ODA,

„Fecioara, stea între fecioare,
Regina soare-ntre regine,
Marie, timpul, vesnicia
De preamarirea ta sunt pline.
Puterea ta nemarginita
Si slava ta nemasurata,
Stapâna milostiva, lumea
N-o va-ntelege niciodata.

Oricât parfum ar strânge crinul
În salba dalbelor petale,
Oricât argint ar cerne luna
În culmea stralucirii sale;
Oricât noian de raze lucii
Ar aduna-nfocatul soare,
Nu vor putea sa stea alaturi
Cu-a sufletului tau candoare.

Din veci Treimea-ntr-o fiinta
Si-apus în tine a sa iubire
Si te-a menit sa fii al nostru
Hotar de blânda dezrobire.
Tu esti „Fântâna sigilata"
„Gradina-nchisa" rai de floare,
În fata ta si-a stins pacatul
Navala sa ucigatoare.

La tine-ocean de vrednicie
Cu adâncimi de azur senine,
Arhanghelul Gavril din ceruri
Cu vestea mântuirii vine.
Iar tu te-nalti ca Mama vietii
În locul Evei înselate.
Tu dai pamântului limanul
De împacare si dreptate.

Cuvântul vesnic se coboara
În seculara lumii jale
Si firea noastra o îmbraca
Din sânul umilintei tale.
Si singura gustat-ai taina
Ce n-a patruns-o nici o minte:
Ce-s bucuriile de mama
In vraja fecioriei sfinte.

Cu înteleapta-ti vorba „fie"
Tu pus-ai sub calcâi deodata
A iadului jivina cruda . . .
Femeie binecuvântata,
Pe-al veacurilor Rege falnic
Tu l-ai nascut în bucurie
Si-n poala ta Isus trait-a
Fermecatoarea sa pruncie.

Tu ai hranit în dulci extaze
Pe Cel ce da belsugul gliei,
Si-ai sprijinit la pasii fragezi
Pe Regele puterniciei.
Supus le-a fost ca fiu în vreme
Al lumii datator de viata,
Întelepciunii creatoare
I-ai dat porunca si povata.

Faptura suverana în slava,
Ca tine alta mândra nu e,
Prerogativa ta augusta
La Dumnezeu în cer te suie.
O mama, El atotputernic,
Mai mare a crea nu poate,
Sub sceptrul tau se pleaca omul
Si cetele de îngeri toate.

Dumnezeiasca mama-n lume
Si în vesnicie tu esti mama
Hristos din tronul sau si astazi
Cu acelasi nume drag te cheama.
Si Te-a încredintat Craiasa
– Mister de îndurare noua –
Cerestile comori de haruri
Sa ni le-mparti ca mama noua.

Iar tu ce poruncesti si-n ruga,
Tu vistiernica stapâna,
Spre noi tu pururea deschisa
Si inima si blânda-ti mâna.
Si mila o cobori în valuri
De duiosii nemarginite
Chiar si în mintile rebele
Si-n inimile pustiite.

Spre tine deci privim ca fiii
Ce n-au în lume mângâiere,
Ni-i arsa inima de lacrami
Si-n chinuri viata noastra piere.
Dar prea esti mare; prea esti buna;
Ca la eterna sarbatoare,
Sa nu ne-aduni cu dor de mama,
Dumnezeiasca Nascatoare !

Oradea, 1 iunie 1931