Autor: Pr. conf. univ. Dr. hab. Alexandru Buzalic[1]

Summary: From Apologetics to Fundamental Theology. Apologies appear in the history of Christianity as a defense speech against the accusations of paganism, against the radical Jewish monotheism that denies the Christian messianism, and against the speculations of the medio- and neo-platonic philosophy in vogue during the first centuries after Christ. Along with the systematic development of theology, the apologetic discourse becomes strictly defensive, locked in its own arguments, structured in the form of treatises and manuals, focusing strictly on magisterial positions. A radical change occurs in the century. XX through the opening that heralds the paradigm shift of Vatican II. Apologetics becomes dynamic, proposing to discuss the foundations – Revelation and Faith – as an integral part of human culture, a unity in diversity.

Keywords: aggiornamento, apologetics, dialogue, hermeneutics, pluralism, fundamental theology.

Introducere – din istoria apologeticii creștine
Ca orice religie istorică, creștinismul trece printr-un proces de „naștere”, de cristalizare a conștiinței de sine și de afirmare a discursului identitar în spațiul public, de „creștere” și de maturizare conceptuală care însoțește trăirea comuniunii de valori și a unității de acțiune și de rugăciune. În ceea ce privește discursul despre Dumnezeu, în perioada apostolică avem o teologie kerygmatică (grec. κήρυγμα – proclamare), preocupările primilor creștini fiind legate de trăirea credinței (fides), așteptarea iminentă a Parusiei (grec. παρουσία – a doua venire a lui Hristos) și de organizarea vieții în comunitățile constituite.

În timpurile apostolice principalele probleme sunt de natură practică: propovăduirea unui mod de viață conform Evangheliei, constituirea primelor rudimente ale ierarhiei în siajul propovăduirii Apostolilor și a ucenicilor lor și raportul față de religia lui Israel, precum și martyria ca mărturisire de credință în fața lumii și rezistența în fața persecuțiilor din primele trei secole. În măsura în care au apărut ereziile în interpretarea conținutului credinței creștine avem primele reacții ale Părinților Bisericii care, treptat, sunt obligați să răspundă apologetic împotriva influențelor religiilor păgâne sau ale raționalizărilor greșite venite din partea filosofiei „la modă” din timpul respectiv, în primele trei secole fiind vorba despre medioplatonism și neoplatonism.

Noțiunea de apologie (grec. απολογια) are semnificația de „justificare”, în sensul „apologiei lui Socrate”  (Apărarea lui Socrate – Ἀπολογία Σωκράτους), un discurs defensiv în fața unei instanțe de judecată. Este un discurs de justificare a unei opinii personale, a veridicității sau a unei doctrine în fața contestatarilor. În ambientul literaturii patristice apologiile din perioada persecuțiilor generalizate împotriva creștinilor dobândesc un aspect filosofic (împotriva contestării neoplatonismului) și religios (împotriva acuzațiilor iudaismului sau a păgânismului din ambientul eclectic greco-roman), reprezentativ pentru părinții apologeți, a se vedea, de exemplu, apologiile scrise de Iustin Filosoful (100-165).[2]

Un rol deosebit în formarea discursului apologetic îl are convertirea la creștinism a unor persoane cu o formație intelectuală filosofică, filosofia medio- și neoplatonică fiind interpretată în confruntare cu fundamentările credinței în Hristos. În secolul II dHr. avem deja o teologie creștină incipientă care se exprimă conform limbajului cultural, al curentelor filosofice la modă și conform nivelului cunoașterii din timpul istoric respectiv.[3] 

Din punct de vedere istoric primele apologii au generat producțiile teologice ale primelor secole, nesistematice și îndreptate punctual împotriva unor situații concrete apărute în epocă (gnosticismul, literatura polemică anticreștină, etc).[4] Conținutul doctrinar începe să se dezvolte sistematic în urma răspunsului autoritar și normativ al Conciliilor Ecumenice împotriva ereziilor, legătura dintre propovăduirea apostolică și cercetarea sistematică fiind realizată de Părinții Bisericii din epoca de aur a patristicii.[5]

Începând cu Anselm de Canterbury, teologia dobândește un corp argumentativ sistematic, structură care va fi prezentă de acum înainte de întreaga scolastică. Un moment important în dezvoltarea apologeticii ca teologie fundamentală, îl reprezintă Toma de Aquino.

Sfântul Toma de Aquino a reușit să îmbine exigențele credinței și rațiunii, făcând distincție între ele, respectând domeniile de competență ale fiecăreia în parte, însă într-o structură argumentativă care conduce intelectul spre ultima frontieră, dincolo de care se află realitatea inefabilă și transcendentă a lui Dumnezeu. Sistemul filosofico-teologic propus de Toma, mai ales în Summa Theologiae, invita spiritul uman spre un dinamism ascendent care să îmbine armonios rațiunea și credința, invitând la noi aprofundări și sistematizări.

După Conciliul Tridentin (1545-1563) teologia dezvoltă sacra doctrina printr-o prezentare pozitivă a învățăturilor de credință promulgate de Biserică. Teologia dogmatică dobândește treptat o structură rigidă, construită pe baza autorității Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiții și a Magisteriului. Apare așa numita literatură manualistă.[6] Rigiditatea prezentării corpului argumentativ limita posibilitatea altor abordări metodologice sau hermeneutice, punând accentul pe Magisteriul Bisericii. Chiar dacă din punct de vedere epistemologic argumentarea biblică și afirmațiile Sfintei Tradiții sunt fundamentale în acest tip de argumentare, valoarea lor e restrânsă la citarea unor izvoare în scop probativ, care să vină în sprijinul susținerii afirmațiilor Magisteriale.

După Conciliul Tridentin, Biserica Romană a impus o viziune eclesiocentrică și clerocentrică piramidală care și-a atins apogeul prin proclamarea dogmei infailibilității papale prin Constituția dogmatică Pastor Aeternus a Conciliului Ecumenic Vatican I; pe lângă îngreunarea relațiilor cu celelalte Biserici răsăritene unite sau din afara Bisericii catolice, eclesiocentrismul a impus o teologie dogmatică oficială unică, ancorată strict în Magisteriul Bisericii, îngreunând cercetarea teologică prin metodologii și pe baza altor fundamentări provenite din filosofiile epocii moderne. 

Începând cu Conciliul Ecumenic Vatican I (1869-1870) apologetica a fost încurajată de sublinierea infailibilității papale. Apologetica de acest tip este și o consecință a evoluției culturale a secolului XIX și a orientării teologiei post-hegeliene care generează hermeneutica lui Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher (1768-1834) sau a lui Wilhelm Dilthey (1833-1911), istorismul și abordările pozitive luând treptat locul reflecției strict speculative. În acest context, Vaticanul se vedea obligat să reacționeze reașezând la loc cuvenit credința și rațiunea, însă într-o manieră care separa total cele două ordine de cunoaștere: cunoașterea rațională care are acces la adevărurile naturale și, cunoașterea credinței, superioară, singura care deschide calea spre adevărurile supranaturale.[7]

Teologia creștină risca să meargă pe calea separării față de limbajul și de preocupările culturii laice, Răsăritul creștin închizându-se în tradițiile proprii, în trăirea spirituală proprie, folosind în limbajul teologic doar moștenirea filocalică și patristică, în timp ce Apusul încerca întărirea autorității și reafirmarea filosofiei creștine ca o alternativă la curentele la modă în gândirea epocii. În acest sens trebuie văzută Enciclica Aeterni Patris a pp. Leon al XIII-lea (4 august 1879) care propune restaurarea filosofiei creștine și mai ales a tomismului într-o cultură creștină ca alternativă la modernitatea raționalistă dintr-o societate în curs de secularizare și de desacralizare a culturii profane. Această direcție avea implicații directe asupra teologiei, filosofia creștină și mai ales tomismul, impunându-se în gândirea oficială ca mijloacele necesare unei juste înțelegeri a teologiei. Filosofia creștină poate sta la baza progresului autentic a dialogului cu științele pozitive, poate oferi un alt Weltanschauung față de raționalismul modern, însă în viziunea enciclicei Aeterni Patris tomismul se impunea ca un unic limbaj filosofic posibil pe baza căruia să se construiască teologia.

Prin constituția apostolică Lamentabili din 3 iulie 1907 și Enciclica Pascendi Dominici gregis din 8 septembrie 1907 a pp. Pius al X-lea erau combătute erorile modernismului, în timp ce Enciclica Humani generis a pp. Pius al XII-lea din 12 august 1950[8] atrăgea atenția asupra „câtorva opinii false care amenință să dărâme fundamentele doctrinei catolice”. Astfel era pusă în pericol „noua teologie” care pregătea o altă abordare a problematicilor teologice și diversificarea cercetării teologice prin revalorificarea textelor biblice și patristice în lumina altor metode critice, unele deja prezente în gândirea patristică, altele rezultatul interferenței cu metodele și limbajul specific gândirii filosofiei moderne și contemporane.

Aspectul apologetic caută demonstrarea valorii obiective și necesitatea religiei (demonstratio religiosa), urmată de demonstrarea valorii mântuitoare, unice, a religiei creștine (demonstratio christiana);[9] la acestea se adaugă în viziunea anumitor teologi demonstrarea necesității ministerului în Biserică, ca o consecință a sacramentalității și a unității în jurul Euharistiei, izvorul catolicității Bisericii lui Hristos.[10] În ambientul teologiei catolice de dinainte de Vatican II, a treia dimensiune demonstrativă era apologia catolicității în sensul condiționării sine qua non a mântuirii de apartenența la Biserica Catolică și de unitatea ierarhică cu Roma (demonstratio catholica).

Teologia actuală, în spiritul documentelor Conciliului Ecumenic Vatican II, a renunțat la radicalismul eclesiologic din perioada anterioară, catolicitatea fiind legată de universalitatea Bisericii ca instrument al iubirii divine prin care cheamă întreaga omenire la mântuire, unitatea Bisericii fiind prezentă în mai multe grade, de la unitatea perfectă a Bisericii Catolice spre Bisericile surori, Bisericile Reformei, până la denominațiuni creștine sectare aflate la limita comuniunii în Trupul mistic al lui Isus Hristos.

Conciliul Ecumenic Vatican II, prin constituția dogmatică despre Revelația divină Dei Verbum, trimite teologul spre cercetarea și revalorificarea exegetică și hermeneutică a izvoarelor, mai ales a Scripturii și a Sfintei Tradiții, permițând dezvoltarea gândirii teologice în direcțiile legitime, prezente de-a lungul istoriei Bisericii, însă marginalizate de „manualistica” secolelor trecute. Limbajul strict apologetic este înlocuit de dialogul cu lumea contemporană, limbajul oficial unic este înlocuit de mai multe posibilități de abordare a problematicilor legate de Revelație și credință; dacă apologetica manualistă se separa de filosofia laică și de științele pozitive, teologia fundamentală se raportează de acum înainte la filosofie și știință, acceptând o viziune critică asupra tuturor curentelor gândirii contemporane.

Teologia fundamentală devine disciplina teologică care are ca obiect de studiu „fundamentele” teologiei creștine, în dialog cu știința și gândirea filosofică contemporană, cercetând revelația și credința atât sub aspect fenomenologic și empiric, cât și a conținutului revelației biblice. Definită ca o „reflecție obiectivă asupra Revelației și Credinței”[11], teologia fundamentală este astăzi :

„o disciplină a dialogului și de frontieră prin intermediul căreia, mai mult decât o confruntare în termenii abstracți ai credinței și rațiunii, se intră în contact cu religiile istorice: hinduismul, budismul, islamul, cu formele de manifestare ale ateismului modern… cu formele trăirii indiferentismului religios într-o lume secularizată în care primatul îl dețin tehnologia și valorile economice, cu exigențele înseși ale credincioșilor care astăzi conțin întrînsele germenii noilor îndoieli și dificultăți, punând teologiei și catehezei noi întrebări.”[12]

Fiind o „disciplină a dialogului și de frontieră”, teologia fundamentală este predestinată, am putea spune, deschiderii critice spre toate disciplinele socio-umane. Pentru a-și atinge scopul, o teologie fundamentală este chemată să-și asume metodologic o analiză multiaxială care să respecte competențele fiecărui domeniu în parte, să observe convergența rezultatelor cercetărilor asupra unei probleme date, pentru a aduce în cele din urmă interpretarea teologică a textului revelat, în concordanță cu adevărurile demonstrate de fiecare direcție de analiză. În ultimă instanță, cunoașterea științifică caută programatic adevărul, or acesta (parcelat pozitiv de competențele specifice fiecăreia în parte, limitate metodologic și condiționate de aspectivitate) nu poate să vină în contradicție cu Adevărul codificat în Revelația scrisă în complexitatea procesului istoric de redactare a ceea ce azi formează Sfânta Scriptură[13]. Ca scop ultim, teologia fundamentală are menirea de a ajunge la principalele întrebări existențiale ale omului, dar și la problematica relației om-Dumnezeu.

Teologia fundamentală este o disciplină teologică care are ca obiect de studiu fundamentele raportului om-Dumnezeu: Revelația și Credința. Prin modul de abordare a problematicilor concrete reunește într-o formă generală toate direcțiile de cercetare specifice celorlalte discipline teologice, raportându-se critic la filosofie, la religiologie (știința religiilor) și la toate domeniile socio-umane care ating direct sau tangențial problematica religiei. Teologia fundamentală, sub aspectul său apologetic de tip actual, se dezvoltă într-un context specific.[14] Acest „context” ține de evoluția culturală a modelului lumii civilizate prin desacralizare și secularizare, de globalizare a mijloacelor mass-media și accelerarea istoriei care impun un răspuns pertinent din partea religiei, în general, și a teologiei creștine în particular.

Mesajul creștin este supus contestării din partea altor religii, din partea ateismului radical, în timp ce teologia catolică este supusă contestării și din partea altor structuri eclesiale schismatice sau dizidente sau a altor denominațiuni creștine.         

În acest context, teologia fundamentală opune contestării discursul care îi conferă un aspect „strict” apologetic, în fața neînțelegerii mesajului său propune o hermeneutică adecvată, în timp ce în fața agnosticismului propune dialogul. Apologetica teologiei fundamentale contemporane nu mai este „statică”, de tip „defensiv” destinată întăririi credinței – fides – propriilor credincioși, ci devine dinamică, interacționând prin dialog; hermeneutica ține cont de toate sistemele de gândire filosofică și religioasă, interacționând critic față teologiile altor Biserici sau religii, sau față de filosofiile materialiste, idealiste ori existențialiste; agnosticismul bazat pe o argumentare rațională a imposibilității de cunoaștere a lui Dumnezeu poate intra în dialog cu teologia fundamentală, în timp ce agnosticismul „pur” de tip neopozitivist sau de tip „emoțional”, prezent în cultura contemporană, rămân în afara posibilității unui dialog.

Însă teologia fundamentală este chemată să exploreze și să valorizeze toate direcțiile posibile interpretării religiei și fenomenului religios în complexitatea sa, aducând în dialogul disciplinelor socio-umane contribuția specifică și tradiția bimilenară a teologiei creștine. De aici rezultă cel mai important aspect, multiaxialitatea cercetării și pluridisciplinaritatea receptării rezultatelor care privesc principalele teme prezente în teologia fundamentală.

Spre deosebire de pozițiile magisteriale, normative, destinate consensului credincioșilor și stabilirii reperelor stabile și a limitelor în care se încadrează ortodoxia doctrinară, cercetarea teologică este un proces dinamic care însoțește reflecția credincioșilor asupra adevărurilor de credință și acordarea acestora cu stadiul actual al cunoașterii și în limbajul cultural la un moment dat. Este ceea ce Conciliul Vatican II trasează ca sarcină pentru teologia post-conciliară : „Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor și de a le interpreta în lumina evangheliei, astfel încât să poate răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generații, la întrebările fără sfârșit ale oamenilor asupra sensului vieții prezente și viitoare și asupra relației reciproce dintre ele.”[15]    

Acest aggiornamento permanent pornește de la conștientizarea dinamismului schimbărilor lumii și a vieții omului, ține cont de faptul că omul și lumea dispun de mijloace științifice și tehnice într-o măsură din ce în ce mai integrală, situație radical nouă. În fața accelerării istoriei și, uneori, a rupturii dintre pozițiile tradiționale și necesitatea continuității fenomenului uman în integralitatea tuturor aspectelor, în lipsa acordării stadiului actual al cunoașterii științifice și a limbajului cultural cu fundamentele credinței, pozițiile autoritare tradiționale intră în criză.[16]

Această analiză a fost făcută și exprimată în mod vizionar de către Conciliul Ecumenic Vatican II în anul 1965, într-o perioadă în care începea tranziția culturală a omenirii și care chestiona implicarea Bisericii în dinamismul schimbărilor lumii:

– Neamul omenesc trăiește astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde și rapide se extind, treptat, la întregul glob. Provocate de inteligența și activitatea creatoare a omului, ele se răsfrâng asupra omului însuși, asupra judecăților și dorințelor lui individuale și colective, asupra modului lui de a gândi și de a acționa, atât față de lucruri cât și față de oameni. Astfel, putem vorbi despre o adevărată transformare socială și culturală care se reflectă chiar și în viața religioasă.

– Așa cum se întâmplă în orice criză de creștere, această transformare aduce cu sine și dificultăți deloc neglijabile. Astfel, în vreme ce omul își extinde atât de mult puterea, nu reușește întotdeauna să o pună în slujba sa. Străduindu-se să pătrundă mai mult adâncurile sufletului propriu, pare adesea mai nesigur de sine. Dezvăluind tot mai limpede legile vieții sociale, rămâne în ezitare asupra direcției pe care trebuie să i-o imprime.

– Niciodată neamul omenesc nu a avut la dispoziție atâta belșug de bogății, de resurse și de putere economică, și totuși o mare parte a locuitorilor pământului este chinuită încă de foame și de sărăcie și mulțimi întregi de oameni sunt opresate de analfabetism. Niciodată oamenii nu au avut un simț atât de acut al libertății ca astăzi, însă, în același timp, apar noi forme de aservire socială și psihică. În timp ce lumea are conștiința atât de puternică a unității sale și a interdependenței tuturor într-o necesară solidaritate, este totuși violent sfâșiată de forțe ce se luptă între ele: dăinuie încă aprige disensiuni politice, sociale, economice, rasiale și ideologice și nu este îndepărtată primejdia unui război atotnimicitor. În timp ce se extinde schimbul de idei, înseși cuvintele prin care se exprimă concepte de mare importanță îmbracă sensuri foarte diferite în diversele ideologii. În sfârșit, se caută stăruitor o ordine pământească mai perfectă, fără ca aceasta să fie însoțită de un progres spiritual pe măsură.[17]

Transmiterea conținutului doctrinar al credinței creștine se face în continuitate apostolică, însă prin receptarea critică și printr-un proces creativ specific oricărei transmisii intergeneraționale. Teologia materializează acest proces de receptare a tradițiilor apostolice și în același timp reprezintă stadiul recepției istorice a mesajului mântuirii. Rezultatele acestei reflecții asupra credinței sunt preluate în mod critic de comunitatea credincioșilor, astfel încât cercetarea teologică se supune principiului reflexivității, adică stadiul cunoștințelor de specialitate la un moment dat devine o platformă de plecare pentru aprofundarea ulterioară a cunoașterii asupra subiectului respectiv.

Revelația divină are două aspecte: Dumnezeu se descoperă pe sine și își descoperă planul său de mântuire a întregii omeniri „în” Hristos ca aspect cognitiv prezent în doctrina creștină și, se actualizează prin dinamismul acțiunii eclesiale „prin” Hristos însoțind omul de-a lungul existenței sale istorice, aspectul existențial al trăirii credinței și cel pastoral-misionar.

Astfel, reflecția teologică privește exprimarea mesajului mântuirii într-un limbaj inteligibil, credibilitatea Revelației divine și fundamentarea rațională a actului credinței, dar privește și justificarea convingerilor creștinului în fața pluralismului religiilor lumii sau a postùrilor intelectuale de acceptare (pe cale rațională, fideistă, tradiționalistă) sau de respingere a posibilității cunoașterii sau a existenței lui Dumnezeu (ateism, agnosticism moderat sau radical): este întâlnirea apologeticii cu dialogul.[18]

Teologia fundamentelor creștine
Teologia fundamentală actuală a părăsit definitiv pozițiile strict apologetice destinate apărării propriilor credincioși sub aspectul defensiv al unei cetăți asediate. Nu se opune direct pretențiilor altor religii, contestării ateiste sau a ideologiilor anti-creștine preferând cunoașterea critică a afirmațiilor celuilalt, și face distincția între pozițiile ortodoxiei doctrinare pe care le apără și dialogul teologic care conduce la o dezvoltare organică dialectică a rezultatelor cercetării teologiilor specifice diferitelor școli reprezentative catolice sau a altor Biserici sau direcții confesionale ieșite din siajul Reformei protestante. De la teză, trecând prin antiteză se ajunge la o sinteză care face un salt calitativ, fără ca să se impună aderarea la poziția doctrinară a „celuilalt”, fiind vorba despre înțelegerea fundamentelor comune și nu despre persuasiune.

În primul mileniu teologia creștină se dezvoltă în funcție de răspunsurile necesare clarificării ortodoxiei doctrinare, apoi, prin sinodalitatea exercitată la nivel ecumenic prin Concilii, începând cu Niceea (325) se stabilesc consensual principalele repere ale unității mărturisirii de credință și se legitimează relațiile dintre Bisericile locale. La sfârșitul secolului XVI apologetica catolică urmărește trei niveluri tematice: De religione – De vera religione – De Ecclesia Christi care generează o sistematizare teologică sub forma tri-direcțională Demonstratio religiosa – Demonstratio christiana – Demonstratio catholica.[19]  

 

De religione

→

Demonstratio religiosa

 

-via historica: Biserica istorică este continuatoarea legitimă a Bisericii fondate de Hristos.

De vera religione

→

Demonstratio christiana

→

-via notarum: Biserica este una și deține în plinătate sfințenia, catolicitatea și apostolicitatea.

De Ecclesia Christi

→

Demonstratio catholica

 

-via empirica: Perceperea posturii speciale pe care Biserica o ocupă în lume.

Apologetica creștină tradițională se dezvoltă pornindu-se de la apărarea creștinismului în fața pluralismului religios, apărarea Bisericii Catolice în fața Bisericilor și sciziunilor eclesiale dizidente sau schismatice și, discursul „intern” destinat întăririi credinței propriilor credincioși. Această structură se regăsește în toate scrierile cu caracter apologetic și vor deveni modelul tuturor „manualelor” editate în spiritul Contrareformei până la conturarea literaturii teologice în spiritul deschiderii date de Conciliul Ecumenic Vatican II.

În spiritul teologiei fundamentale post-conciliare, Hans Waldenfels consideră că relaționarea dintre om și Dumnezeu este blocată de contradicții, de incomprehensiune și, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu nu ajunge la destinatarul său, nu poate fi „ascultat” de auditoriul predestinat. De aici rezultă cele trei dimensiuni ale teologiei fundamentale actuale: apologetica, hermeneutica și dialogul.[20] 

Teologia în fața contestării: apologetica
Faptul că Apologetica ca disciplină teologică promovată în maniera statică și strict defensivă a manualelor a fost înlocuită de teologia fundamentală ca disciplină de frontieră și a dialogului nu înseamnă că caracterul apologetic și finalitățile argumentării veridicității Revelației și a specificului propriu Bisericii au dispărut din preocupările teologiei contemporane. Din contră, caracterul apologetic al teologiei fundamentale rămâne firul roșu al teologiei fundamentale, singura variabilă fiind schimbarea metodologică strategică și acel aggiornamento necesar acordării limbajului credinței cu limbajul cultural al omului căruia i se adresează Cuvântul lui Dumnezeu.

Apologetica care apare „în prima epocă a teologiei”[21] va deveni o disciplină specifică în cadrul unei dogmatici fundamentale sau generale în epoca modernă, fiind dezvoltată uneori ca o disciplină autonomă. Caracterul apologetic al afirmațiilor a fost dezvoltat ambivalent, de la limbajul de tip militar „defensiv” – „ofensiv” la utilizarea atributului „polemic” (grec. πόλεμος – luptă, πολεμικό – caracter belicos) sau „irenic” (grec. ειρήνη – pace) în încercarea de a găsi o expresie rațională multitudinii sistemelor de gândire a diferitelor școli teologice.[22]

Aceeași confruntare este și astăzi actuală, fiind nevoie de înțelegerea fundamentelor credinței în trăirea „propriei credințe” căreia i se acordă întreaga credibilitate și care devine un act existențial. Cultura contemporană devine ostilă sau indiferentă religiei, creștinismului și Bisericii Catolice, în timp ce „teritoriile de misiune” tradiționale au dispărut: la ora actuală Europa – creștină din punct de vedere cultural și spiritual – a redevenit un teritoriu care trebuie re-încreștinat. Este vorba despre readucerea fundamentelor creștine ale Europei Moderne în discursul timpului recunoscând pluralismul Bisericilor locale, a Bisericilor soră sau a Bisericilor care s-au îndepărtat de criteriile unității plenare, dar care rămân în continuare în Biserica care îl are cap pe Isus Hristos, recunosc Biblia ca materializarea Cuvântului lui Dumnezeu și care așteaptă „viața veacului care va veni”.

Putem sintetiza în câteva sentințe situația apologeticii contemporane pe care le putem exprima astfel:[23]

– Preluându-l pe Johann Baptist Metz (1928-2019), vorbim la ora actuală despre apologia ad extra et ad intra. Dacă apologetica din perioada patristică are ca principali destinatari necredincioșii și pe adepții altor religii, astăzi, pe lângă aceștia se adaugă cei ce trăiesc în afara comunității de credință și cei „din interior”. Critica internă poate fi benefică atunci când conduce la dezvoltarea instituțională a Bisericii, dar poate fi și rezultatul pătrunderii „din exterior”, printr-o preluare „necritică” a unor tendințe manifeste din societatea civilă, secularizată și desacralizată (în materie de relații interpersonale, familie, dreptul la viață, eugenie, transumanism, eutanasie, etc.).

– Apologetica actuală nu se mai adresează direct rațiunii care luminează și întărește viața de credință, ci speranței care dă sens vieții și călăuzește orice decizie existențială. Iese din sfera polemică sau irenică pentru a intra în sfera practică a direcției spirituale și a fundamentării „conținutului doctrinar” care se află la baza unei alegeri existențiale.

– Apologetica nu se reduce doar la argumentarea veridicității propriilor poziții și la respingerea contestărilor, ci devine  un mijloc prin care se motivează credința (fides) în orice context istoric sau societal, pregătind terenul misionarismului în spațiile geo-culturale în care valorile creștinismului se pot incultura.

– Apologetica este „ofensivă” în sensul că nu reacționează doar în fața situațiilor care se opun „din exteriorul” comunității de credință ca motor al acțiunii. „Mai degrabă, arată că o contra-dicție este re-activă, deoarece, ca atare, o contradicție ia întotdeauna o poziție împotriva unui gând sau a unei propoziții.”[24] Ceea ce activează gândirea teologică în direcția apologeticii este un ferment „interior” care provine din misiunea intimă a mărturisirii de credință (martyria) asumată de individ și de comunitatea credincioșilor.

– Pozițiile apologetice sunt chemate astăzi să contracareze afirmațiile rău intenționate subordonate unor poziții ideologice care se opun fundamentelor antropologice bazate pe „legea naturală”, precum teoria genului, ridicarea la rangul de egalitate cu instituția căsătoriei a uniunii cuplurilor homosexuale, de la liberalizarea avortului „de confort” la ridicarea întreruperii voluntare a sarcinii la un „drept” fundamental înscris în constituție, ideologiile post-umaniste, banalizarea problemelor legate de bătrânețe și de problematica socială a sfârșitului vieții ca „drept de a muri” în direcția eutanasiei, etc. În fața agresivității falsului umanism al unor poziții ideologice susținute politic la cel mai înalt nivel care se autodeclară „progresist” nu se poate răspunde intrând într-o polemică sterilă sau într-un dialog al surzilor în care radicalii celor două poziții strigă unii la alții. Pozițiile apologetice se manifestă în dezbaterea publică și în ambientul academic printr-o preluare sau argumentare critică destinată clarificării pozițiilor contradictorii prin „ascultarea” celuilalt și „explicarea” în sensul justificării fundamentării propriilor poziții.

Teologia în fața neînțelegerilor: hermeneutica
Ieșim astfel din sfera apologeticii pentru a ajunge la nevoia de a fi înțeleși în limbajul cultural-istoric și în contextul dezvoltării civilizaționale la un moment dat, credința religioasă făcând parte din fundamentele fenomenului uman care se îmbină armonios cu celelalte aspecte legate de cultură și spiritualitate. În fața neînțelegerii se opune hermeneutica.

Etimologic, termenul hermeneutică provine din limba greacă (ερμηνεια – interpretare, traducere), Hermes fiind mesagerul lui Zeus căruia îi transmite mesajele și le explică oamenilor. În sferă religioasă se referă la interpretarea textelor sacre sau a riturilor cu valoare liturgică în perspectiva semnificației profunde, spre deosebire de exegeza care se oprește la comentariul gramatical, etimologia cuvintelor și explicarea contextului istoric în care textele respective au fot scrise. În sens sacru conceptul de hermeneia este prezent în 1 Corinteni 14, 26-27:

Când vă adunați împreună, fiecare din voi are psalm, are învățătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă. Dacă grăiește cineva într-o limbă [străină], să fie câte doi, sau cel mult trei și pe rând să grăiască și unul să tălmăcească.

Τί οὖν ἐστιν, ἀδελφοί; ὅταν συνέρχησθε, ἕκαστος ὑμῶν ψαλμὸν ἔχει, διδαχὴν ἔχει, γλῶσσαν ἔχει, ἀποκάλυψιν ἔχει, ἑρμηνείαν ἔχει· πάντα πρὸς οἰκοδομὴν γινέσθω. εἴτε γλώσσῃ τις λαλεῖ, κατὰ δύο ἢ τὸ πλεῖστον τρεῖς, καὶ ἀνὰ μέρος, καὶ εἷς διερμηνευέτω·

În acest text, termenul ἑρμηνείᾱ este legat de glosolalie (vorbirea în limbi) în contextul carismatic al Epistolei, o comunicare care pretinde ascultarea și aderarea la mesajul transmis, fiind vorba despre „traducerea și interpretarea” a ceea ce nu poate fi înțeles direct de către auditori. Cu timpul se pierde sensul inițial legat de fenomenul glosolaliei și rămâne interpretarea profană de „artă de a traduce” dintr-o limbă străină în alta.

Hermeneutica modernă se conturează prin exprimarea caracterului intențional al actului spiritual-cultural sau estetic prin Friedrich Schleiermacher (1768-1834), devine o „artă a interpretării” care interferează cu fenomenologia religiei prin Edmund Husserl (1859-1938), dobândește o dimensiune gnoseologică existențialistă prin Martin Heidegger (1889-1976) și ajunge să fie o metodă în sensul epistemologiei moderne prin Hans-Georg Gadamer (1900-2002). De exemplu, Gadamer în spiritul filosofiei lui Ernst Cassirer (1874-1945) interpretează semnificațiile profunde ale unei sărbători religioase, distingând ceea ce separă semnificația primară de caracterul ludic al comemorării ciclice, anuale a unui moment din calendar, și în același timp legătura semantică dintre toate celebrările care au avut loc în siajul momentului fondator.[25] 

Mircea Eliade (1907-1986), introducând o concepție antropologică integrală prin definirea omului ca homo religiosus, ajunge la definirea unei „hermeneutici totale” prin care se ajunge nu numai la înțelegerea semnificațiilor profunde ale religiei (definite ca experiența sacrului) și traducerea acestora în limbajul istoric al omului, ci și la „înțelegerea înțelegerii” care ar putea conduce spre un nou umanism.[26]

Religia, prin limbajul simbolic care ne oferă o interpretare primordială a lumii și prin logica simbolică și transmiterea inter-generațională a acestui patrimoniu cultural-spiritual, apoi credința (sub aspect fenomenologic) și teologia (recepție metodologic ordonată), au contribuit la formarea conștiinței științifice actuale, exegeza biblică fiind în același timp teorie asupra comprehensiunii și metodă practică a interpretării. Și tot exegeza ne ajută să înțelegem în profunzime hermeneutica care pornește de la primatul textului scris. Pornim în continuare de la explicația lui Hans Waldenfels, preluând și aspecte legate de „hermeneutica totală” eliadiană, ultima fiind îndreptată spre înțelegerea tuturor aspectelor (văzute și nevăzute) care însoțesc textul concret analizat.[27]

Textul scris rămâne întotdeauna datul pozitiv care stă la baza înțelegerii mesajului transmis. Fundamentul antropologic este limbajul. Este nevoie de un „emițător” (autorul sau complexul de autori ai textului), un vector de transmisie (textul scris și tradiția care însoțește prezența acestui text într-un ambient cultural-spiritual concret) și „receptorul” (individul care nu rămâne un simplu auditor pasiv și apoi corpul social care reflectă recepția mesajului prin complexele mecanisme care se „materializează” la rândul lor în istorie). Același proces este prezent și în cazul „actelor silențioase, ca martori în mod necesar tăcuți ai celor mai vechi evenimente ale istoriei. La fel actele de cult pretindeau la origine hermeneuții lor. Însă arta, reprezentările teatrale, evenimentele istorice cer și ele a fi înțelese, fie că sunt însoțite sau nu de un text; același lucru este valabil pentru martorii istorici și monumentele care interpelează pretutindeni în lume spectatorii cu întrebări care privesc o înțelegere potențială”.[28]    

Textul se află la baza oricărui demers hermeneutic. Textul este impregnat de elemente subiective care privesc formarea intelectuală a autorului, sistemul așteptărilor, universul cultural-spiritual în care își desfășoară activitatea și pe care îl împărtășește cu oamenii timpului în care trăiește. Acestea formează „contextul” în care se regăsesc „preistoria” istorisirii și nuanțarea specifică a ambientului geo-cultural dat.

Nu în ultim rând, trebuie ținut cont și de raportul autor – lector / auditorul textului scris. Există „un timp” care separă autorul de destinatarul mesajului scris, care variază de la proximitate și simultaneitate până la o distanțare spațio-temporală importantă: geografic întâlnește oameni și culturi până la marginea lumii, istoric străbate milenii… Apoi, recepția mesajului este un act reflexiv care marchează înțelegerea mesajului prin propriul orizont cultural, prejudecățile, întrebările și așteptările, dar și prin blocajele sau condiționările apriorice venite dinspre social, politic, ambient tehnologic sau civilizațional. „Conștient sau inconștient [destinatarul] aduce textului experiența prezentă.”[29]

Subiectivitatea, contextul și reflexivitatea influențează înțelegerea unui text. Hermeneutica ca artă a interpretării este o analiză a tuturor variabilelor care modelează un limbaj (verbal = textul, nonverbal = ritul) de la procesul de gestație care precede canonizarea sau ritualizarea urmată de transmisia intergenerațională care contribuie, la rândul ei, la „rescrierea” semnificației primordiale printr-un aggiornamento permanent. Astfel se explică de ce semnificația textelor Bibliei este într-un proces permanent de maturare care este concomitentă cu schimbările de comportament din sânul comunității eclesiale.

Mircea Eliade, definind religia ca experiență a sacrului, propune în „hermeneutica totală” o dialectică a sacrului marcată de prezența sacrului și a profanului în universul cognitiv uman, de procesul istoric de „camuflare a sacrului în profan” care tinde ciclic spre coincidentia oppositorum, momentul desacralizării maxime care conduce spre „prăbușirea” ordinii unei lumi fără Dumnezeu (nihilismul) și renașterea unui „nou umanism” prin redescoperirea sacrului și reconstruirea unui nou facies civilizațional.[30]

În acest context, creștinismul nu trebuie să se teamă de schimbarea învelișului categorial care îmbracă mesajul mântuirii, trebuie să aibă „curajul rupturii”[31] prin recunoașterea faptului că hermeneutica de tip filosofic sau metafizic sunt forme istorice de „înțelegere” și nu sentințe universale și imuabile asupra Adevărului. Este ceea ce susține Mircea Eliade prin redescoperirea sacrului, Hans Waldenfels prin situarea hermeneuticii într-un context istoric, Johann Baptist Metz prin momentele de discontinuitate,[32] și afirmă alți gânditori filosofi sau teologi precum Karl Lehmann sau Jürgen Moltmann care vorbesc despre necesitatea păstrării nivelului actual al dezvoltării filosofiei și teologiei în timpul saltului calitativ prin care trecem de la o epocă la alta, și în același timp necesitatea salvgardării caracterului specific hermeneuticii creștine și exegezei biblice în siajul evoluției școlilor teologice.

Hermeneutica fenomenului religios și interpretarea textului biblic în istoricitatea recepției mesajului Evangheliei surprind universalitatea temelor centrale și a mântuirii în Isus Hristos, plinătatea Revelației divine, precum și edificarea comunității de credință ca urmare a înțelegerii din ce în ce mai profunde și a discernământului eclesial (consensus fidei – fidelium). Hans Waldenfels, vorbind despre necesitatea eliminării neînțelegerilor ad extra și ad intra Bisericii ajunge la următoarele concluzii :

„a. ceea ce este dincolo de puterea unui singur om poate fi posibil grație conlucrării eforturilor unei întregi comunități care, dincolo de comprehensiune, găsește o unitate de înțelegere; b. hermeneutica, ca teorie și artă a înțelegerii, se află în ultimă instanță și în slujba unității înțelegerii asupra chestiunii umane a mântuirii și, prin urmare, ea însăși se situează în orizontul unei oferte pronunțate de mântuire; c. în cele din urmă, hermeneutica păstrează întotdeauna o semnificație practică.”[33]

Teologia fundamentală, sub aspectul îndepărtării neînțelegerilor, se confruntă astăzi cu o cultură desacralizată într-o societate secularizată, sceptică față de posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, pragmatică și din ce în ce mai lipsită de orice speranță soteriologică sau de viziune eshatologică. Ad extra teologia creștină trebuie să fie acceptată în orice demers analitic interdisciplinar prin expertiza „internă” bazată pe experiența religioasă și pe recepția reală a mesajului Evangheliei de-a lungul istoriei. Ad intra se impune „re-traducerea” printr-un aggiornamento permanent a limbajului credinței (în dimensiunea sa integrală), ceea ce impune un aspect practic, al teologiei pastorale și a deciziei existențiale de a fi creștin.

Teologia în fața ignorării: dialogul
Chiar dacă cuvântul profetic își atinge scopul și prin „glasul celui ce strigă în pustie: «pregătiți calea Domnului»” (Mt 3, 3; Lc 3, 4), în cele din urmă acesta devine fermentul creșterii Împărăției prin pătrunderea mesajului creștin în universul cultural al societății. Or, la ora actuală Cuvântul lui Dumnezeu se lovește de respingere, de dictatura relativismului și de ignorare. Cultura contemporană, inclusiv din spațiul geo-cultural în care creștinismul s-a inculturat(termen din misiologie) din timpuri istorice, devine un deșert spiritual în care, fie că nu se mai acceptă mijloacele de mântuire dăruite de Hristos, fie că se urmărește mirajul falselor mântuiri care apar ca o Fata morgana în căutările contemporanilor, caracterizează noul teritoriu de misiune al creștinismului contemporan !

Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et Spes, după ce trece în revistă cauzele ateismului care stă la baza ignorării și refuzului dialogului, atrage atenția asupra cauzelor „interne” care conduc la blocaje și la separarea radicală a comunității credincioșilor față de „necredincioși” sau „indiferenți”:

„Fără îndoială, cei care se străduiesc în mod deliberat să-l țină departe pe Dumnezeu de inima lor și să evite problemele religioase, refuzând să urmeze ceea ce le dictează conștiința, nu sunt lipsiți de vină; totuși, adeseori și credincioșii poartă o anumită răspundere în această privință. Într-adevăr, ateismul, privit în ansamblu, nu este un fenomen originar, ci se naște din diferite cauze, printre care se numără și o reacție critică împotriva religiilor și, în anumite regiuni, mai ales împotriva religiei creștine. De aceea, în această geneză a ateismului credincioșii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care, prin neglijarea educării credinței sau printr-o prezentare înșelătoare a doctrinei, sau chiar prin deficiențele vieții lor religioase, morale și sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu și al religiei.”[34]

Apologetica, hermeneutica și dialogul au platforma comună a esenței veritabile a ceea ce întâlnim în lumea aceasta schimbătoare. Dialogul stabilește un grad de comuniune între părțile implicate „în” realitatea pe care fiecare o exprimă sub aspectul experienței sale existențiale. Dialogul urmărește cunoașterea reciprocă și îmbogățirea universului cognitiv al ambelor părți astfel încât să se apropie de Adevăr, recunoscând că modul prin care ne apropiem de „această culme”, a absolutului, poate fi făcută dinspre orice versant și poate fi descrisă conform subiectivității celui ce tinde spre acest ideal.

Dialogul real are nevoie de „educarea credinței”. Doctrina are o componentă imuabilă, este cuprinsă în Revelația divină și sensul acesteia rămâne firul roșu în transmiterea intergenerațională a ceea ce devine o tradiție vie a Bisericii. Astfel, prin dialogul dintre credință și ambientul cultural în care se manifestă Biserica istorică la un moment dat, creștinul rămâne un om al timpului său, ancorat în realitate, la nivel de Weltanschauung cele două aspecte – fides et ratio – îmbinându-se armonios și într-o evoluție firească dialogului credință și știință, Biserică și celelalte religii, unitate în diversitate. În afară de discernământul acestei „auto-educări” avem și asistența constantă a Magisteriului eclesial care intervine prin clarificările necesare în probleme punctuale care apar în societatea civilă și emite scrisori enciclice către întreaga comunitate de credință invitându-i la reflecție.

„Prezentarea înșelătoare a doctrinei” despre care ne vorbește Gaudium et Spes devine o piedică împotriva dialogului atunci când sunt îmbrățișate poziții integriste. Închistarea în interpretările radicale specifice societății secolelor trecute, când valorile credinței erau acceptate și trăite de majoritatea oamenilor din teritoriile de cultură creștină, conduce spre o poziție polemică, agresivă, de cele mai multe ori însoțită de contestarea oricărei modernizări în favoarea unui model de organizare dintr-o epocă idealizată de integriști. Este poziția inerției față de schimbare.

La polul opus se află uneori „deficiențele vieții religioase, morale și sociale” susținute de o parte a societății civile care crede în Dumnezeu dar contestă perceptele Bisericii în numele „progresismului” pe care îl „hibridează” în materie de cutume, precum căsătoriile homosexuale, uniunile libere și neglijarea sacramentelor, concesii etice, etc. Această ultimă situație este specifică adepților schimbărilor radicale și a laxismului în materie de morală.

„Oare o teologie fundamentală practică nu ar trebui să fie conștientă de faptul că teologia nu transmite și pur și simplu nu elaborează teme fără subiect, ci că trebuie să fie în permanență străbătută de praxis și de experiență? Nu ar trebui, așadar, să se pună întrebarea: cine exercită teologia și în ce loc (deci: cu cine?) și în interesul cui (deci: pentru cine?) Este suficient să ne referim la diviziunea obișnuită a muncii în interiorul Bisericii? Este suficientă referirea la subiecți standard (profesori, specialiști) și locuri clasice (universitate, seminar), precum și la forme obișnuite de comunicare (teologie manuală, teologie pentru colegi) și obiective actuale (slujba doctrinară și misionară a Bisericii) sunt de ajuns?”[35]

Astfel, teologia fundamentală se conturează ca o „disciplină a dialogului” atât în fața ignorării din partea culturii secularizate contemporane cât și sub aspectul apologetic sau hermeneutic ad extra sau ad intra necesar lumii de mâine în perspectiva re-umanizării civilizației noastre aflată în pragul unui salt calitativ major. Pragmatismul cultural și științific și scepticismul față de spiritualitate dominante în laboratorul transumanismului contemporan au nevoie de puterea regulatoare și de orizontul speranței dat de mântuirea în Hristos, ignorarea fenomenului uman în integralitatea lui homo religiosus riscând să conducă spre un postumanism care obiectivează și reduce individul la valoarea lui de res – material. Credința creștină și speranța:

„…ne vorbește despre o realitate care este înrădăcinată în adâncul ființei umane, independent de circumstanțele concrete și de condiționările istorice în care aceasta trăiește. Ne vorbește despre o sete, despre o aspirație, despre o dorință de plinătate, de viață realizată, de o măsurare cu ceea ce este mare, cu ceea ce umple inima și înalță spiritul spre lucruri mari, precum adevărul, bunătatea și frumusețea, dreptatea și iubirea. […] Speranța este îndrăzneață, știe să privească dincolo de comoditatea personală, de micile siguranțe și compensații care restrâng orizontul, pentru a se deschide la mari idealuri, care fac viața mai frumoasă și demnă. Să mergem în speranță!”[36]

Universalitatea mesajului mântuirii revelat de Dumnezeu „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1Tm 2,4), este o invitație la dialog între oameni, subiecți capabili de cunoaștere și de experiență a sacrului, cu demnitatea creaturală de persoană și liberi în deciziile lor existențiale, în virtutea poruncii misionare : „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit, Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă...” (Mt. 28, 19-20). Dialogul începe prin respectul față de „celălalt” care are aceeași demnitate de persoană și are același destin eshatologic în virtutea fraternității universale „în” Hristos.

Concluzii
Teologia fundamentală este partea universală, generală, a teologiilor dogmatice, însă ca disciplină de frontieră și a dialogului „mai mult decât o confruntare în termenii abstracți ai credinței și rațiunii, intră în contact cu religiile istorice: hinduismul, budismul, islamul, cu formele de manifestare ale ateismului modern… cu formele trăirii indiferentismului religios într-o lume secularizată în care primatul îl dețin tehnologia și valorile economice, cu exigențele înseși ale credincioșilor care astăzi conțin întrînsele germenii noilor îndoieli și dificultăți, punând teologiei și catehezei noi întrebări.”[37]

De la pozițiile intransigente și strict defensive ale unei comunități de credință fidelă învățămintelor oficiale, o majoritate căreia i se adresează cu autoritate, se ajunge la dinamismul dialogului cu celelalte discipline socio-umane, cu celelalte Biserici, întărindu-se prezența discursului despre Dumnezeu (teologia) în cultura contemporană prin competențele unei tradiții „din interiorul” credinței creștine.

Nu în ultimul rând, teologia fundamentală depășește caracterul pur teoretic și sistematic, trimițând spre aspectele practice ale misionarismului și ale teologiei pastorale, având misiunea de a întări credința și a o actualiza conform nivelului cunoașterii și a ambientului cultural contemporan.

 

[1] Conf. univ. Dr. hab., Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Oradea, email: alexandru.buzalic@ubbcluj.ro
[2] Hans Waldenfels, Manuel de théologie fondamentale, Editions du Cerf, Paris 1990, p. 96.
[3] Berthold Altaner, Alfred Stuiber, Patrologia, Instytut Wydawniczy Pax, Warszawa 1990, p. 121.
[4] Lucian Dîncă, Sfântul Atanasie de Alexandria. Apologet, Editura ARCB, București 2022, p. 15.
[5] Călin Ioan Dușe, Imperiul Roman și creștinismul în secolul I, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj Napoca 2023, pp. 509-515.
[6] Rino Fisichella, Introduzione alla teologia fondamentale, Piemme, Casale Monferrato 1992, pp. 13-15.
[7] ibidem, p. 21.
[8] pp. Pius XII, Scrisoarea Enciclică Humani generis asupra câtorva opinii false care amenință să dărâme fundamentele doctrinei catolice, din 12 august 1950.
[9] Rino Fisichella, Introduzione alla teologia fondamentale, Piemme, Casale Monferrato 1992, pp. 18-19 ;.
[10] Josef Ratzinger, op.cit., pp. 203-220.
[11] Francesco Lambiasi, Teologia Fundamentală. Revelația, Editura Presa Bună, Iași, 1994, p.17.
[12] Formarea teologică a viitorilor preoți, ed. Sacra Congregatio pro Institutione Catholica, Roma, 1976, n. 109-110.
[13] Alexandru Buzalic, Teologia trans­cendentală. Prospectivă în gândirea lui Karl Rahner, Editura Logos ’94, Oradea 2003, pp. 203-205
[14] Hans Waldenfels, op.cit., pp. 31-33.
[15] Gaudium et Spes n.4
[16] Josef Ratzinger, Elementi di teologia fondamentale. Saggi sulla fede e sul ministero, Morcelliana, Brescia 1986, p. 11.
[17] Gaudium et Spes n.4.
[18] Hans Waldenfels, Manuel de théologie fondamentale, Editions du Cerf, Paris, 1990, p.1.
[19] Ștefan Lupu, Revelație, credință și credibilitate : manual de teologie fundamentală, Editura Sapientia, Iași 2016, pp. 28-29.
[20] Hans Waldenfels, op.cit., p. 96.
[21] Hans Waldenfels, op.cit., p. 97.
[22] ibidem
[23] ibidem, pp. 97-98.
[24] ibidem. p. 98.
[25] Hans-Georg Gadamer, Warheit und Methode Grundzüge einer philosophischen Hermeneutik, C.B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen 1960, p. 49.
[26] Mircea Eliade, La Nostalgie des origines. Méthodologie et histoire des religions, Gallimard, Paris, 1978, p. 116.
[27] Hans Waldenfels, op.cit., p. 100.
[28] ibidem, p. 101.
[29] ibidem, p. 102.
[30] Mircea Eliade, La Nostalgie des origines. Méthodologie et histoire des religions, p. 23.
[31] Hans Waldenfels, op.cit., p. 104.
[32] Johann Baptist Metz, Unterbrechungen: theologisch-politische Perspektiven und Profile, Gütersloher Verlagshaus Mohn, 1981, p. 86.
[33] Hans Waldenfels, op.cit., p. 104.
[34] Vat. II, GS, 19.
[35] Johann Baptist Metz, La Foi dans l’histoire et dans la société, Cerf, Paris 1979,  pp. 79-80, cit. în: Hans Waldenfels, op.cit., p. 107.
[36] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti a Sfântului Părinte Papa Francisc despre fraternitatea și prietenia socială, n.55.
[37] Formarea teologică a viitorilor preoți, , n. 109-110.