Pe 21 iulie 2024 se împlinesc 216 ani de la naşterea lui Simion Bărnuțiu (1808-1864). Simion Bărnuţiu s-a născut în localitatea Bocşa din județul Sălaj. A urmat clasele primare la Șimleu, liceul la călugării piarişti din Carei şi „Facultatea de Teologie Greco-Catolică” din Blaj, la terminarea căreia s-a hirotonit preot. Va continua studiile la „Academia Săsească de Drept” din Sibiu, şi, după Revoluţie, la Universităţile din Viena şi Pavia (Italia), la sfârşitul cărora obţine doctoratul.
A fost profesor de limba română, istorie şi filosofie la Școlile din Blaj, discipline predate într-o expunere clară, îmbogăţind inteligenţa şi sufletul tinerilor. Aici a introdus limba română în predarea studiului filosofiei la liceu.
În acea perioadă, datorită necesităţilor, traduce şi prelucrează în limba română manualul kantianului german Krug, „Handbuch der Philosophie und die philosophische Literatur”. Și tot în acei ani a scris articolele „Despre starea şcoalelor din Blaj” şi „O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă” – articol care a circulat în manuscris din 1842 şi s-a tipărit în 1853. Conţinutul articolului este un răspuns la intenţia de deznaţionalizare a românilor, propusă de Dieta de la Cluj, care preconiza înlocuirea limbii române în şcoli cu limba maghiară. Simion Bărnuţiu respinge proiectul Dietei, afirmând drepturile românilor, pentru că: „Dacă şi-a pierdut limba oarecare popor, şi-au pierdut deodată caracterul şi naţionalitatea sa”. Și tot Simion Bărnuţiu este printre acei care a susţinut Protestul Consistoriului din Blaj (1843), în care „se respinge categoric acceptarea limbii maghiare ca limbă de predare în învăţământul românesc din Școlile Blajului” (Ion Buzaşi, „Blajul, Biserică-Școală-Naţiune”, Articole și evocări, Galaxia Gutenberg, 2010, p. 57).
După căderea Revoluţiei a fost nevoit să părăsească Ardealul şi, la propunerea lui August Treboniu Laurian, va fi profesor la „Academia Mihăileană” (1855-1860) din Iaşi şi la „Universitate” (1860-1866).
În contextul Revoluţiei din 1848, proiectul revoluţionarilor maghiari de a anexa Principatul Transilvaniei Regatului Ungar însemna, pentru români, pierderea identităţii naţionale. Cărturarii Blajului în frunte cu Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, Canonicul Timotei Cipariu şi alţii au chemat românii să se strângă la Blaj, pe 30 aprilie, de Duminica Tomii, pentru hotărârile ce trebuiau luate.
La această primă Adunare au fost mii de români, au venit şi Avram Iancu, Ioan Buteanu şi Simion Balint cu „muntenii” lor. Adunarea s-a ţinut, dar, cu aprobarea autorităţilor, „Adunarea Generală Naţională a Naţiunii Române” din Transilvania urma să aibă loc la 3/15 mai.
În zilele acelea, mii de ţărani de pe tot cuprinsul Transilvaniei, „îmbrăcaţi în veşminte albe, ca în zi de cea mai sfântă sărbătoare”, se îndreptau spre Blaj „ca o apă curgătoare”. Papiu Ilarian, martor al evenimentelor, descrie imaginea mulţimii, „în frunte cu preoţii cei culţi, care erau adevăraţi părinţi şi păstori ai poporului, înfruntând toate ameninţările … ”. Dinspre Sibiu venea Episcopul ortodox Andrei Șaguna cu intelectuali din Sibiu şi Braşov, întâmpinat în apropierea Blajului, la Mânărade, de o delegaţie de clerici greco-catolici şi găzduit de Episcopul Lemeny.
În ziua de 2/14 mai 1848, în Catedrala din Blaj, Simion Bărnuţiu ţine cunoscutul „Discurs din Catedrală”. Ziua destinată Adunării naţionale a început dimineaţa la ora 6, cu Serviciul divin celebrat de Episcopul Ioan Lemeny. La ora 8, clopotul cel mare al Catedralei vestea deschiderea Adunării. Cum spaţiul din faţa Catedralei nu putea cuprinde mulţimea, s-a ales „râtul grecilor”, căruia, datorită evenimentului, Simion Bărnuţiu i-a dat numele de „Câmpia Libertăţii”.
Pe „Câmpia Libertăţii” s-au adunat peste 40.000 de români, din care vreo 8.000 de moţi în frunte cu Avram Iancu. Au fost de faţă şi cei doi Episcopi români, greco-catolicul Lemeny şi ortodoxul Șaguna. De dincolo de munţi au fost Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alecu Russo, Alexandru Ioan Cuza, viitorul domn al Principatelor Unite, Lascăr Rosetti, Dumitru Brătianu, George Sion, probabil Iancu Alecsandri, fratele poetului, cu toţii exilaţi pentru participarea la mişcarea revoluţionară.
Contactul acestora cu Transilvania şi cu Blajul a dus la o înţelegere şi la o altă lumină a realităţii, iar ideea „unirii celor trei provincii româneşti, care nu era cu totul nouă în acest moment din 1848, devine deosebit de arzătoare” (George Cristea Nicolescu, „Viaţa lui Vasile Alecsandri”, Editura pentru Literatură, 1962, p.156).
Cei doi Episcopi, Ioan Lemeny şi Andrei Șaguna au fost aleşi preşedinţi ai Adunării, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, August Treboniu Laurian, Ioan Popasu, vicepreşedinţi, Canonicul Timotei Cipariu, secretar.
După rugăciunea rostită de Episcopul Andrei Șaguna, Simion Bărnuţiu ţine „Discursul” rostit cu o seară înainte în Catedrală. El susţine drepturile românilor nu atât pe calea argumentelor istorice şi filologice, cum au făcut înaintaşii săi, ci pe argumentul politic şi al dreptului natural.
Profesorul universitar Ion Buzaşi consideră memorabilul discurs „o pagină antologică a oratoriei româneşti”. Toată istoria Transilvaniei, afirmă profesorul Buzaşi, „în marile ei momente, înălţătoare sau tragice, şi-a găsit în Discursul lui Bărnuţiu puncte de sprijin şi argumente imbatabile în lupta pentru drepturi naţionale” – de la 1848 la „Pronunciamentul” de la Blaj (1868), apoi, în procesul „Memorandumului (1892-1894), la Marea Unire (1918) şi în anii Dictatului de la Viena (1940-1944).
Bărnuţiu şi-a gândit profund „cuvântul”, acel „Discurs din Catedrală” a fost „adânc meditat şi întocmit după regulile oratoriei cicerionene, dispunând de exordiul şi de încheierea patetică recomandate de tratatele de retorică”. Filozoful Dumitru D. Roşca de la Cluj (1895-1980) afirmă că „Discursul din Catedrală” este expresia unui gânditor european.
Sub privirile zecilor de mii de români de pe „Câmpia Libertăţii”, cuvântul lui Bărnuţiu începea spontan printr-o înlănţuire de interogaţii retorice: „Cine să nu se închine înaintea înălţimii omeneşti la această adunare măreaţă, care face să salte de bucurie inima fiecărui român…? Ce judecaţi, fraţilor! Oare dacă presimţesc rândunelele apropierea verii și a iernii, şi animalele furtuna cea grea … un popor întreg să stea nemişcat ca piatra, când îi bate ora fericirii, şi să tacă ca un surd şi mut, când i se trage clopotul de moarte … ?”.
Expune problema anexării Transilvaniei Regatului Ungar, ca să adreseze întrebarea: „Ce să facem?”. Oratorul pledează pentru respingerea tentativei de unire cu Ungaria şi o demonstrează cu argumente istorice, juridice şi de drept natural: „libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională … nu există libertate atunci când nu-ţi poţi păstra şi afirma naţionalitatea… Libertatea fără naționalitate nu se poate înţelege la nici un popor de pe pământ”.
Cu pierderea libertăţii naţionale, se pierde şi cultura, pentru că nu poate fi cultură fără limbă naţională: „Dacă şi-au pierdut limba oarecare popor, şi-au pierdut deodată caracterul şi naţionalitatea sa”. Fără şcoli româneşti, românii nu pot avea intelectuali, iar cultura şi literatura nu vor trece peste mediocritate, „căci şi cunoştinţa limbilor clasice şi tot tezaurul cunoştinţelor anticităţii şi al lumii de astăzi, numai cu ajutorul limbii naţionale se poate câştiga”.
Concis, schiţează tabloul istoric al relaţiilor dintre români şi unguri. Oratorul ajunge în final la concluzia că românii adunaţi la Blaj trebuie să respingă propunerea de unire cu Ungaria, şi faptul este un act patriotic. Acela pe care „nu-l trage inima” pentru neamul său „nu e decât un egoist pierdut pentru umanitate, de care e păcat că l-a împodobit natura cu forme de om”, a afirmat hotărât Bărnuţiu.
Pentru momentele întunecate ale istoriei, curajul luptei pentru adevăr şi dreptate este exemplul înaintaşilor, susţine Bărnuţiu. Exemplul lor, acum şi oricând, e acelaşi, ei spun şi ne vor spune mereu: „Fiilor! Și noi am fost nu numai odată în împrejurări grele, cum sunteţi şi voi astăzi … şi de multe ori am suferit şi mai mari rele decât voi […] ne-am luptat ca români pentru pământul şi numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce ca cerul”. Încheierea este un imperativ: „Rămâneţi credincioşi numelui şi limbii voastre!”.
Referindu-se la sfârşitul Adunării, în „Organul naţional”, Timotei Cipariu a scris: atunci „ceriul începu a picura vărsând lacrimi de bucurie … ”.
Scriind despre Blajul anului 1848, Zenovie Pâclişanu va afirma: „În istoria vieţii publice a neamului nostru, această adunare formează «piatra unghiulară» prin care se acoperă un lung şi dureros trecut de suferinţe şi se marchează începutul unei epoci noi de avânt nobil şi muncă rodnică {…} preludiul marilor eforturi care au pregătit sufleteşte milioanele de ardeleni pentru ceasul izbândei depline de la sfârşitul anului 1918” (Zenovie Pâclişanu, „3/15 maiu 1848”, în „Cultura creştină”, Blaj, anul XVIII, maiu, 1938, nr.5, p. 258).
Ideile lui Simion Bărnuţiu şi ale conducătorilor „Adunării Naţionale” atrag şi astăzi atenţia. Ei cer drepturi egale pentru români cu celelalte naţionalităţi din Ardeal şi desfiinţarea iobăgiei, „libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a tipări fără nici o cenzură […] asigurarea libertăţii personale şi ca nimenea să nu poată fi prins sub un pretext politic, libertatea întrunirilor …”. Cer şi o Constituţie alcătuită pe „principiile dreptăţii, libertăţii, egalităţii” (Op. cit.,p.259). Dar dincolo de toate acestea, pun accentul pe cultură şi şcoli, cer înfiinţarea unei Universităţi în limba română.
Stăpânind discipline ca istoria şi filozofia, fiind şi un mânuitor al condeiului, prin întreaga sa activitate, Simion Bărnuţiu a format oameni cu gândire nouă şi cu vederi democratice, formulând totodată „judecăţi hotărâtoare pentru destinele culturii românilor din Transilvania”.
Aceia care privesc cu neiertată uşurinţă trecutul ar putea spune că Simion Bărnuţiu este doar o personalitate depăşită… Astăzi, în confuzia creată de răsturnarea valorilor, când se crede în atotputernicia tehnicii, în tupeu, în mistificarea istoriei, în lipsa bunei – cuviinţe, se uită că trecutul are privilegiul depozitării adevăratelor valori: spirituale, culturale, morale, valori general – umane şi universal valabile. Nenumărate exemplificări se pot aduce, ne oprim la „Câmpia Libertăţii”, care a cuprins, într-o ordine desăvârşită, zecile de mii de ţărani români cu preoţii lor culţi. Istoricul maghiar Jakob Elek, prezent la eveniment, impresionat de această ordine şi bună-cuviinţă, mărturiseşte: „Măreţ era spectacolul ce se desfăşura în faţa noastră”, iar ofiţerul austriac răspunzător cu paza, notează uluit absenţa incidentelor, ordinea şi frumuseţea Adunării, a unei frumuseţi neîntâlnită de el în ţările europene.
Simion Bărnuţiu s-a impus în timpul său, se impune şi astăzi. În primul rând, PREOTUL GRECO-CATOLIC, cu credinţa şi devotamentul pentru Biserica sa, pe care o apăra în acele vremuri, limpezindu-i mersul în istorie.
În al doilea rând, a fost OMUL de CULTURĂ cu largi orizonturi. Reţinem numeroasele domenii de activitate: în politică, filozofie, pedagogie, istorie, economie şi drept. Reţinem şi operele sale, dintre care amintim: „Dreptul public al românilor”, „Dreptul natural privat”, „Antropologie”, „Logica”, „Metafizica”, „Estetica”, „Știinţa virtuţii”, „Pedagogia”, dar tot ce a fost faptă şi scris a avut sens: să formeze tineri care să nu se lase purtaţi de viaţă la voia întâmplării.
În timp ce era profesor la Iaşi, s-a îmbolnăvit grav şi a dorit să întoarcă acasă. Nepotul său Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu, l-a adus, însă la 16/28 mai 1864, s-a sfârşit în Gorgana, aparținând satului Sânmihaiu Almașului. În 1948 rămășițele lui Simion Bărnuțiu au fost mutate în interiorul criptei din biserica greco-catolică din Bocșa, unde se află și în prezent.
Simion Bărnuţiu a fost unul dintre cei mai mari cărturari ai vremii sale. După trecerea anilor, spunea Nicolae Iorga, el „ne luminează şi ne încălzeşte”. Cu drept cuvânt poate fi numit „neuitat părinte şi binefăcător”, spunea doamna profesoară Otilia Bălaş, de pie memorie, care ne-a dăruit aceste rânduri…
Biroul de Presă EGCO
