin intermediul papei, al episcopilor si al preotilor, sa ierte pacatele de care pacatosul este cait si nu poate ierta pacatele pentru care nu este cainta (ele sunt "tinute"). Însa asta nu se întâmpla în conformitate cu ordinea sacramentala care a fost întemeiata de Cristos si acum este facut eficace de El în Duhul Sfânt. Însa pacatosului cait îi ramâne posibilitatea, în caz de imposibilitate fizica de a primi sacramentul Pocaintei, si cu propunerea de a spovedi propriile pacate cu prima ocazie, sa obtina iertarea in voto si chiar de a primi Euharistia, in voto sau in sacramento.
Sacramentele au fost stabilite pentru noi, pentru ca noi suntem corporali si sociali, si nu pentru ca Dumnezeu are nevoie de noi pentru a comunica harul. Tocmai pentru asta este posibil ca vreunul sa primeasca justificarea si milostivirea lui Dumnezeu, iertarea pacatelor si viata noua în credinta si în caritate chiar daca din motive externe nu poate primi sacramentele sau chiar are o obligatie morala de a nu le primi public pentru a evita un scandal. […]
Un punct important din Amoris laetitia, care adesea nu este înteles corect în toata semnificatia sa pastorala, si care nu este usor de aplicat în practica în mod tact si discret, este legea gradualitatii. Nu este vorba despre o gradualitate a legii, ci despre aplicarea sa progresiva unei persoane concrete aflate în conditiile sale existentiale concrete. Asta se întâmpla în mod dinamic într-un proces de clarificare, discernamânt si maturizare pe baza recunoasterii propriei relatii personale si irepetabile cu Dumnezeu prin parcursul propriei vieti (cf. AL 300). Nu este vorba despre un pacatos împatimit, care vrea sa impuna în fata lui Dumnezeu drepturi pe care nu le are. Dumnezeu este deosebit de apropiat de omul care porneste pe drumul convertirii, care, de exemplu, îsi asuma responsabilitatea fata de copiii unei femeie care nu este sotia sa legitima si nu neglijeaza nici datoria de a avea grija de ea. Acest lucru este valabil în cazul în care el, datorita slabiciunii sale umane si nu din vointa de a se opune harului, care ajuta la respectarea poruncilor, înca nu este în masura sa satisfaca toate exigentele legii morale.
O actiune în sine pacatoasa nu devine prin asta legitima si nici nu este placuta lui Dumnezeu. Imputabilitatea sa ca pacat poate fi însa diminuata când pacatosul se adreseaza milostivirii lui Dumnezeu cu inima umila si se roaga «Doamne, ai mila de mine pacatosul». Aici însotirea pastorala si practicarea virtutii pocaintei ca introducere la sacramentul Pocaintei are o importanta deosebita. Ea este, cum spune papa Francis, "o cale a iubirii" (AL 306).
Conform explicatiilor sfântului Toma de Aquino pe care le-am prezentat, Sfânta Împartasanie poate sa fie primita în mod eficace numai de cei care s-au cait de pacatele lor si se apropie de masa Domnului cu propunerea de a nu le mai comite. Dat fiind ca orice botezat are dreptul de a fi admis la masa Domnului, el poate sa fie privat de acest drept numai din cauza unui pacat de moarte pâna când nu s-a cait si n-a fost iertarea. Totusi, preotul nu poate umili public pe pacatos refuzându-i public Sfânta Împartasanie si daunându-i bunul nume în fata comunitatii. În circumstantele vietii sociale de astazi ar putea fi sa fie greu de stabilit cine este un pacatos, public sau în secret. Totusi preotul poate sa-i avertizeze pe toti în general "sa nu se apropie de masa Domnului înainte de a fi facut pocainta pentru propriile pacate si de a se fi reconciliat cu Biserica". Dupa pocainta si reconciliere (dezlegare), Sfânta Împartasanie nu trebuie sa fie refuzata nici macar pacatosilor publici, în special în caz de pericol de moarte (S. Th., III, q. 80).
Eu sunt convins ca analizele aprofundate, pe care le propune Rocco Buttiglione, în pofida întregii limitari si a necesitatii de integrare a motivatiei teologice, deschid portile si construiesc punti spre criticii lui Amoris laetitia si ajuta la depasirea îndoielilor lor din interior. Si aceia care fac referinta cu superficialitate la Amoris laetitia pentru a relativiza indisolubilitatea casatoriei si a zdruncina fundamentele moralei întemeiate în creatie si în Revelatie sunt chemati la o serioasa regândire. […]
Sa citim capitolul 8 din Amoris laetitia cu inima lui Isus, Bun Pastor si Învatator al Adevarului. El îndreapta spre noi o privire prieteneasca si ne spune: "Bucurati-va împreuna cu mine pentru ca mi-am gasit oaia pierduta! Va spun ca tot asa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un pacatos care se converteste, decât pentru nouazeci si noua de drepti care nu au nevoie de convertire" (Lc 15,6-7).
Sa citim împreuna Amoris laetitia fara reprosuri si suspiciuni reciproce cu sentimentul credintei (sensus fidei) în lumina întregii traditii a doctrinei Bisericii si cu o arzatoare preocupare pastorala fata de toti cei care se afla în situatii matrimoniale si familiare dificile si au nevoie în mod deosebit de sprijinul matern al Bisericii.
Multumesc din inima lui Rocco BUttiglione pentru marea slujire pe care el o aduce cu aceasta carte unitatii Bisericii si adevarului Evangheliei.
(Dupa Vatican Insider, 30 octombrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Patrascu
Sursa: http://www.ercis.ro
