Date biografice
Episcopul Ioan Suciu s-a născut în 3 dec. 1907, la Blaj, în jud. Alba, fiind al patrulea, cronologic, dintre cei 5 băieți și 4 fete ai preotului greco-catolic Vasile și ai Mariei. În 1914 a început școala primară în localitatea natală, iar clasa a IV-a primară a urmat-o la Beiuș. Studiile secundare le-a făcut la Liceul de băieți Sf. Vasile cel Mare din Blaj, unde, în 1925 a promovat examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, împreună cu prietenul său, viitorul episcop martir Tit Liviu Chinezu, la Colegiul Pontifical Grec. În 1927 a obținut doctoratul în Filosofie la Institutul De Propaganda Fide iar  în 1932, doctoratul în Teologie la Institutul Angelicum.


Familia pr. Vasile Suciu

Întors în țară, a fost numit profesor de religie la Liceul Comercial de băieți din Blaj, apoi la la Liceul Sf. Vasile cel Mare. În  1939 i s-au încrendințat cursuri de teologie morală la Academia Teologică unde a publicat lucrări de mare mare valoare catehetică și pastorală.

La 25 mai 1940, Papa Pius al XII-lea l-a numit episcop auxiliar de Oradea, consacrarea având loc la 20 iulie 1940, episcop consacrator fiind PS Valeriu Traian Frențiu. Din septembrie 1940, a administrat parohiile Eparhiei de Oradea Mare încorporate în Ungaria ca urmare a Arbitrajului de la Viena. Apoi, din 25 iulie 1941, PS Ioan Suciu și-a menținut funcțiunile, dar sub autoritatea noului Administrator Apostolic pentru aceste parohii, episcopul Iuliu Hossu. Rămas în teritoriul ocupat de trupele horthyste, a desfășurat în perioada 1940-1946 o activitate pastorală impresionantă, în ciuda dificultăților cauzate de de război și de regimul de ocupație.


Ep. Suciu la reședința episcopală din Oradea

În 18 decembrie 1946 a fost numit administrator apostolic al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș și a revenit la Blaj, unde a întărit zelul clerului și al poporului prin numeroase initiative pastorale și spirituale, pregătind, prin talentul său oratoric și literar,  intrarea în Vinerea Mare a Bisericii Greco-Catolice din România. Au rămas celebre mesajele și circulare din timpul vizitelor pastorale către preoți – ”Într-o luptă pe teren supranatural, când este atacată credința, ținuta noastră, mijloacele de luptă, de rezistență și apostolie trebuie să fi supranaturale. Suntem de dinainte învinși dacă credem că vom putea lupta cu vicleșuguri, cu calcul de prudență umană, cu compromisuri” – sau către tineri – ”Este ceasul eroismului creștin pe pământul României.(…) Ridicați-vă batalioane de conștiințe creștine, de inimi și vieți: cetatea Bisericii în Neamul Românesc este lovită de fiii întunericului. Nu vă întristați, nu șovăiți și nu vă înfricați. Nu este inedit ce se întâmplă (…) Luptați pentru cee ace stem ai scump pe acest pământ. Luptați pentru patrimoniul de adevăr veșnic, de lumină.”


Vizita pastorală la Zalău, 14.08.1943

Arestarea și regimul de detenție
Prima arestare a episcopului Suciu a fost în data 16.09.1948, în timpul vizitei canonice din Câmpia Transilvaniei la care au participat zeci de mii de credincioși, ulterior revocării sale de către guvernul comunist din funcția de administrator apostolic.

A doua arestare a fost în noaptea de 26/27 septembrie 1948, în timpul vizitei canonice din Făgăraș, motivată de teama autorităților că episcopul ar fi putut împiedica strîngerea semnăturilor de delegare a celor 38 de preoți care urma să participe la „consfătuirea” de la Cluj. Episcopul i-a povestit pr. N.Lupea cum a spovedit un ofițer de securitate într-o celulă din închisoarea Codlea și cum acestuia i-a dat o iconiță din orologhion.

A treia arestare, la Blaj din data de 27 octombrie 1948, efectuată cu pretextul unei invitații la sediul Securității din Blaj, a fost descrisă de către episcopul arestat într-o scrisoare care ajuns în mod clandestin la Nunțiatura Apostolică:  „În după-masa aceleași zile – 27.X – am ajuns la Sibiu (…) Când zăvoarele au răsunat în spate-mi, am oferit Stăpânului, prin Ininma Neprihănită, deținerea mea atât de umilitoare, dar am înteles că era plină de mărire (…) Când am fost izbit de atmosfera umedă, de năvala unui miros de murdărie omenească. Ce era? Supapa canalului colector da in celula mea și, din aripa clădirii de deasupra, toate W.C-urile curgeau prin „camera” mea(…) Aici am petrecut două nopți și două jumătăți de zi, fără hrană, fără apă… Și fiindcă nu era deloc lumina, șobolanii, soarecii, guzganii, treceau peste mine ca peste un vechi prieten al gâzelor și al micilor lighioane. În această atmosferă și cu acest mobilier, mobil și imobil, am petrecut neuitate clipe de apropiere, de unire cu Cel răstignit. Sunt dulcețuri divine ce nu se pot primi decât în temnițe. E o zonă a Crucii pe care nu o cunosc decât cei din închisori sau din alte asemătoare colivii.(…) Deodată zidul celulei îngădui să străbată până la mine murmurul lin și înmiresmat al unui cîntec. Deslușii bine, tot mai bine, „Cuvine-se cu adevărat”, după melodia de la Blaj.(…) Am înțeles că sunt frați Preoți, poate protopopul din Ocna Mureșului. I-am unit la ruga mea și, topiți într-o iubire ispășitoare, țineam sufletele noastre și Biserica lui Isus în Neamul nostru ca să nu fie înghițită de iad.(…)”

Rezoluția cu ordinul de arestare pentru Ioan Suciu scrisă pe o scrisoare de protest redactată de către episcop.

De la Sibiu, în noaptea  de 29/30.10.1948, a ajuns în arestul Ministerului de Interne unde, alături de ceilalți episcopi a fost primit în „audiență” la ministrul Cultelor pentru a li se adresa invitația la defecțiune. În urma refuzului, cu toții au ajuns la lagărul de la Dragoslavele pentru o perioadă de patru luni. A urmat lagărul de la mănăstirea Căldărușani, unde au fost deținuți în condiții grele, într-o clădire dezafectată în afara zidului de incintă al mănăstrii, timp de 1 an și 3 luni. Prin transferul episcopilor la Căldărușani, etapă gândită pentru a facilita anchetarea unora dintre ei, Securitatea şi-a început interogatoriile în clădirea Ministerului de Interne, începînd cu episcopul Suciu, anchetat în perioada 10 mai 1949 – 3 octombrie 1950. Din perioada anchetelor de la „Interne” care au durat un an şi cinci luni, au rămas mai multe mărturii, una dintre ele aparţinând episcopului Hossu: „În noua noastră casă, celula 44 (de la Sighet), ascultam cu drag cum ne povestea scumpul frate Ionel tot ce a suportat la Interne, aproape doi ani de zile, cum a fost terorizat să mărturisească că a avut legături cu partizanii din munți și cum a fost amenințat că vor aresta 50 din rudele sale cele mai apropiate; n-a mărturisit nimic în această privință, pentru că n-avea ce să mărturisească; insulte, ocări de tot felul; n-au aflat nimic pentru că nu era ce să afle […]”. PS Ioan Ploscaru, care a stat doi ani în aceaşi celulă la Sighet cu episcopul Suciu, îşi aminteşte: „Din conversaţiile cu episcopul Suciu am constatat că la Interne a fost maltrat şi bătut […] Episcopul Ioan Suciu fiind foarte bolnav, era grav slăbit, i se permitea să fie dus la aer, în fiecare seară câte douazeci de minute, ca nu cumva să moară prematur, celorlalţi, nu.” Ultima tentativă a Securităţii de a-i înscena un dosar penal episcopului Suciu a fost atunci când fusese anchetat în lotul celor nouă credincioşi catolici acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului, împreună cu prelaţii Rafael Haag, Ioan Ploscaru, Bogdánffy Szilárd, ş.a, interogatoriile finalizându-se cu trasferul la Jilava, cu destinaţia finală Sighet, în data 26 octombrie 1950.

Împrejurările morții – Sighetul, „casă de jelanie şi suferinţă”
După cum deja se știe, închisoarea Sighetului, în care au fost internați administrativ 200 de persoane, cu vârste cuprinse între 60 și 93 de ani, foşti premieri, miniştri, academicieni, întregul episcopat catolic și înalți prelați, profesori universitari, economişti, militari de rang înalt, istorici, ziarişti, politicieni, regimul din penitenciar a fost conceput pentru lichidarea lor sistematică, prin  a-i dezumaniza și umili. PS. Ploscaru surprinde foarte bine scopul dezumanizant al Sighetului: „Închisorile comuniste au reprezentat o cale de exterminare a tuturor celor care nu au fost de acord cu orânduirea unei societăţi bazată pe ură, desfiinţând orice urmă de morală creştină. Închisoarea de la Sighet avea o caracteristică în plus. Aici intelectualii şi conducătorii unei naţiuni captive, trebuiau, ori să fie „reeducaţi”, ori să moară. De aceea regimul disciplinar de la Sighet era dezumanizant. Totul era destinat să distrugă simţul demnităţii individuale şi să distrugă moralul pentru a capitula.” Episcopii supraviețuitori ai Sighetului pomenesc cele trei elemente principale care defineau viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate având, de fapt, acelaşi scop, exterminarea lentă a deţinuţilor, la care se adăugau lipsa oricăror îngrijiri medicale, perchezițiile nocturne, corvezile cu munca „voluntară”, pedepsele cu carcera, atitudinea brutală a gardienilor.

Referitor la regimul alimentar, tot PS Ploscaru relatează că „cel mai mare chin al temniței din Sighet a fost foamea. Regimul alimentar la această închisoare era calculat cu mare grijă, atât ca deținutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare. Alimentele – pe lângă faptul că erau puține – se stricau din cauza proastei gospodăriri. […] Meniul era aproape zilnic același.” O mărturie impresionantă ne-a lăsat şi PS Hossu despre foamea trăită împreună cu fraţii episcopi: „Da, aici la Sighet am văzut, am simţit şi am trăit „foamea”. Se vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dădeam şi nu ne dăm destul de bine seama ce este foamea; în temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea şi greutatea poruncii Domnului, de a o alina oriunde se află, oriunde se vede; porunca Domnului, că El este Cel ce este flămând şi aşteaptă să i se dea de mâncat. (…) Şi-l vedeam (pe PS Frenţiu) cu gamela aşezată pe o batistă ruptă şi găurită, ca faţă de masă, adunând micile firmituri de pâine să nu meargă pierdute; imi ziceam: «Iată episcopul Orăzii Mari; Doamne, cu toţii suntem flămânzi.»”.

În acest regim de exterminare, după moartea episcopului Frenţiu, survenită în 11 iulie 1952, starea de sănătate a rezidenţilor “reşedinţei episcopale” din celula nr.44 a închisorii Sighetului era din în ce mai precară.“Fratele Ionel” Suciu era cel mai slăbit după înfometarea sistematică la care a fost supus, organismul ajugând în stadiul ireversibil în care nu mai putea accepta „hrana”, slăbea continuu şi nu se mai putea regenera. Colita de fermentaţie de care suferea din tinereţe necesita un regim alimentar special, imposibil de urmat în condițiile de detenție ale Sighetului. În primăvara anului 1953, episcopul Suciu era foarte slăbit, nu mai putea fi dus pe braţe la plimbare afară în curte, confraţii episcopi se străduiau să-l facă să mănânce ceva, dar nu mai putea înghiţi nimic. „Fratele nostru scump era liniştit, mângâiat, nici un cuvânt de lamentare, dimpotrivă, era senin şi zâmbitor, dureri nu avea, dar puterile se topeau, (…) decât că picioarele pe încetul au ajuns paralizate (…); îl îngrija de aproape şi părintele Chinezu cu toată dragostea, ca un înger păzitor. Îl chema duios când avea lipsă de dânsul: «Titu, te rog…»; noaptea, multă vreme şedea lângă dânsul pe pat, pe întuneric; nevăzându-l, îl chema, iar Titu răspundea: «Aici sunt, dragă, lângă tine.» (…) Într-o vreme a cerut să i rostească încet la pat scurte invocări pioase (iaculatorii), cum ar fi: «Inimă Preasfântă a lui Isus, mântuieşte-ne pe noi», «Inimă neprihănită a Mariei, roagă-te pentru noi», şi alte asemenea; (…) dânsul ascultând medita, şi aceasta era mai uşor pentru dânsul. (…) Fratele Titu îi era şi duhovnic, adică la dânsul obişnuia să se mărturisească (…) în toată săptămâna şi mai des. (…) Aşa a dus-o cinci luni grele, şi nu pot repeta destul, cu o seninătate şi linişte de admirat; puterea harului Domnului îl întărea şi Maica Domnului, pe care avântat a preamărit-o în viaţă, l-a mângâiat pe calea grea a Crucii până la sfârşit.”, relatează în memoriile sale PS Hossu.

Ultimele ore din viața sa terestră sunt relatate tot de către Iuliu Hossu. În noaptea de 27 iunie 1953, în jurul orei 11, s-a făcut o percheziţie în celulă condusă de directorul Ciolpan, episcopul Suciu ridicat cu perna la spate de către pr. Coriolan Tămâian, a fost lăsat în pace de către gradieni reuşind să spună că este slăbit. După miezul nopţii, după terminarea percheziţiei „Fratele Ionel l-a chemat pe Titu la sine, să şadă pe pat lângă el; nu peste mult, părintele Titu ne-a anunţat că PS Ionel e pe sfârşite: «A intrat în agonie». Ne-am ridicat şi am mers în jurul patului, puţin se vedea în întuneric; ne rugam cu toţii pentru scumpul nostru frate, care era pe cale să ne părăsească. Titu spunea că a murit. I-am pipăit pulsul şi le-am spus fraţilor că pulsul mai bate, foarte slab şi încet de tot, dar pulsul era; ţineam mereu mâna pe puls, până a încetat a mai bate.” Fiind prea întuneric ca să-l pregătească pentru ultimul drum, după ce s-au rugat, s-au odihnit până-n zori. Înainte de deşteptarea de la ora 5, după ce „fraţii Cori şi Titu au pregătit toate, l-au aşezat frumos pe iubitul frate Ionel şi am făcut panehidă cu dezlegarea din urmă”, au anunţat decesul. Conduşi de politrucul şi sanitarul închisorii, episcopii Hossu şi Cherteş împreună cu pr. Cori, l-au purtat pe o pătură până intr-o celulă goală, unde „l-am aşezat pe patul de acolo; l-am mai privit înduioşaţi, dându-i binecuvântarea din urmă, l-am sărutat pe frunte şi ne-am îndepărtat ca de la înmormântare; acum a ajuns pe mâna temniţerilor, fără milă”. A fost înmormântat, probabil, în acelaşi cimitir din afara oraşului, „cimitirul rutean”, anonim, fără cruce, fără monument funerar, el însuşi fiind ales să fie „o piatră la temelia reînălţării scumpei noastre Biserici, renăscute în durerile marei încercări (…), o piatră la temelia înălţării neamului la viaţă nouă, puternică , lămurită în durerile frământării unei lumi întregi”. Episcopul Hossu, evocă impresionanta nobleţe sufletească a „fratelui Ionel” care, şi pe patul de moarte se gândea îngrijorat la toţi ceilalţi: „Dacă eu voi muri nu veţi mai avea micul supliment din regimul meu.” Această dragoste de fraţi s-a manifestat în mod miraculos la trei zile de la moartea sa, când regimul alimentar s-a îmbunătăţit, dublându-se norma de hrană, o posibilă explicație oferind-o episcopul Ploscaru: „ De acum, după moartea sa îl socoteam sfânt pe episcopul Suciu şi mă rugam lui cu toată încrederea şi intimitatea. Eram încă în regimul înfometării. I-am cerut stăruitor, ca primul lucru pe care să-l mijlocească de la Dumnezeu pentru noi, să fie îmbunătăţit regimul alimentar din cauza căruia el a şi murit. (…) Eu am socotit că, intr-avedevăr, episcopul Ioan Suciu a mijlocit şi a împlinit dorinţa tuturor căci până la acea dată hrana era mai mult sub formă de furaje, şi în astfel de condiţii nu putea supravieţui nimeni mult timp.”

Patrimoniul de sfințenie
Episcopul tinerilor Ioan Gură de Rai, rămâne în conștiința credincioșilor cu un pastor de suflete care s-a dedicat cu întrega sa ființă idealului formării unei elite intelectuale catolice, înzestrat fiind cu un remarcabil talent oratoric și literar, cu ajutorul căruia a trezit idealuri generoase în conștiințele multor tineri. Prin scrierile sale (Eroism, Tinereţe, Mama, Rănile Domnului, Pier Luigi Frassati, etc), prin discursurile şi predicile ţinute în catedralele din Blaj, Bucureşti, Oradea sau la conferinţele ASTRU care atrăgeau un auditoriu multietnic şi de confesiuni religioase diferite, prin articolele scrise în Tinerimea Nouă, episcopul Suciu a adus un suflu de viaţă nouă în Biserica Unită amintind de rolul primordial al acesteia, de reîncreştinare în profunzime a neamului, readucându-l pe Cristos în actualitatea familială şi socială din România Mare. Un portret edificator ni-l oferă o verișoară primară, Maria Bărbat: ” Sub fizicul plăpând şi delicat al episcopului Ioan Suciu pulsa o energie de nedescris. Nu cunoştea oboseala, desi era suferind de colită având un regim alimentar sever (…) Lumea îl solicita, îl căuta, îl simţea aproape de suflet, parcă te chema având zâmbetul veşnic pe buze; plin de iubire şi dăruire ca preot, confesor, duhovnic şi frate. Nu şi-a pierdut curajul şi demnitatea nici o clipă.”

Nistor Alin Bădiceanu