16
GROAZĂ SAU TEAMĂ?
Groaza de Iad a paralizat numeroase energii vreme de generații, condiționând alegerile, instaurând frica, dar a adus și o stâpânire de sine, o modernizare, simțul măsurii și al unei instanțe finale «externe» căreia trebuie să i se dea socoteală. Astăzi, pentru mulți, spaima pare depășită iar Iadul o perspectivă îndepărtată. Cu toate acestea, îl vedem prezent în lume și vedem cum oamenii își construiesc încontinuu locuri în care e imposibil de trăit, locuri cu adevărat «infernale» în lipsa celorlalți, lipsite de viață și de iubire. Isus ne eliberează de groază. Opusul groazei nu e autosuficiența, imposibilă pentru oamenii limitați, ispită ce ne face să simțim că dacă cerem ajutor comitem ceva odios, ne face să ne simțim pierduți în lipsa ei. Dar când suntem autosuficienți? Opusul groazei nu e curajul, pe care nu-l aflăm niciodată, care nu e niciodată îndeajuns, care adesea ne face să fim inconștienți, care ar însemna să renunțăm la noi înșine, să devenim atât de inumani încât să nu mai simțim durerea, simțul măsurii, riscul. Isus experimentează groaza în grădina măslinilor. Nu înfruntă neînfricat sfârșitul, avântul în întunericul violenței, moartea. Nu se plânge, ci înfruntă totul fără concesii și compromisuri, încât pune la încercare răbdarea lui Pilat, care avea impresia că are stăpânire asupra lui Isus; nu se lasă prins în cursele răului, încetând să iubească sau răspunzând cu asprime la insulte. Ultimele cuvinte ale lui Isus sunt de grijă pentru mama sa, pentru ucenicul cel mai tânăr și pentru un muribund care cerea să fie pomenit. Isus înfruntă răul după ce a acceptat îndurerat voia Tatălui, căruia îi «încredințează spiritul său», i se adresează cu strigătul plin de suferință: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?», începutul unui psalm care, după neplăcerea cauzată de senzația de abandon («strig ziua și tu nu-mi răspunzi»), se încheie cu încredere în El: «Sufletul meu va trăi pentru el» (Psalm 22,30).
Opusul groazei este iubirea pentru Domnul, pentru frații săi mai mici. Iubirea aceasta îi face incredibil de puternici pe martiri. Înseamnă să ne încredințăm ca fii Tatălui care ne ajută să depășim groaza. Isus ne eliberează de groază și tocmai de aceea vorbește cu autoritate. Nu îndepărtează stigmatizând, selecționând, nu e distant precum cei ce se cred importanți și își manifestă puterea tocmai prin distanțare; nu se cruță pe sine ca unul care se consideră important sau are grijă de propria imagine; se lasă atins, împresurat; e răbdător, explică, învață, cu încrederea că toată lumea poate primi sămânța; se află în barcă atunci când începe furtuna; vorbește atunci când apostolii credeau că văd o nălucă; aplică ceea ce le cere celorlalți și biruie spaima de a sluji plecându-se cel dintâi să spele picioarele alor săi. Toate acestea sunt comportamente pe care le adoptă pentru ca oamenii să nu fie îngroziți.
Teama, în schimb, trebuie să rămână, mai ales pentru a putea să înțelegem ce har este iertarea, pentru a nu o risipi, pentru a nu o privi ca pe un drept. Este într-adevăr începutul iubirii, un început ce ne pare o experiență nouă pe măsura trecerii anilor. Practicarea iertării ne împiedică să fim limitați, ne ajută să ne temperăm, să nu considerăm că tot ce facem e bine. Teama formează conștiința și nu permite să ne pervertim; ne ajută să ne îngrijim de noi înșine; încurajează iubirea, pentru că aceasta ne apără demnitatea ce ne-a fost dăruită; ne aduce aminte că riscăm să pierdem iubirea lui Dumnezeu și să rămânem singuri.
