„

Cardinal † Lucian

prin harul si mila Bunului Dumnezeu,

Arhiepiscop si Mitropolit

al Arhieparhiei de Alba Iulia si Fagaras,

Arhiepiscop Major

al Bisericii Române Unita cu Roma, Greco-Catolica,

în deplina comuniune de credinta

cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

Onoratului cler împreuna slujitor,

cuviosilor calugari si calugarite,

iubitilor credinciosi greco-catolici

si tuturor crestinilor iubitori de Dumnezeu

Iubiti credinciosi,

Ca în fiecare an, perioada Postului Mare ne-a condus, pe fiecare dintre noi, înspre momentul crucial al credintei: Învierea. Respectând pasul fiecaruia, mai mic sau mai mare, respectând conditia si starea noastra atât de diferita, Domnul ne-a ajutat pe toti sa facem înca o data un pelerinaj simbolic de patruzeci de zile. Iesiti din Egiptul pacatului, am avut parte de o trecere spirituala prin Marea Rosie pe urmele poporului ales; iesiti din lumea ce ne împresoara zi de zi, am fost invitati sa intram în pustiul ce ne pune fata în fata cu slabiciunile si neputintele noastre; iesind din omul vechi, calea ne este deschisa înspre cel înnoit. Retraind toate aceste momente încarcate de semnificatii pascale, ne pregatim an de an pentru Marea Trecere în care simbolurile vor lasa loc adevaratei Vieti, iar de pe ochii nostri va cadea valul care ne împiedica sa-L vedem pe Domnul fata catre fata.
Sarbatoarea Pastilor, asadar, ne trece în fiecare an de pe malul postului si al pocaintei, la limanul bucuriei de a fi cu Dumnezeu cel Viu. În mod legitim ne-am putea întreba: de ce în fiecare an? De ce e necesara aceasta repetitie ciclica? Pe de o parte, deoarece constatam încontinuu moartea lui Dumnezeu pe crucea indiferentei oamenilor. De-a lungul veacurilor, ecoul strigatului din curtea pardosita cu pietre rasuna în vietile si în societatile noastre, ca o continua chemare la razvratire: „Noi nu avem alt împarat decât numai pe Cezarul”. Pe de alta parte, si astazi, multi împarati se aseaza pe tronul lui Dumnezeu. Si acesti noi împarati pretind slujire si veneratie. Viteii de aur ai zilelor noastre se numesc hedonism, consumism sau relativism, însa esenta lor este aceeasi dintotdeauna: un substitut, un surogat la adevaratul Împarat, la adevaratul Dumnezeu.
Biserica noastra Greco-Catolica stie bine ce înseamna Calea Crucii, si ce înseamna rastignire si punere în mormânt. Precum Divinului Mântuitor, si Bisericii Lui portile infernului i-au strigat: „Coboara-te de pe cruce”. Episcopii nostri martiri, pe care în curând speram sa-i vedem ridicati la cinstea altarelor, sunt samânta de speranta, de iubire si de credinta pentru noi, fiindca au stiut sa se închine doar în fata Domnului. Au stiut sa se teama doar de pacatul si de tradarea ce i-ar fi separat de El. Au câstigat cununa marturisitorilor fara sa le fie frica de cei ce stiu sa ucida doar trupurile, dar sunt neputinciosi în fata sufletelor mari. Marturia lor este comoara noastra în fata mortii si prin ei, Pastile noastre au o lumina în plus.
Evanghelia ne prezinta Învierea Domnului, prin marturia celor care sunt, într-un fel sau altul, prezenti: Maica Sfânta si Sfintele femei ce-L însotesc pe drumul Calvarului pâna la mormânt si dincolo de el; apostolii, mai îndrazneti sau înfricosati, pe cale sau întorcându-se din drum, rastigniti si ei între sperantele lor mesianice si planul misterios al Tatalui; fariseii, dregatorii si carturarii, cunoscatori si în fond destinatari ai profetiilor, Îl trimit cu indiferenta la moarte pe Cel asteptat din veacuri; soldatii romani, care duc la îndeplinire condamnarea. În toate aceste categorii sau în altele, ne putem oglindi si noi, regasind parti mai luminoase sau mai obscure ale sufletului nostru, împreuna cu inima noastra neîmpartita sau frânta de pacatele si încercarile acestei lumi. Împreuna cu Maica Sfânta, putem aduce întreaga viata si toate aceste cioburi de suflet la picioarele Crucii, pentru a primi iertare, vindecare si mântuire.
E un adevarat motiv de speranta sa putem vedea ca si între soldati si între membrii Sinedriului si între tâlharii rastigniti împreuna cu Isus, Spiritul Sfânt inspira si ilumineaza inimile smerite si deschise. Nicodim, sutasul roman si tâlharul cel de-a dreapta ne spun ca nu exista stare si conditie umana în care îndurarea lui Dumnezeu sa nu ne poata ajunge. Sa ne bucuram asadar si sa ne veselim în aceasta zi, fiindca „aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul” (Ps. 117, 24) pentru noi. Nimeni nu este exclus, nimeni nu este marginalizat, vitelul este destul pentru ca nimeni sa nu iasa flamând, precum ne spune Sfântul Ioan Gura de Aur. Cu totii devenim purtatori ai biruintei pe care Cristos a adus-o în lume cu moartea pe moarte calcând, învesmântati de biruinta Mântuitorului, îmbracati în hainele iubirii si ale iertarii.
Biserica, în imnurile sale, cânta marele Praznic al Pastelui ca fiind Sarbatoarea Sarbatorilor, cununa anului liturgic si temeiul credintei. În Cuvântul Domnului care a rasunat în noaptea trecuta la slujba Învierii, gasim mângâierea cea mai adânca: “Iata eu sunt cu voi, în toate zilele, pâna la sfârsitul veacurilor”.

Dragi credinciosi,

Condamnarea la moarte era si este un mod concret de a elimina o persoana. În antichitate, daca cel condamnat era o persoana vestita (amintirea celor anonimi se pierdea oricum în negura uitarii), si pentru motive considerate cu totul grave, pedepsei capitale i se însotea asa-numita „damnatio memoriae et nominis”: stergerea nu doar a numelui, ci si a amintirii celui condamnat. Acea persoana nu mai era în nici un fel pomenita, orice amintire sau imagine despre cel condamnat fiind nimicita, si orice lucrare pe care acesta ar fi înfaptuit-o, distrusa. Doar atunci, moartea era considerata „completa”, iar cel osândit ajungea sa fie sters si din curgerea istoriei! Pentru aceasta, ori de câte ori cânta “Cristos a înviat”, crestinii sfâsie cursul istoriei, punând în chiar centrul predicarii lor pomenirea lui Isus Cel condamnat la moarte si uitare, precum si invocarea numelui Lui, „dinaintea caruia tot genunchiul sa se plece”.
Provocarea pe care ne-o adreseaza Praznicul Învierii astazi fiecaruia dintre noi, este cea descrisa în întâlnirea din gradina Învierii: Maria din Magdala Îl va confunda pe Domnul ei cu un simplu gradinar. În mod similar, doi ucenici în drum catre Emaus nu Îl recunosc pe Isus cel Înviat în timp ce paseste cu ei pe cale, ci de-abia la frângerea pâinii. Cu aceeasi „orbire” se confrunta si cei sapte ucenici care, revenind la meseria lor de pescari, dupa o noapte întreaga de pescuit zaresc un om pe tarm, însa „n-au stiut ca este Isus”, cu exceptia „ucenicului pe care îl iubea Isus”, si care, recunoscându-L, exclama catre Petru: „Domnul este!”. Aflându-ne la acest punct, ne putem întreba: cum de ucenicii nu L-au recunoscut pe Domnul Înviat? Oare era înfatisarea Lui asa de schimbata încât nu se mai asemana Învatatorului cu care ei au vietuit în tot acel timp? Raspunsul îl gasim în însasi firea marii minuni a Pastilor. Învierea lui Isus transforma în mod radical istoria omenirii, însa ramâne în esenta sa un fapt supranatural, misterios, transcendent, peste putinta noastra de întelegere.

Iubiti fii sufletesti,

Pentru a-L recunoaste pe Cristos cel înviat nu era de ajuns sa-L fi cunoscut înainte, sa fi strabatut cu El drumurile Palestinei, sa-L fi ascultat propovaduind, sau sa fi luat ultima cina împreuna cu El. Nu! Era necesara pentru Maria Magdalena, pentru apostoli, dar si pentru noi, un alt fel de întelegere si recunoastere, o cunoastere superioara, prin credinta. Învierea Domnului, glorioasa si totodata tainica, se adreseaza nu atât ochilor trupurilor noastre, ci ochilor credintei: acea credinta întarita prin Spiritul Sfânt în ziua de Rusalii, atunci când Apostolii vor primi curajul si energia de a iesi din ascunzisurile lor, de a înfrunta orice riscuri si pericole, spre a-L propovadui pe Domnul Înviat.
Întâlnirea dintre sufletul crestin si Domnul Isus, în gradina Învierii, pune în criza întregul nostru angrenaj de sisteme si de certitudini. Precum grupul de ucenici înspaimântati, auzim glasul Bisericii, anuntându-ne Vestea cea buna si traim cu riscul de a nu vedea în tainica Prezenta nimic altceva decât un simplu gradinar. Doar deschizându-ne vietile la glasul Celui care ne cheama pe fiecare cu numele nostru, la fel ca pe Maria Magdalena, ne vom putea umple de bucuria credintei, vestind cu însufletire tuturor: Da, Domnul a înviat cu adevarat! Veniti de luati bucurie!

Dimpreuna cu Preasfintia Sa Claudiu, episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Va transmitem tuturor bucuria pascala!

Arhiepiscop si Mitropolit

Arhiepiscop Major

Data în Blaj,

Sarbatoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos

Anul Domnului 2017