A o numi pe Sfânta Fecioară Maria „Co-Mântuitoare” presupune, pentru unii, un anumit curaj teologic; pentru alții, pare o exagerare devoțională. Dar cu această titulatură suntem pe deplin în marele fluviu al Tradiției. Irineu din Lyon, ne amintim, este primul care trasează o analogie „disproporțională”: Eva este cauza morții umanității, Maria este cauza mântuirii. Un pic mai târziu, Ioan Gură de Aur afirmă ceva similar: o fată ne-a alungat din rai, printr-o fată am aflat viața veșnică. În Occident, Augustin spunea că mântuirea a fost revărsată asupra bărbatului de către o femeie. Într-o viziune mistică, Maria însăși i-ar fi spus Brigittei a Suediei: „Fiul meu și cu mine am mântuit lumea ca dintr-o singură inimă”, iar apoi Isus însuși i-ar fi spus același lucru, explicând și cum: „….eu, suferind în inima mea și în trupul meu, iar ea, prin tristețea și iubirea inimii ei.”
Termenul Co-Redemptrix începe să fie folosit în Magisteriu din vremea Papei Pius al X-lea (1903-1914) și va reapărea la succesorii lui, Pius al XI-lea (1922-1939) și Pius al XII-lea (1939-1958). La Conciliul Vatican II (1962-1965) se vorbește despre rolul activ al Mariei în lucrarea de răscumpărare, ea fiind „asociată cu jertfa în inima ei de mamă”, participând „într-un fel pe deplin singular… la lucrarea Mântuitorului de restaurare a vieții supranaturale în suflete”. În sfârșit, merită remarcat că Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005) – care este și cel care a oferit Bisericii universale cea mai bogată învățătură cu privire la Maria – a folosit acest termen de șapte ori.
Ce se poate desprinde din acest scurt excurs istoric este că suntem pe deplin îndreptățiți să ne referim la Maica Domnului ca la o „Co-Mântuitoare”. Aceasta nu înseamnă că ea are același rol ca și Isus, că jertfa lui nu este completă și fără cea a Mariei sau că la meritele lui s-ar adăuga cele ale Mariei pentru a atinge o țintă procentuală de 100% eficiență a jertfei! Într-adevăr, după cum spune Ioan Paul al II-lea, nimic nu poate fi adăugat la jertfa de pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu, însă „suferințele Mariei devin o contribuție la mântuirea tuturor”, iar prezența ei pe Calvar – un fel de „participare la moartea mântuitoare a lui Isus”.
Unul este Mântuitorul nostru și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Isus Hristos. El nu are nevoie de contribuția Mariei sau a oricăruia dintre noi. Problema unei necesități obiective, ontologice, a creației la opera lui Dumnezeu atotputernicul nu se pune. Dar discuția nu se încheie cu această afirmare seacă a unui adevăr incontestabil. Dumnezeu, pe de altă parte, dorește, din iubire, să o asocieze și pe ea, Maria, ca reprezentant al umanității, la această lucrare.
Ca Mamă a lui Isus, Născătoare de Dumnezeu, ea este unită indisolubil cu El, deci cu însăși dumnezeirea. „Da”-ul ei inițial este total, asumând Întruparea și Crucea, permițându-i să participe, printr-o chemare iubitoare, într-o dramă a mântuirii în care nu are niciun merit. Este unul dintre misterele abisale ale naturii lui Dumnezeu faptul că El, deși atotputernic, vrea să ne asocieze, ca actori liberi, marii sale aventuri de îndumnezeire a lumii. Maria este co-mântuitoare prin har, prin vocație, nu prin necesitate ontologică. Pe urmele ei, în aceeași logică, Pavel poate afirma că „eu completez în carne ce lipsește în suferințele lui Isus”. Lipsește ceva, în sens obiectiv-ontologic, suferințelor lui Isus? Desigur că nu. Dar inima dumnezeiască vrea să „lipsească” ceva acestora în sens subiectiv, vrea să se golească pe sine, exprimând de fapt setea ei eternă de suflete. Preaplinul infinitului iubirii divine este în același timp o infinită „nevoie” de oferire a acestei iubiri, de a chema un număr enorm de naturi raționale, libere, la bucuria fără de sfârșit. Ipostasul creat uman trebuie să fie – nu există altă cale – un co-participant chiar și la actul mântuirii prin care el însuși este mântuit: natura lui, libertatea lui, „chipul și asemănarea” din el îl îndreaptă către acest lucru, chiar dacă într-o formă întotdeauna creată, aflată eminamente sub logica harului.
Iar dacă Maria, în acest sens subiectiv, l-a oferit Domnului pe Isus ca o Euharistie pe Calvar, să facem și noi acest lucru. Să oferim în primul rând jertfa din Liturghie și apoi jertfa suferinței cotidiene, a încercărilor, a micilor și marilor eforturi. Și tocmai pentru că înțelegem foarte bine că Dumnezeu nu are nevoie, în sens obiectiv, de jertfele noastre pentru ca iubirea lui să fie desăvârșită și pentru ca mântuirea umanității să fie înfăptuită, putem deveni liberi și senini, știind că nu ni se măsoară niciun merit și nu depinde de noi nimic. Ca un copil care, știindu-se iubit necondiționat, se joacă și se dezvoltă fericit, în mod similar noi ne deschidem aripile în fața lui Dumnezeu. Oferim astfel din toată inima tot ce putem, căci știm că nu suntem la „examen” și nimeni nu e în pericol să fie „picat” Suntem părtași, prin har, la viața dumnezeiască. Co-participanți în Marea Poveste, al cărei detalii le scriem și noi, liberi și încrezători.
Pr. Alin Vara
