În cateheza anterioară am prezentat semnificația Euharistiei contemplând gestului spălării picioarelor și, în mod mai profund, contemplând îmbucătura dată lui Iuda (cf. In 13): Euharistia ca dar universal de mântuire, ca Trupul lui Cristos care se scufundă în tot răul lumii și se oferă tuturor. Isus moare pentru păcatele lumii.
Exact astfel avem victoria lui Cristos asupra Satanei, căci de acum Satana nu-i mai găsește pe Eva și Adam nepregătiți – așa cum s-a întâmplat când i-a ispitit în grădină întâia oară – ci, în Iuda, Îl află pe Fiul omului; Îl află pe însuși Domnul vieții care Își dă viața și ne dă viața Sa… Tocmai aici este reparată dauna păcatului originar, păcat care în substanță este a nu crede în iubirea lui Dumnezeu… Tocmai această necredință duce la cruce, la uciderea lui Dumnezeu.
Isus, prin cruce, ne mântuiește pentru că zice: „Tu nu crezi că Dumnezeu te iubește? Mă răstignesc Și-mi dau viața pentru tine și, prin urmare, nu te vei mai îndoi de iubirea lui Dumnezeu față de tine; și vei înțelege că El nu te pedepsește”… Aceasta este Evanghelia!
Religiile spun multe alte lucruri: fac mulți bani prin ceea ce spun, dar nu mântuiesc persoanele…
Evanghelia este ca apa izvorului, adică niciodată n-o acumulezi, căci curge mereu… E precum respirația: nu înseamnă că inspiri/tragi tot mai mult aer în piept și apoi nu mai respiri… Căci dacă ai face așa, ai muri.
Ci e o viață constantă pe care trebuie să o reînnoiești în fiecare zi…
În In 13 Dumnezeu Își revelează slava Sa tocmai în Iuda, iar apoi va continua să o reveleze în Petru, care se va descoperi că este precum Iuda, adică obiectul iubirii gratuite a lui Dumnezeu și, astfel, va deveni ca ucenicul iubit.
Așadar, Petru este prototipul nostru: recunoscându-se în Iuda, devine ucenicul iubit…
Ucenicul iubit este autorul evangheliei care ne comunică experiența sa…
După In 13, avem așa-zisele „discursuri de rămas bun”, mai bine zis de „la revedere”, care în celelalte evanghelii se numesc discursuri escatologice, despre sfârșitul lumii… În realitate, deja lumea s-a sfârșit pentru toate evangheliile; prin urmare, vorbesc despre viața nouă, care începe odată cu absența Sa: „E mai bine pentru voi ca Eu să plec. Și va veni Spiritul”…
Începe In 14,1-2 cu invitația „Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc”.
El a Mers să ne gătească un loc. Fiecare dintre noi are un loc la Tatăl: ființa noastră de fii. Există un loc pentru fiecare… Iar Isus a mers să ne gătească locul… Și ne-a indicat calea (drumul) pentru ca astfel și noi să ajungem în acel loc, pentru că libertatea și inteligența noastră trebuie să ne conducă la acel loc. Altfel, ar fi fost suficient să ne creeze deja morți și imediat să ne așeze în rai…
Dar unde e problema?
N-am fi fost liberi. Iar dacă nu suntem liberi, nu știm iubi, iar dacă n-am ști iubi, n-am exista…
În schimb, având în vedere că suntem limitați, liberi, cu posibilitatea de a face răul, iar răul cel mai mare l-am săvârșit, El ne gătește locul la Tatăl…
Urmează diferitele întrebări ale lui Toma: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?” (In 14,5)
„Isus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In 14,6).
Calea, Adevărul şi Viaţa care duce la cunoașterea Tatălui…
Acum intervine Filip: Vorbești mereu de Tatăl, arată-ni-L!: „Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns” (In 14, 8)…
„Isus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce
M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?” (In 14, 9)…
Isus i-a spus lui Toma că Dumnezeu Se arată numai celui care Îl iubește. Astfel, după porunca iubirii și Iuda, nu Iscarioteanul, Îl întreabă: „Cum de nu Te arăți altora?”…
Dumnezeu nu se arată altora pentru că este Iubire, iar iubirea se arată celui care iubește…
Astfel, întrebării adresate de Iuda „Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii?” (In 14,22)…
Isus îi răspunde: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. Dar cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis” (In 14, 23-24).
Problema este a mărturisi tuturor iubire și toți o vor înțelege, mai repede sau mai târziu, pentru că toți suntem programați/rânduiți pentru iubire…
Iar cei care greșesc, greșesc pentru că ei caută o iubire greșită; ori din cauza experiențelor negative pe care le-au avut…
În cap. 15 evanghelistul prezintă aceeași temă pe care o va relua și-n cap. 16-17…
În această cateheză ne vom opri la cap. 15, în care se vorbește despre vie…
Isus vorbește numai apostolilor.
Metafora viei este frumoasă pentru că ne indică cine este Isus. Anterior a spus: „Eu sunt apa vie, Eu sunt lumina lumii”, iar cum Isus spune: „Eu sunt viţa cea adevărată” (In 15,1).
Pentru a ști ce este vița, mai înainte trebuie să înțelegem condiția/starea pământului, pentru că atunci când Israel din Egipt a mers în Palestina, mai întâi de toate nu avea un pământ. Iar când, după mult efort, a primit pământul, un pământ dificil, mai întâi de toate a cultivat lucrurile necesare pentru a putea mânca… Apoi, după ce ai mâncat bine și ți-ai asigurat cele necesare existenței, îți cultivi via… Via este un lux, căci nu-i necesară pentru a putea trăi…
E nevoie să găsești locul just, apoi să alegi soiul just de plantat, să mergi să-l iei de la comercianți chiar în afara țării, dacă e nevoie…
Orgoliul lui Dumnezeu – care este țăranul – era Israelul, care era via Sa… „Am cultivat-o cu mult efort. M-am dedicat trup și suflet… A trebuit să mut multe popoare ca să-i fac loc… Apoi a trebuit să pregătesc terenul, să ar, să discuiesc, să plantez, să retez… Apoi, dacă toate merg bine, via rodește după șapte ani…
După tot efortul lui Dumnezeu, El spune: „Această vie nu aduce rod”…
Întreaga lucrare a lui Dumnezeu a fost de a se îngriji de poporul Său și de a-L iubi.
Rodul pe care-L aștepta Domnul era iubirea față de aproapele…
Din această cauză Israel este poporul alianței/legământului: este aliat cu Dumnezeu, adică are toate posibilitățile lui Dumnezeu. Iar posibilitatea lui Dumnezeu este cea de a iubi.
Să ne amintim pilda lucrătorilor viei care-l ucid pe moștenitor, din Evanghelia după Ioan (o povestire similară celor din VT: Is. 7, Iez. 19)…
Evanghelistul Ioan reia această pildă – într-un anume fel – la începutul Evangheliei (cf. In 2,1-11) atunci când vorbește despre vin, care este acel „mai mult” care e necesar pentru a trăi… Adică e simbolul iubirii. E alianța împlinită.
O viață fără iubire nu-i viață, și nu-i alianță.
Aceste versete ne spun multe despre ființa noastră de ucenici: exprimă modul constant de a trăi al ucenicului… Ne prezintă coordonatele fundamentale.
Să ținem cont că la cap. 13 era pâinea, acum, la cap. 15, avem vinul, adică avem descrisă Euharistia…
Apoi metafora e viața nouă pe care ne-o dă Euharistia, comuniunea/împărtășania cu Cristos… Mai mult, Cristos este în comuniune cu noi.
Metoda folosită de evanghelistul Ioan în redactarea Evangheliei o putem înțelege cu ajutorul vulturilor.
Ce fac vulturii când planează?
Nu fac nimic. Stau nemișcați. Apoi ne dăm seama că nu stau pe loc, ci urcă tot mai sus, făcând cercuri tot mai largi… La urmă, ne oferă o panoramă tot mai largă… Pare că ar sta nemișcați, în același loc… Și așa este, pentru că locul este unul singur, dar se lărgește la infinit…
Apropiindu-ne de versetele noastre, trebuie să avem privirea vulturului care zboară în cerc, adică mereu se întoarce să privească aceleași lucruri, dar le vede mereu noi și diferite pentru că se schimbă contextul (se schimbă unghiul din care le privește), iar în context este via Sa…
Vom citi textul și vom sublinia unele aspecte…
În Evanghelia după Ioan, în rugăciune noi n-avem multe de contemplat, căci Isus ne contemplă pe noi; apoi Isus ne spală picioarele; Isus ne dă îmbucătura… Noi nu trebuie să facem nimic… Ci doar să vedem ce face El pentru noi… Isus îmi vorbește mie în mod direct, căci Evanghelia după Ioan nu-mi vorbește despre Isus. Dacă suntem atenți, Evanghelia este alcătuită din discursurile lui Isus: El îmi vorbește mie.
Și ce spune El?
„Eu sunt” [Iwhw] viţa cea adevărată. Evanghelistul Ioan folosește expresia „Eu sunt” sinonimă cu Ihwh, dar și împreună cu un atribut: „Eu sunt apa vie”, pentru că Dumnezeu este apă; „Eu sunt lumina lumii”, pentru că Dumnezeu este lumină…
Se citește In 15, 1-17
1. Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.
2. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţă, ca mai multă roadă să aducă.
3. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
4. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.
5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
6. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.
7. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.
8. Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei.
9. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea.
10. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.
11. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.
12. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.
13. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.
14. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.
15. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.
16. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.
17. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.
Există multe cuvinte care se repetă în aceste versete:
De unsprezece ori se repetă „a rămâne” (adică a locui); de șapte ori „a aduce rod”; acest rod este „iubirea”, cuvânt repetat de nouă ori, de cinci ori ca verb și de patru ca substantiv; acest rod ne face „prieteni”, cuvânt repetat de trei ori; și ne dă „bucurie”, repetat de două ori, „pentru ca bucuria Sa și a noastră să fie deplină”…
Bucuria este scopul (linia de sosire) întregului discurs.
Versetele ne prezintă o muzică de ascultat…
„Eu sunt”… Iată-L pe Dumnezeu care Se revelează. Și se revelează în „viță”.
Avem întreaga istorie a viței în Israel… E vița care nu aduce rod. Apoi istoria viței e cauza uciderii lui Isus: decid să-L ucidă tocmai când Isus povestește pilda viței-de-vie și a lucrătorilor necredincioși…
Isus povestește în pildă ceea ce fac cei care-L ascultă: decid să-L ucidă, căci astfel „via va fi a noastră”… De fapt, Îl vor omorî…
1. Eu sunt viţa…
E frumos că Isus se definește așa, căci de obicei vița era/desemna poporul necredincios, iar Dumnezeu era țăranul… În schimb, prin cuvintele „Eu sunt viţa”, Domnul acum Se identifică cu poporul Său… Tot așa cum la nunta din Cana și pe cruce „cei doi sunt un singur trup”…
Căci nunta – unde sunt doi într-un singur trup – este semnul unirii dintre Dumnezeu și om…
Cea adevărată… Nu cea care mereu a trădat alianța (legământul) și care niciodată n-a produs vin, ci numai venin… Și a produs numai daune, adică a omorât toți profeții pentru că spuneau că era nevoie să aducă rod…
Și Tatăl Meu este lucrătorul [agricultorul/țăranul].
Lucrătorul are o iubire infinită față de via Sa, deoarece Tatăl Se definește ca fiind lucrătorul. Apoi, mândria lucrătorului este via sa… Înseamnă că deja are tot restul, iar în vie a investit tot ce are mai bun, iar via sa este încununarea întregii sale lucrări…
Acest Dumnezeu lucrător este duios… Ce efort a făcut? A lucrat milioane de ani și a plătit cu viața Sa numai să cultive via Sa…
2. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie;
Începe deja acest „a fi întru Mine”, acest „a rămâne/a locui”…
Noi suntem mlădițele…
Mlădițele sunt în viță: au aceeași limfă, același sânge, aceeași viață…
Diferența între viță și mlădiță este că vița pompează, lucrează, și nu aduce rod… Mlădița face rod. Așadar, întregul efort este al viței, al lui Dumnezeu, iar noi aducem rod, avem mărirea…
Și această metaforă este foarte frumoasă, pentru că Domnul dorește ca noi să fim mai buni decât El: noi dăm rod, nu El…
Putem fi „în Isus” și să nu aducem rod?
Da, putem fi…
Am putea avea toate insignele și titlurile catolice, și să nu fim în Cristos… Deci, am putea fi mlădiță a viei, adică a poporului lui Dumnezeu, dar să nu fim în Cristos…
Și cine nu este din poporul lui Dumnezeu?
Cei care nu cunosc acest cuvânt, dar și cei care, deși îl cunosc, nu-l împlinesc… E vorba de cuvântul iubirii. Altfel spus, suntem în Cristos în măsura în care iubim. Pentru că limfa lui Dumnezeu, Spiritul Sfânt, viața lui Dumnezeu, viața viței și a mlădiței este iubirea… Când lipsește iubirea, totul este sec/uscat…
Am putea face cele mai mari realizări – am putea construi 100 de cupole precum cea a Bazilicii sf. Petru din Roma – dar să nu aducem rod…
Atunci mlădița e tăiată, pentru că e un trântor…
De fapt, mulți trăiesc pe spinarea Bisericii, prosperă și fac carieră… dar nu fac parte din Biserică…
2b. Și orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţă [taie], ca mai multă roadă să aducă.
Suntem curățați în mod constant. Pentru că ispita de a fi mlădițe uscate (fără rod) având frunze frumoase, adică ornate frumoase (și tămâie bine mirositoare), ne sufocă viața…
Să fim atenți, căci dacă nu aducem rod, ne retează…
Ne taie, ca mai mult rod să aducem!
3. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
Dacă citim Cuvântul ori ascultăm Cuvântul, Cuvântul este o mare curățare (retezare), pentru că ne arată răul nostru, păcatul nostru, minciuna noastră, fețele noastre duble… Deci ne retează… Dacă citim Biblia în mod onest…
Cine citește Evanghelia pentru a-și întări propriile convingeri, e mai bine să n-o citească…
De fapt, când citim Evanghelia suferim o retezare constantă: „O, Doamne, cât sunt de păcătos, cât sunt de departe?! Însă spunem și: O, Doamne, cât Îmi ești Tu de aproape?!”…
Iar apropierea lui Dumnezeu de noi este proporțională cu distanța pe care noi o simțim față de El… Cine se simte prea aproape de Dumnezeu, poate că n-a înțeles nimic, ci este înaintea sa precum fariseul care s-a rugat în Templu, care nu era înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea sa… „Înaintea sa se ruga”. Adică înaintea eului propriu, care era dumnezeul său…
În schimb, vameșul, în spate, se ruga lui Dumnezeu…
Să ținem cont de retezarea pe care o produce în noi Cuvântul, căci ea ne ajută să aducem rod… Dacă urmăm ceea ce a făcut și a spus Domnul, aducem rod. Dacă urmăm programele noastre…
4a. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi.
De patru, cinci ori se repetă acest „în Mine”. Iar apoi se va repeta încontinuu…
Dacă citim scrisorile sf. Pavel în ordine, notăm că încontinuu Pavel spune: „în Cristos”…
Nu era bucureștean sau orădean, ci el locuia în Cristos. Acolo este locul său.
De ce?
Pentru că L-a descoperit, pe drumul Damascului, pe Cristos care i-a vorbit: „Saule, Saule” – repetând de două ori numele său, la fel ca în cazul marilor vocații – „de ce Mă prigonești”?
Iar în acel loc Pavel a înțeles totul: el, în numele lui Dumnezeu îi prigonea pe creștini; iar Cristos înviat trăiește în toți frații creștini; iar el voia să-i ucidă; iar Domnul i se revelează arătându-i lucruri pe care niciun om nu le-a văzut vreodată: „Ceea ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit vreodată, acestea le-a gătit Domnul pentru cei ce cred în El”… Iar el le-a văzut în măsura în care era un prigonitor și un păcătos… În numele lui Dumnezeu era prigonitor, din râvnă față de lege…
Atunci a descoperit această gratuitate infinită a lui Cristos: a descoperit că el este „în Cristos”…
De ce?
„Toți am fost creați în Fiul, pentru Fiul, prin Fiul”. Toți și toate lucrurile… Toate sunt în Cristos. Cristos este viața a tot ceea ce există. În afara Lui nu există nimic.
Și în Cristos se simte acasă: în Fiul, și el e fiu, și e fratele tuturor.
Această descoperire și experiența de pe drumul Damascului l-au ajutat pe Pavel să deschidă biserica tuturor, spre deosebire de ceilalți care mereu au încercat să restrângă (limiteze) Biserica…
Pavel a înțeles că Dumnezeu este totul în toți. Dar nu un Dumnezeu vag, ci acel Cristos mort pe cruce pentru mine, păcătosul… pe care eu Îl prigonesc și care a înviat… Și care este în toți sărmanii pe care eu îi prigonesc…
În acel loc s-a produs marea luminare a lui Pavel…
„În trup sau fără de trup, nu știu… Dar sunt lucruri care nu se pot spune… E marele mister ascuns din veac în Dumnezeu: că Dumnezeu e Tatăl tuturor și-i iubește pe toți și ne-a revelat acest adevăr în Fiul”, în Fiul care Și-a dat viața pentru toți…
Aici este centrul credinței noastre: a fi/locui acolo, în Cristos…
„En-tuziasm”: „en” înseamnă în; theos înseamnă Dumnezeu; atneo înseamnă respirația. Prin urmare, entuziasm se traduce cu expresia „respir în Dumnezeu”.
Numai în Dumnezeu putem respira! În afara Lui, ne sufocăm.
Căci noi trăim: viața e aerul; dar aerul care-i dă viață omului, e Spiritul, e iubirea, căci fără iubire suntem morți.
Cuvântul „Dumnezeu” aproape în toate limbile înseamnă „cer” și, în sine, înseamnă „un lucru rotund” și care este acest „uter matern” care stă deasupra noastră, care ne cuprinde pe toți, ne permite tuturor să trăim, revarsă ploaia, tot binele, fiecare rod vine din acest uter, îi respectă pe toți oamenii, nu stă/apasă pe spinarea niciunuia, ne dă lumină, vigoare, bucurie.
Acest cer, uter, este simbolul lui Dumnezeu…
Ar trebui să învățăm să privim toate creaturile așa cum sunt, pentru că, într-adevăr, Dumnezeu este Ființa mai profundă decât orice ființă și este în toate lucrurile. El e prezent prin esență și pentru că oferă ființa (viața) și comportamentul… Iar în noi este prezent la un nivel și mai mare: prin iubire, care este calitatea Sa… Pentru ca să răspundem Iubirii cu iubire.
Pentru că Dumnezeu ne iubește, noi din veci suntem în Dumnezeu. Din această cauză Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești?”, pentru că Adam nu mai era la locul său. Iar un om, când este în afara locului său, e ca un os dislocat care doare… Nu mai știe unde este. Doar se simte rău… Acest a locui/rămâne este centrul.
Când vorbește despre apostoli, spune: „Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care
i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască” (Mc. 3, 14)
Apostolii sunt prototipul creștinilor, căci fiecare este apostol și are experiența Fiului…
„Când a rânduit [făcut] pe cei doisprezece”, i-a făcut „ca să fie cu El”…
„A face” din acest loc este același cuvânt care e folosit în relatarea Creației, însemnând că facerea apostolilor este noua creație… Suntem creați în Fiul, ca să fim cu El… În tovărășia Sa.
„A fi cu El” e aproape mai mult decât „în mine”, căci este ceva reciproc… Altfel spus, „stăm cu El” cu ochii, văzându-L; cu urechile, ascultându-L; cu picioarele, urmându-L; cu mâinile, acționând ca El; și, în special, cu inima, iubindu-L…
Iar ucenicul este cel care este așa… Dacă e așa, este ucenic. Și atunci poate transmite altora această limfă pe care și el o are în interiorul său…
A face apostolat nu înseamnă a face lucruri ciudate, ci a sta cu Isus!
Pe îndrăcitul vindecat din ținutul Gadarenilor, care dorea să stea cu Isus, Domnul îl trimite în misiune spunându-i: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (cf. Mc. 5,19). Altfel spus, obiectul misiunii este să comunici experiența ta cu Isus. Deja este cu Isus, pentru că este egal cu El…
„Dacă nu deveniți contemplativi, faceți ministere/slujiri numai pentru un timp scurt și numai ca experiment, căci dacă nu, doar veți dăuna”… Pentru că într-adevăr și slujirea este o contemplare a ceea ce Dumnezeu lucrează în alții. Nu trebuie să mergem înspre frați ca și cum ar trebui să le vindem unele produse, ori să le spunem ceea ce nu există… Ci să le vestim ceea ce există: „Vezi! Dumnezeu este Cel care lucrează!”
4b. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.
Așadar, nu producem niciun rod, ci aducem numai rod fals, stricat, de fiecare dată când nu suntem în Domnul, în comuniune cu El… Și oferim celor din jur o imagine falsă despre Biserică, le arătăm delirul nostru de atotputernicie, goana după putere…
Isus nu vorbea despre principiile care nu pot fi negociate, pentru că El îi ierta pe cei care greșeau…
Când mai-marii Bisericii nu se mai înțeleg din cauza că unii preferă un partid, iar alții un altul, lumea se îndepărtează de Biserică, pe bună dreptate… Căci ce vestim? Că vrem puterea?
Înseamnă că dacă vom obține puterea, vom impune regulile juste, vom impunem Evanghelia cu ajutorul legii: „Dacă unul va săvârși adulter, va fi pedepsit; dacă un altul va fura, i se va tăia mâna”… Însă niciodată Dumnezeu nu s-a comportat așa…
Petru a încercat odată, în grădină, să impună Evanghelia cu legea, tăind urechea. Dar Isus i-a vindecat-o, în loc să-i dea dreptate lui Petru…
Când vom înțelege aceste lucruri?
Să nu dorim să devenim puternici ca să impunem legi…
Să ne aducem aminte că în puține generații, numai câteva persoane – la început erau 120 – care erau fie în temniță, fie libere, au schimbat Imperiul Roman, devenind creștini… Iar când creștinii au ajuns la putere, au slăbit tocmai pentru că creștinismul a devenit religie de stat, iar Biserica a început să justifice toate omuciderile, să vâneze vrăjitoarele, care nu există… Teribil!
Ce trădare a Evangheliei!!!
De fapt, așa s-au născut monahii, pentru a trăi creștinește…
Și în primele secole episcopii erau „așa și așa”, adică doreau să facă carieră… Credincioșii alegeau dintre monahi episcopi, pentru că cel puțin monahii erau de încredere… însă un monah a spus: „Împotriviți-vă să vă facă preoți ori episcopi”… Atunci îi legau ca să-i hirotonească. Dar când episcopul le impunea mâinile în timpul consacrării, monahii mai robuști îl mușcau de degete…
5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.
Tot ceea ce nu este în Cristos, este nimic…
E frumos ce scrie apostolul Pavel în 1Cor. 3,10 „Eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia, care e Cristos… Alții au zidit”… Le vorbește corintenilor, căci la Corint au ajuns alții, unii „super-apostoli” care impuneau legi, reguli, norme… Și apoi creștinii se lăudau: „Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo”…
Prin urmare, Pavel răspunde: „Dar cine este Apollo? Şi cine este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi şi după cum i-a dat Domnul fiecăruia. Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească. Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu” (1Cor. 3,5-9).
Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu… În limba greacă avem „Suntem colaboratori ai lui Dumnezeu”, adică facem aceeași lucrare… Dar dacă Dumnezeu face o lucrare, iar noi facem una opusă, Împărăția lui Dumnezeu nu vine pentru că noi tragem în partea opusă…
„După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Isus Cristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (1Cor. 3,10-15).
Toți suntem mântuiți, pentru că suntem fiii lui Dumnezeu.
Dar dacă tot ce facem este împotriva ființei noastre de fii ai lui Dumnezeu, tot ceea ce facem este fân care va arde… Adică, îi va arde pe alții, aici pe pământ…
În Evanghelia după Luca vedem că, în realitate, Isus a murit din această cauză: „Dacă acestea i se întâmplă lemnului verde [faptul că arde], ce i se va întâmpla lemnului uscat?”
I se va întâmpla să se convertească, ni se va întâmpla să ne convertim!
7. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.
Noi rămânem/locuim în El, pentru că El ne iubește…
Dacă în noi rămân/locuiesc cuvintele Sale… E important să rămână… Căci putem avea multă iubire pentru Cristos, care este doar un sentiment, dar care nu are niciun conținut (adică e o iubire goală)… Și am putea să facem opusul lucrării lui Dumnezeu: după cum apostolul Pavel care, din zel, din iubire față de Dumnezeu, îi prigonea pe creștini, tot la fel, mulți creștini, crezând că fac binele, riscă să prigonească… Și nici nu-și dau seama că distrug Biserica…
În noi trebuie să rămână cuvintele Domnului, nu cuvintele bunului simț religios…
Cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.
E limpede, căci dacă în mine rămâne Cuvântul lui Dumnezeu, ce-i cer lui Dumnezeu?
„Fie voia ta!”
Iar pentru că El face voia Sa, eu Îl las să o facă și văd că o face în mine…
În schimb, dacă eu am „planurile” mele, niciodată nu voi înțelege voia lui Dumnezeu, căci niciodată nu mi s-a întâmplat ca Dumnezeu să rămână într-un proiect de-al meu…
Toate lucrurile bune care, din întâmplare, mi s-au întâmplat, nu erau planurile mele, sunt lucruri care mi-au ieșit în cale din întâmplare… Și despre care spuneam: „Niciodată nu voi face așa ceva!”
În schimb, dacă locuim adânc în Cuvântul lui Dumnezeu și suntem inspirați, Dumnezeu ne arată și proiectele juste…
Isus a explicat foarte puțin planurile lui Dumnezeu, pentru că singurul proiect este cel al CRUCII, pe care nici măcar El n-o dorea, dar I-am pregătit-o noi… Iar atunci Isus a spus: „Fie voia Ta!”
8. Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei.
Vom face lucrări mai mari decât ale Sale, căci ne spune El acest adevăr…
Apoi urmează centrul acestor versete:
9. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea.
„Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi”, este un aurist completiv și înseamnă că este o iubire totală care deja a avut loc și care va rămâne mereu… Iubirea Tatălui față de Fiul este unică și totală. Și aceeași iubire a Tatălui o are Fiul față de noi… Și Tatăl ne iubește ca Fiul.
„Rămâneţi întru iubirea Mea”. Adică noi locuim, noi suntem acasă numai în iubirea pe care Cristos o are față de noi…
Toate cuvintele „rămâneți/locuiți” sunt imperative.
Apoi continuă și ne spune cum putem rămâne…
10. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.
Aici vorbește despre „porunci”, apoi vorbește despre „poruncă”. Porunca este una singură și este cea a iubirii.
Dar iubirea se întrupează în fiecare acțiune… Iubirea comandă fiecare acțiune umană. Acțiunea care nu-i comandată de iubire, este comandată de egoism…
Iubirea nu-i doar un sentiment pios… Ci iubirea comandă fiecare acțiune a omului. Și astfel, fiecare acțiune este realizată în Dumnezeu…
Este adevărat că foarte des greșim, și ne dăm seama. Bine. Cerem iertare…
Însă trebuie să ajungem să locuim în iubirea sa, „după cum și Eu am respectat poruncile Tatălui Meu și locuiesc în iubirea Sa… Și-L privesc pe El și ceea ce văd că face El, fac și Eu (cf. In 5)”…
11. Acestea vi le-am spus [de ce?], ca bucuria Mea să fie în voi [care este bucuria lui Isus? E cea de a fi iubit de Tatăl și de a-l iubi pe Tatăl și de a-i iubi pe frați. Aceasta e bucuria. Scopul a toate e bucuria. Unde nu există bucurie, nu există Dumnezeu, pentru că nu există iubire… Bucuria este iubire recunoscută, căreia i se răspunde cu iubire, iar această iubire este cea care există între Tatăl și Fiul: Tatăl Îl iubește în totalitate pe Fiul și Fiul Îl iubește în totalitate pe Tatăl… Iată bucuria: bucuria mea și bucuria voastră]… şi ca bucuria voastră să fie deplină.
Și va crește la infinit această bucurie, pentru că iubirea n-are limite…
Și concluzionează:
12. Aceasta este porunca Mea [mai înainte a spus „porunci”]: să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu.
Cum v-am iubit?
Așa cum Tatăl Mă iubește pe Mine…
Așadar, Isus ne iubește cu aceeași iubire ca a Tatălui…
Iar noi ne iubim cu aceeași iubire ca a lui Cristos și ca a Tatălui; și-i iubim cu această iubire și pe frați, și pe cei care nu-i suportăm ori nu-i digerăm… Cine ne-a spus să-i „mâncăm?” Trebuie iubiți, nu mâncați…
Iubirea noastră este foarte antropofagă… Și înseamnă că de la persoanele din jurul nostru luăm lucrurile bune și le mâncăm, dar le scuipăm pe celelalte…
Însă iubirea este cu totul altceva! Înseamnă „a-l mânca întreg”, adică a-l primi în inima ta așa cum este…
13. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.
14. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.
„Voi sunteţi prietenii Mei”…
Noi deja suntem prietenii Săi, pentru că El ne iubește. Dar și noi suntem prietenii Săi, dacă facem ceea ce El ne spune: adică dacă ne iubim…
15. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.
Ce a auzit Fiul de la Tatăl?
Un singur cuvânt? Tatăl Îl iubește pe Fiul… Iar Fiul Îl iubește pe Tatăl numai dacă iubește frații!
Primul păcat al lui Adam a fost acela de a nu-L iubi pe Tatăl; iar primul păcat al fiului său a fost acela de a-și ucide fratele…
Dacă pe Tatăl deja l-a eliminat tatăl meu, Adam, Cain spune, acum eu ucid fratele…
Din această cauză Fiul S-a făcut Trup: ca să ne învețe să fim fii și frați… În schimb, noi toți am vrea să fim părinți veșnici… Nu-i așa că toți ne strigă „părinte”?
E comic…
Nu-i spuneți nimănui domn, tată și învățător!
Maestrul de noviciat al iezuiților este numit „Domnule părinte învățător”… Iar în Biserică avem numeroase titluri: „Sanctitatea Voastră, Preafericirea Voastră, Excelența Voastră, Eminența voastră, Divinitatea Voastră”…
Când vom înțelege că toți suntem frați?
Iar a avea o responsabilitate în biserică e un lucru serios…
Responsabilitatea noastră constă în a activa în fiecare om libertatea și ființa sa de rege, preot și profet, și nu cea de a tăia toate inițiativele sale… Ca fiecare să fie deschis la și să ajungă la măsura plină a Fiului lui Dumnezeu.
Oare va trebui să dispară toți preoții ca să se ajungă la acest rezultat?
Sper că nu vor trebui să dispară…
Apoi urmează ceva mângâietor:
16a. Nu voi M-aţi ales pe Mine [dacă L-aș fi ales eu, deja L-aș fi schimbat de nenumărate ori], ci Eu v-am ales pe voi [El m-a ales. Iar alegerea Sa e irevocabilă. Și numai după, în viață, înțelegem că alegerea nu este a noastră: vocația este alegerea sa. Din această cauză durează: nu este a mea, ci El e Cel ce mă cheamă… Eu merg în toate părțile. El mă cheamă din nou. Atunci mă întorc și mă îndrept spre El… Lucrul care ne este cel mai propriu, adică vocația, nu este al nostru. Atenție. Căci nici numele nu este al nostru: alții sunt cei care mă cheamă/strigă… Numai nebunii se strigă pe sine].
Și-i frumos! Vocația noastră e sigură: El este Cel care ne cheamă, El este cel care-i credincios…
E fidel și cu Petru. Din această cauză Petru este infailibil în credință, pentru că el este infidel, dar mărturisește că Dumnezeu este credincios…
Dacă vorbește de alte lucruri, și el, Petru, greșește, la fel ca toți oamenii…
16b. şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi [iată trimiterea în misiune], şi roada voastră să rămână [și rodul rămâne: e veșnic. Și-i veșnic pentru că e iubire și bucurie, e Dumnezeu], ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.
Și care este rodul?
Este cel al iubirii și al bucuriei!
17. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.
Ce trebuie să-I cerem Tatălui?
Să ne iubim unii pe alții!
Și El ne dă acest dar, căci este fix ceea ce El vrea să ne dea…
Să ne oprim asupra acestor versete care stau la origina ființei noastre de „trimiși” (de apostoli) și de a aduce rod… Însă certitudinea rodului… Să nu uităm că suntem mlădițe care în mod necesar produc rod numai rămânând unite cu vița…
Se rămâne în viță tocmai rămânând în iubirea Sa pentru noi, nu în iubirea noastră pentru El…
Sursa: https://www.gesuiti-villapizzone.it/sito/atti.html
Traducător: p. Mihai Tegzeș
Corector: Cecilia Frațilă
