Documentele Conciliului Vatican II. II. Constituția Sacrosanctum Concilium. 2. Liturgia în misterul Bisericii

 

Dragi frați și surori, bine ați venit!

 

În Enciclica Mediator Dei, venerabilul Papa Pius al XII-lea scrie că „Biserica este un organism viu și, de aceea, și în ceea ce privește sfânta liturgie, păstrând nealterată integritatea învățăturii sale, ea crește și se dezvoltă, adaptându-se și conformându-se împrejurărilor și exigențelor care apar de-a lungul timpului” (I, V).

În deplină continuitate cu acest principiu, Conciliul Vatican II, în Proemul Constituției Sacrosanctum Concilium (SC), recunoaște că este „de datoria sa să se preocupe în mod deosebit și de reforma și promovarea liturgiei” (nr. 1). Într-adevăr, adunarea conciliară fusese convocată cu scopul „de a face să crească tot mai mult viața creștină între credincioși, de a adapta mai bine la exigențele timpului nostru acele instituții care sunt supuse schimbărilor, de a favoriza tot ceea ce poate contribui la unirea tuturor celor care cred în Cristos și de a întări ceea ce ajută la chemarea tuturor în sânul Bisericii” (ibid.).

În acel moment istoric se resimțea puternic necesitatea unei reînnoiri a formelor rituale prin care, de secole, Biserica realizase glorificarea lui Dumnezeu și sfințirea poporului creștin. Datorită Mișcării liturgice, ajunsese la maturitate convingerea exprimată ulterior de Papa Ioan Paul al II-lea, potrivit căreia „există o legătură foarte strânsă și organică între reînnoirea liturgiei și reînnoirea întregii vieți a Bisericii. Biserica nu doar acționează, ci se exprimă și în liturgie și își extrage din liturgie forțele pentru viață” (Scrisoarea Dominicae Cenae, 13).

Pentru a favoriza accesul credincioșilor la bogăția darurilor harului împărțite prin sfânta liturghie, Constituția Sacrosanctum Concilium indică, printr-o formulă foarte eficientă, direcția de urmat: „a păstra tradiția sănătoasă și a deschide calea unui progres legitim” (SC, 23).

Papa Benedict al XVI-lea a văzut în această declarație de intenție „programul de reformă” al Părinților conciliari, „în echilibru cu marea tradiție liturgică a trecutului și viitorul”, observând că „nu de puține ori tradiția și progresul sunt puse în opoziție într-un mod stângaci”, în timp ce, „în realitate, cele două concepte se completează reciproc: tradiția include în sine, într-un anumit fel, și progresul. Ca și cum fluviul tradiției ar purta în sine și izvorul său și ar tinde spre vărsare” (Discurs adresat participanților la colocviul organizat cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a fondării Institutului Pontifical Liturgic Sant’Anselmo, 6 mai 2011).

Conciliul afirmă legitimitatea acestui progres înrădăcinat în Tradiția autentică, distingând în interiorul liturghiei „o parte imuabilă, deoarece este de instituire divină”, de „părțile susceptibile de schimbare, care de-a lungul timpului pot sau chiar trebuie să varieze, dacă în ele s-au strecurat elemente mai puțin conforme cu natura intimă a liturghiei însăși sau dacă au devenit mai puțin potrivite” (SC, 21).

Schimbări de acest fel au avut loc constant de-a lungul secolelor pentru a permite credincioșilor o participare rodnică, prin intermediul acțiunilor rituale, la misterul pascal al lui Cristos, fundamentul credinței creștine. Cultul Bisericii s-a „întrupat” astfel în formele culturale ale fiecărei epoci și a fost capabil să influențeze aceste forme și chiar să le transforme. Liturghia a fost astfel, timp de secole, un motor al evanghelizării. Astăzi este necesar să reînnoim această energie în continuitate cu tradiția catolică autentică și vie, adică potrivit unei dinamici orientate spre introducerea credincioșilor în plinătatea adevărului.

Se înțelege atunci de ce Părinții conciliari au recomandat ca revizuirea riturilor, atunci când corespunde „unei adevărate și certe utilități a Bisericii”, să fie împlinită întotdeauna „cu grija ca noile forme să izvorască într-un anumit mod în mod organic din cele deja existente” (SC, 23). Pentru binele întregii Biserici, orice reformă trebuie să fie întotdeauna „precedată de o cercetare teologică, istorică și pastorală atentă” (ibid.).

Magisteriul conciliar invită astfel la evitarea dezorientării credincioșilor, descurajând pe oricine să adauge, să elimine sau să modifice ceva în materie liturgică din proprie inițiativă (cf. SC, 22). Progresul evocat de Constituția conciliară nu compromite nicidecum comuniunea eclezială; dimpotrivă, urmărește să o confirme și să o favorizeze.

Îi îndemn, așadar, pe toți cei chemați să pregătească celebrarea dumnezeieștilor mistere, în special pe preoții care exercită slujirea prezidării liturgice, să păstreze întotdeauna acel respect față de textele și rânduielile liturgiei care izvorăște din atitudinea interioară de disponibilitate și încredințare față de Dumnezeu, manifestând smerenie înaintea măreției Sale și fidelitate sinceră față de comuniunea eclezială.

Sursa: www.vatican.va

Foto: © Vatican Media