Reflecții și interogații pe marginea unui simpozion

Sacerdozio

organizat sub egida Centrului de cercetări și de antropologie de la Vatican

(Aula Paul al VI-lea, în perioada 17-19 februarie 2022)

 

În perioada 17-19 februarie am participat, la Roma, la o Conferință despre rolul și locul preotului în lumea de azi, intitulată „Pentru o teologie fundamentală a preoției”, care ținând cont de diferitele evoluții istorice în raport cu procesul de secularizare a lumii moderne, ne-a stârnit câteva reflecții istorice.

Este unanim recunoscut faptul că epocile reformărilor consistente din istoria modernă a Bisericii Catolice au răspuns unei presiuni morale și sociale ale comunităților și au fost însoțite  de ample și vii dezbateri, de cele mai multe ori, alimentate de polemicile din sânul Bisericii Catolice și mai ales de contestațiile la care a fost supusă aceasta în fața paradigmei secularizante. Așa s-a întâmplat pe vremea Contrareformei și a Iluminismului (sec. XVII-XVIII), urmate de consistentul efort de modernizare al Papei Pius al IX-lea, premergător și în timpul Conciliului Vatican I (1868, 1869-1870), pentru a culmina apoi cu viziunea avangardistă a Papei Ioan al XXIII-lea, care a impus modernizarea fără precedent a Bisericii Catolice din timpul și de după Conciliul Vatican II (1959, 1962-1965), prin efortul Papei Paul al VI-lea.

Esența dezbaterii și ceea ce leagă toate aceste episoade sunt discuțiile referitoare la rolul preotului în biserică, cel de îndrumător-călăuză-păstor, de părinte-învățător-judecător; dar și de misiunea sa în comunitate, unde este chemat să o păstorească, să o slujească, un rol ce are drept coloane constitutive  iubirea-iertarea-acceptarea-toleranța. De altfel, această problematică a constituit punctul central, des invocat și în timpul vizitei papei Francisc în România, desfășurată în 2019, sub sloganul „Să mergem împreună!”.

Dincolo de orice prejudecată sau partizanat, într-o lume, orice s-ar zice, perfectibilă și datorită vocației și străduinței Bisericii, în cadrul simpozionului, desfășurat zilele trecute la Roma, discuțiile s-au concentrat asupra pledoariei pentru întoarcerea la sursele genuine ale Bisericii din primele secole. În esență, a fost un îndemn la revalorizarea realităților ecleziastice de dinaintea evoluțiilor locale ale bisericilor Apusului, care pot oferi argumente, fără a selecta partizan din patristică o poziție sau o alta, tocmai pentru a reinventa locul preotului în biserică și comunitate și nu deasupra acestora. Acesta a fost mesajul pe care l-a transmis în conferința Sa, papa Francisc (17 februarie), cu atât mai mult cu cât și „ecumenicii pariază pe problema preoţiei” (cardinalul Kurt Koch) ca replică la dubla presiune a evoluției procesului de secularizare și a provocărilor Islamului. Alte aspecte nuanțat discutate au fost cele legate de aportul familiei și al femeii în comunitate și Biserică; desigur, stringenta și presanta problematică a celibatului vs căsătoria preoților nu au fost nici ele deloc ocolite.

Simpozionul a fost așadar, prilejul unor reflecții și interogații profunde care continuă să ne stăruie în minte. Ne putem întreba, de pildă: ar putea Bisericile Unite cu Roma oferi unele soluții pentru reformarea Bisericii Catolice de rit latin? Cum am putea lucra împreună la cele două mari provocări, cu care se confruntă azi programul reformator: sinodalitatea și căsătoria? Probează Biserica noastră, greco-catolică statutul de Biserică punte de legătură sau cea de stâncă, de obstacol între cei „doi plămâni ai Creștinătății”, așa cum numea papa Ioan Paul al II-lea, Ortodoxia și Catolicismul?!

Prin ce anume?

Un posibil răspuns poate fi dat de poziția neechivocă, neezitantă pe care a adoptat-o de-a lungul epocii moderne privitoare la valorile comune prin care Biserica greco-catolică a făcut legătura între Orient și Occident; prin practica și experiența preoției, prin felul în care a contribuit la construirea identităților culturale, modernizatoare și prin implementarea valorilor și chiar a instituțiilor (capitlu) occidentale în Răsăritul continentului, fără a renunța însă la tradițiile, disciplina şi instituțiile specifice bisericii răsăritene (protopop, sinod). Această atitudine a fost probată încă de la început, din momentul perfectării Unirii religioase a românilor  (1697-1701), continuată cu perseverență în toată evoluția Bisericii noastre și demonstrată în timpul perioadei comuniste (1948-1989) „până la spânzurătoare”, confirmând parcă ceea ce anticipase vizionar episcopul Iuliu Hossu, încă din octombrie 1918.

Exemplu de actualitate și unul dintre cele mai elocvente din istoria Bisericii noastre a fost cel referitor la dezbaterea în problema cauzelor matrimoniale (căsătoria preoților). De pildă, în cadrul amplului proces de aprobare a decretelor sinodale din 1872, timp de un deceniu (1872 -1881), în perioada premergătoare elaborării codului bisericilor orientale, la Roma, ierarhii Blajului (Alexandru Şterca Şuluţiu și Ioan Vancea) au purtat o amplă corespondență cu Scaunul Apostolic roman, tocmai pentru a prezenta și nuanța evoluția, tradiția și specificul răsăritean al catolicismului din Transilvania. Atunci, Scaunul pontifical îşi propunea redactarea unor decrete sinodale valabile pentru românii uniţi, dar care să constituie un model pentru redactarea dreptului canonic şi în cazul celorlalți greco-catolici din Imperiul austriac, chiar și în cazul maroniților de rit oriental.

Cât de utile ar fi experiența, particularitățile canonice și istorice ale acestor Biserici orientale în raportul dintre centrul și periferia lumii catolice, răspunzând la valorile perene ale creștinismului universal, ținând cont de aportul și atitudinea incluzivă a Bisericii Catolice, de vocația ei universală. Pot oferi aceste biserici, împreună, soluții la problemele de globalizare ale lumii imediate?! Ce loc ar avea și ce rol ar juca Bisericile răsăritene unite cu Roma în actuala configurație politică?! Conștientizăm noi oare atuurile datorate specificului nostru?! Cum le valorizăm și valorificăm?!

Aceste întrebări nu constituie nicidecum niște teoretizări la provocările problemelor teologice contemporane, ci sunt interogările unui istoric atent la evoluția și felul în care Biserica a construit o modernitate civilizatoare, de care societatea românească are nevoie acum, mai mult ca oricând.

Din zestrea noastră patrimonială locală, ce putem oferi noi universalității Bisericii, cum putem noi furniza soluții? Răspunsul ar trebui căutat în evoluția frământată a Bisericii Române Unite, vreme de peste trei veacuri, dar mai ales în martiriul acesteia, când parafrazându-l pe episcopul Iuliu Hossu, credința noastră a devenit viața noastră.

Desigur, toate aceste întrebări și gânduri se doresc a fi o invitație la o introspecție serioasă, sistematică, care să implice o regândire și o repoziționare a rolului Bisericii Greco-Catolice în raport cu Biserica Catolică și cu Biserica Ortodoxă, asumând și conștientizând utilitatea noastră ca vas comunicant, ce ilustrează o evoluție locală, națională, dar care poate contribui la consolidarea în chip modernizator a Bisericii, în comunitățile tot mai indiferente la sacru de peste tot din lume.

Laura Stanciu