Canonicul Augustin Maghiar –   70 de ani de la stingerea din viață

,,Aceste persoane au ținut coloana unui neam. Reușim

                                   noi să ne regăsim în aceste valori? Trebuie să învățăm

                                   ceva de la istorie. Uitarea ucide și creează premisele

                                   pentru a  se repeta”.

                                                                                             Episcop Virgil Bercea

Canonicul Augustin Maghiar, apropiat și sfătuitor de încredere al ÎPS. Valeriu Traian Frențiu, este unul dintre preoții de mare credință ai eparhiei noastre, dintre preoții uitați, dintre acei preoți  fără morminte, fără cruci, fără ca cineva să le mai poată aprinde  o lumânare la căpătâi”. A participat la Adunarea Națională  de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, ca delegat de drept din partea Despărțământului  de Oradea al ASTREI. La 70 de ani a fost închis, pentru credința greco-catolică, în închisoarea din Sighet, unde s-a stins din viață și trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună…

S-a născut la 23 ianuarie 1880, la Sanislău, comună din județul Satu Mare, la 55 de km de municipiu și la 17 km de Carei. Comuna mare și bogată este atestată  documentar din 1347, comună care se mândrea cu  o frumoasă biserică greco-catolică construită în 1768. Părinții, Paul Petru Maghiar și Terezia, au locuit peste treizeci de ani în Sanislău, tatăl fiind cantor-învățător și cunoscut compozitor de melodii populare. Provenea dintr-o familie de  preoți care au rămas în amintiri  prin credință, ținută morală  și cultură.

Augustin Maghiar a urmat școala primară în comuna natală, cursurile secundare la Liceul ,,Samuil Vulcan” din Beiuș, a doua Școală după Blaj, școală întemeiată de Episcopul Samuil Vulcan, acel spirit european, care i-a stabilit particularitatea chiar  la deschidere: ,,EDUCATIONI JUVENTUTIS HUIUS PROVINCIAE (Pentru educarea tineretului  acestei provincii). Episcopul menționa: ,,Care lucru  cu ajutorul lui Dumnezeu… l-am săvârșit, cu mare cheltuială în episcopescu oraș Beiuș”.

Samuil Vulcan a urmat modelul Episcopului Petru Pavel Aron, ,,fântâna darurilor” din Beiuș  primind pe toți cei ,,însătoșați și flămânzi de  hrana cea sufletească”, fără să țină seama de confesiune sau de naționalitate. Gândul Episcopului s-a împlinit, școala s-a bucurat de a fi avut  preoți –profesori de mare prestigiu, cum au fost Alex Roman, Vasile Ștefănică, Constantin Pavel, Francisc Hubic și alții mulți care au format tineri cu credință,  educație și cultură religioasă temeinică și cu o cultură universală bogată, deja valori ce urmau să se întregească. ,,Școala, dascălii și elevii de aici au fost supuși Istoriei, Destinului, Vremurilor și Timpurilor”, observa cineva.

Taina și frumusețea vieții tânărului Augustin Maghiar ne este destul de puțin cunoscută. După absolvirea liceului,  urmează Seminarul Teologic din Oradea, pe care îl continuă la Facultatea de Teologie a Universității Regale din Budapesta, unde urmează și Facultatea de Litere, este un drum al multor tineri români  din Ardeal și al Părintelui Ion Agârbiceanu. Este foarte probabil, la Budapesta, să fi frecventat Societatea Academică,,Petru Maior”, unde  studenții români din Transilvania și de dincolo de munți desfășurau o activitate literară și culturală.

În iarna anului 1905 s-a căsătorit cu Silvia Szabo, fiica Pr. Ioan Flore Szabo, parohul bisericii greco-catolice din localitatea Csengerujfalu, nu departe de Satu Mare, azi în Ungaria. La 11 martie 1905 a fost hirotonit preot și numit în comuna Galșa din jud. Arad, în apropierea Șiriei lui Ioan Slavici, apoi la Petea, în județul  Satu Mare. La doi ani de la căsătorie îi va muri soția. Din acest moment va fi numai al Bisericii.

Părintele Augustin Maghiar era un preot cu har. Din 1909 a fost și profesor de religie și limba română la Complexul Școlar al călugărilor din Ordinul Premonstratens—Liceu și Facultate de Drept, renumit pentru  disciplină și  învățătură,  Școală  cu profesori de elită, elevi și studenți distinși (azi Liceul ,,Mihai Eminescu”).

 Preocupat de viața morală a  tinerilor, în calitate de profesor de religie, a atras elevii în Reuniunea Mariană, ca prin devoțiunea deosebită față de Sfânta Fecioară, să determine un model de frumoasă trăire creștină în rândul lor. În această perioadă  era  vicerector, prefect de studii și spiritual la Seminarul Leopoldin. Și aici s-a dedicat tinerilor, formării lor în acei ani când toate orizonturile le sunt deschise. Prin cateheze, exerciții spirituale și un program spiritual zilnic, i-a ajutat să se cunoască  pe ei înșiși, să-și  întărească  credința, a căutat  să le nască în suflet aspirații înalte, la împlinire cărora se cerea voință și perseverența, adesea și sacrificiu.

Profesorul de limba română a lucrat și el din greu ca tinerii să cunoască corect limba română, să fie conștienți de  bogăția și frumusețea ei. După Marea Unire, în 1919, a fost  numit profesor de religie, limba româna și latină la Liceul ,,Samuil Vulcan” din Beiuș și rector la Internatul Pavelian de băieți,  timp în care a fost  și profesor de latină  la Liceul Român Unit de fete.

Activitatea spirituală este intensă și în eparhie, împreună cu Canonicul Iacob Radu organizează ,,Misiuni pentru preoți” și  se preocupă de creșterea Reuniunii Mariane. Ca o apreciere a înaltului său apostolat, la 30 martie 1927 , este numit Canonic al Catedralei ,,Sf. Nicolae” din Oradea și Rector al Academiei Teologice. Tot în această perioadă a fost ales  senator în Parlamentul României, calitate care i-a permis  să facă cunoscute școlile confesionale greco-catolice și să le apere.

Recunoașterea deosebitei sale personalități o dovedește și numirea, la 31 decembrie 1939, în funcția de prepozit capitular și, în scurt timp, vicar general diecezan al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

Prin darul lui Dumnezeu și prin jertfa multor preoți, Biserica Greco-Catolică era o forță morală puternică, iar Canonicul Iacob Radu, în Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii Mari, în deplina cunoaștere a eparhiei, mulțumit de Capitul orădean, la finalul paginii închinate lui Augustin Maghiar, scrie: ,,Precum vedem acest Capitul a dat Bisericei și neamului nostru mulți bărbați distinși și mari, între cari: un mitropolit, șapte Episcopi diecezani apoi literați , bărbați de școală, dignitari bisericești și cucernici preoți a căror activitate a fost o adevărată binefacere pentru viața religioasă și  cultura națională a poporului  nostru de la aceste extreme hotare a lui”.

Cunoscând tragedia Bisericii greco-catolice ucrainene din 1946 și situația României după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, Episcopii noștri își manifestau îngrijorarea. În  Scrisoarea pastorală  din 1 ianuarie 1948, IPS. Valeriu Traian Frențiu  scria: Suntem convinși că se vor abate mai mari și grele încercări asupra noastră. Alții pentru  credință au fost batjocoriți, bătuți , legați și aruncați în temniță… Să avem o credință tare care să alunge orice frică și îndoială, o credință statornică care să ne facă să înfruntăm orice împotrivire și prigoană, fiind mai bine a ne jertfi de o mie de ori viața decât să ne lepădăm de credința noastră.

La 10 octombrie 1948, Prepozitul Augustin Maghiar a celebrat o Sf. Liturghie în Catedrala Sf. Nicolae și în predică a îndemnat pe credincioși să reziste presiunilor: Dumnezeu pune la încercare pe oameni… Ni se cere să ne lepădăm credința, trebuie să fim tari, arătând că orice se întâmplă, scopul este mărirea lui Dumnezeu”.

Părintele Maghiar era pensionar din 1947, dar când Preasfinția Sa Valeriu Traian Frențiu a fost arestat, Canonicul Maghiar, în calitate de vicar  general al eparhiei, a continuat să-și exercite funcția vicarială pe care o avusese înainte, de la Nunțiatură având și obligația de a primi retractările  preoților care au fost înșelați sau, sub  presiuni, au iscălit trecerea la Biserica Ortodoxă. În eparhia noastră, prepozitului Maghiar a făcut primii pași  de la Biserica liberă la Biserica clandestină, a făcut cunoscute dezlegările stabilite de Nunțiatură în misiunea preotului: celebrarea Sf. Liturghii de către preotul  singur, fără odăjdii, antimis, obligatorii fiind doar ,,păinea și vinul”. Părintele Maghiar celebra Sf. Liturghii acasă, la care luau parte  mulți credincioși, de altfel, se bucura de un deosebit prestigiu  la Oradea.

Interimatul vicarului general a ținut până la consacrarea de episcop în clandestinitate a PSS. Iuliu Hirțea,la 28 iulie1949, dată până la care a fost un  adevărat conducător al Diecezei noastre. La 1 iulie 1950 a fost arestat și întemnițat la închisoarea din Sighet.  Cea mai mare parte a timpului a fost în izolare. După luni de singurătate, preotul Alexandru Rațiu l-a văzut câteva clipe prin vizetă. Surprins și fericit, Augustin Maghiar i-a spus:, O, Doamne, îți mulțumesc că mi-a fost dat să mai văd un chip omenesc, și aflând că și episcopii sunt la Sighet, a continuat: Doamne, îți mulțumesc că m-ai adus aici lângă episcopi, să sufăr pentru numele Tău! Facă-se voia Ta!.

A murit la Sighet în durere și singurătate și trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună din tristul ,,Cimitir al Săracilor”. Canonicul Augustin Maghiar este primul martir al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

Am dori ca rugăciunea noastră, la 70 de ani de la stingerea din viață, să-l scoată din uitare pe  dreptul și blândul canonic martir Augustin Maghiar: Cu sfinții odihnește, Cristoase, sufletul servului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viață fără de sfârșit.

 

                                                          Otilia Bălaș pentru Biroul de Presă