Cuvântul lui Dumnezeu complica lucrurile. În exortatia apostolica „Amoris laetitia”

De Anne-Marie Pelletier

Luat din saptamânalul „La Vie” din 12 decembrie 2016, publicam aproape în întregime un articol semnat de biblista franceza câstigatoare a premiului Ratzinger 2014.
În dezbaterea provocata de Amoris laetitia, bancul de lucru este înca o data problema divortatilor recasatoriti. Desigur, papa a avut grija sa-l insereze într-un context mai amplu, care ia în considerare viata conjugala si familiala în toate aspectele sale. Dar n-a fost suficient. Acest text de peste doua sute de pagini este redus la o obsesie pentru disciplina (a avea drept sau nu de a participa la Euharistie, obligatie, pentru cel care s-a recasatorit de a nu trai more coniugali, ca s-o spunem elegant, si asa mai departe). Capitolul 8, care ridica problema cu titlul „A însoti, a discerne si a integra fragilitatea”, oare nu este o negare a traditiei, spun cenzorii. Oare nu duce la a confunda granita dintre bine si rau, la a lasa în haos, la a crea confuzie în judecata morala? Sa iesim din aproximarile continute în aceasta idee de discernamânt, adauga ei. Fie ca papa raspunde da sau nu la lista întrebarilor noastre, pentru ca pastorii sa-si poata aminti legea Bisericii, fara a se pierde în labirinturile si încurcaturile vietii cuplurilor.
Da, numai ca, daca privim bine, acest cuvânt din Evanghelie despre „da”-ul si „nu”-ul este spus cu privire la juraminte, pentru a-l denunta pe omul întortocheat care se foloseste de Dumnezeu pentru a camufla rautatea sa. Propunerea sa nu are nimic de-a face cu „rigoare”, în dubla semnificatie a termenului, care ar trebui sa fie rigoarea Bisericii care judeca vieti conjugale dificile, agitate de pacatul care chinuieste raporturile noastre reciproce. Între altele, daca cititorul va continua sa citeasca Evanghelia lui Matei, va da de scurta parabola a celor doi fii, în care Isus învata ca fiul care spune nu, însa care apoi merge sa lucreze, valoreaza mai mult decât cel care spune da, dar apoi nu merge sa lucreze.
În mod hotarât, Cuvântul lui Dumnezeu complica lucrurile. Mai mult, aceasta este una dintre functiile sale, si este o functie vitala. În timp ce ne-am astepta complet contrariul. Pentru ca suntem impregnati de spiritul timpului nostru, caruia îi plac rationamentele paralele, care ne pune de partea celor „pro” sau de partea celor „contra”. Dar si pentru ca, într-un moment în care lumea sovaie asa de mult, exista o nestapânita nevoie de adevaruri nenegociabile, cum se obisnuieste sa se spuna. O buna morala crestina n-ar trebui de fapt sa fie dedicata în întregime sa celebreze vietile rectilinii si sa condamne pe cele întortocheate, si asta în virtutea câtorva principii simple, care nu admit discutie?
Drama, s-o spunem, este ca nu este asa vad viata si pe oameni Scripturile, care ne transmit cuvântul lui Dumnezeu. E suficient a deschide evangheliile, pentru a nu vorbi despre Vechiul Testament, care ofera o pedagogie pretioasa în materie. Cine-l frecventeaza pe Isus? Cine este vecinul sau, prietenul sau? Pe cine primeste cu predilectie? Se stie ca raspunsurile la aceste întrebari rezerva surprize. De fapt, Isus este adesea într-o companie rea. Este vazut cu vamesii, dintre care îl alege pe Matei. Converseaza cu o samariteana, pe care în schimb ar trebui s-o ignore, si cu atât mai mult când se stie ca este la al saselea barbat. Accepta fara sa se dea înapoi gesturile de omagiu ale unei prostituate, si asa mai departe. Este clar, nu vede lumea noastra asa cum o vad cei „drepti” care sunt în jurul lui. Acolo unde fariseul care-l primeste vede o pacatoasa, el vede o femeie a carei inima palpita de iubire adevarata. În fata unei femei adultere umilite, înconjurata de priviri acuzatoare, apleaca ochii si scrie pe pamânt. Apoi, când este singur cu ea, îi spune simplu: „Mergi!”, care este un îndemn de a trai, libera de sentimentul de dinainte si de pacat. De asemenea, un tâlhar, rastignit alaturi de el, e cel care beneficiaza de mântuirea pe care crucea a dat-o omenirii. Si când Isus îi socheaza pe israelitii evlaviosi vindecând în zi de shabbat, arata de fapt ce înseamna cu adevarat a cinsti ziua dedicata lui Dumnezeu.
Ei bine, tocmai aceste gesturi si cuvinte calauzesc tot ceea ce papa Francisc a scris în Amoris laetitia. Sunt izvorul inspiratiei sale si al îndraznelii sale, când cere sa nu ramâna la abstractiile unei legi pentru a evalua fidelitatea sau infidelitatea cuplurilor. Când invita la rabdarea si la generozitatea unei întâlniri care respecta în celalalt complexitatea vietii cu riscurile sale, încercarile sale, povara sa de pacat. Papa priveste la lumea noastra cu Evanghelia în mâna, începând cu includerea în aceasta lume. De fapt, ar fi nesabuit sa se creada ca dovada slabiciunii se refera numai la altii. Ca martor al puterii Evangheliei papa ia în considerare vietile sfâsiate, iubirile distruse, ridicarea, uneori foarte schiopatoare, a barbatilor si femeilor care n-au stiut sau n-au putut sa mentina fidelitatea promisa. Este gresit a afirma ca, invitând în acest mod la discernamânt si la integrare, papa vinde ieftin adevarul, îndulceste credinta, îmblânzeste apelul la sfintenie, decupeaza o pastoratie complacuta. Adevarul este ca vorbeste facând el însusi ceea ce-i invita pe cititori sa faca: a lua cuvântul lui Dumnezeu ca „însotitor de calatorie”. Asadar, marele suflu de viata al Evangheliei rastoarna tarabele celor care sunt ocupati sa stabileasca greutati si masuri, sa le opuna pacatosilor care se prezinta un regulament, ca la un loc de vama. Astfel claritatea, pe care cenzorii lui Amoris laetitia o cer, nu poate sa fie linia de granita care delimiteaza ceea ce este conform si ceea ce este gresit. Dar se poate întelege numai ca lumina învierii, care are puterea de a stralucii chiar si în situatii de moarte, dupa o logica ce descumpaneste în mod inevitabil perceptia noastra imediata a adevarului si a dreptatii.
Desigur, este misiune a Bisericii sa indice caile bune ale vietii, dar trebuie sa dea aceasta marturie, asa cum o da Cristos, fara a stinge flacara mica ce sovaie. Marturisind ca nicio situatie nu poate exclude de la milostivire. Ca numai aroganta celui care se justifica într-o situatie problematica constituie o piedica în calea milostivirii, în timp ce saracia recunoscuta reintegreaza în comuniunea cu Dumnezeu si cu fratii.
Recunoastem, toate acestea complica munca pastorilor. Dar nu este vreo indecenta în a ne plânge despre asta? Ca si cum a-i primi în numele lui Cristos pe ceilalti cu ranile lor si suferintele lor ar putea sa fie facut ca act aproape administrativ, ca o judecata definitiva despre vieti adesea complicate, facând pur si simplu referinta la un articol de lege. În realitate, primirea se poate naste numai dintr-o „misiune artizanala”, pentru a relua o expresie din Amoris laetitia. Nu e vorba de altceva decât de a discerne situatiile îndreptând spre ele însasi privirea lui Cristos. Adica, prima convertire necesara este cea a pastorilor carora le revine aceasta misiune. Asadar cuvântul papei Francisc invita toata Biserica sa intre într-un mare cer de convertire si de har.
(Dupa L’Osservatore Romano, 22 decembrie 2016)

Sursa: http://www.iezuiti.ro