Geniul greco-catolic românesc este o lucrare ai cărei autori, Laura Stanciu și Cristian Bădiliță, își propun să argumenteze următoarea teză: „Biserica Greco-Catolică este instituția care a contribuit în mod decisiv la deșteptarea sentimentului național românesc, mai întâi în Transilvania, ulterior în Regat, existența ei afirmând, ca pe o evidență, europenitatea românilor.” Admițând că afilierea europeană prin ascendența romană e un aspect deja discutat de Grigore Ureche și Dimitrie Cantemir, noutatea corifeilor greco-catolicismului transilvănean constă în „caracterul sistematic și obsesiv” (p. 18). Dintr-o anumită perspectivă argumentativă, teza poate fi pusă în discuție pornind de la următoarea întrebare metodologică: cel fel de europenitate a fost afirmată? Altfel spus, care variantă europeană a fost asumată și în ce termeni? Premisa de la care pornesc în realizarea acestui review-article este că nici în plan teologic și nici în plan politic nu există o singură europenitate, ci cel puțin două. Această problematizare nu se înrâurește însă asupra celor două merite indiscutabile ale Școlii Ardelene, unul din „produsele” greco-catolicismului românesc: resuscitarea fondului latin al limbii române (uneori cu exagerări ușro rizibile, dar cu totul de înțeles în contextul epocii, cum demonstrează autorii) și forțarea trecerii de la grafia chirilică la cea latină. Putem extrage semnificația acestei intenții dacă o punem în paralel cu proiectul alternativ, consumat cu sprijinul statului de această dată aproximativ un veac mai târziu, pentru resuscitarea fondului slav din limba română, scrierea chirlică rămânând, totuși, un „bun” pierdut.

Autorii ilustrează teza realizând o istorie a greco-catolicismului din România prin construirea a circa 52 de biografii, cărora li se adaugă personajul colectiv denumit „dinastia Rațiu”. Aflăm că Geniul greco-catolic românesc nu este o simplă inventariere de biografii, căci acestui volum ar trebui să-i urmeze în mod firesc realizarea unui Dicționar al personalităților greco-catolice de la 1700 până în prezent (p. 12). Altfel spus, personalitățile evocate au rolul de a ilustra sintagma aflată în titlu (Geniul greco-catolic românesc) și nu de a rememora acele personalități care s-au remarcat prin apartenența mărturisită la confesiunea greco-catolică. Poate așa se explică opțiunea metodologică de a grupa acestei figuri individuale în generații (Școala Ardeleană, pașoptiștii, memorandiștii, generația care a construit Marea Unire și, ulterior, a dat primii martiri ai acestei Biserici) și, mai ales, de a prezenta fiecare personaj prin biografie, un text reprezentativ și câteva imagini.

Dacă aceată manieră tripartită de a repune în circuitul public reprezentanții de frunte ai greco-catolicismului aduce mai mult a dicționar, în mod clar gruparea în generații dovedește felul în care greco-catolic românesc s-a plămădit. Chinurile facerii n-au fost deloc ușoare, iar autorii sunt foarte atenți în a arăta numeroasele clivaje din sânul greco-catolicismului, manifestarea unor tensiuni uneori la limita violenței fizice, existența derapajelor ideologice (șovinism, antisemitism) și polemici de idei care au construit veritabile școli de gândire. Cu toate acestea, Biserica Greco-Catolică a fost capabilă să dea credinței creștine proprii săi martiri. Beatificarea celor șapte episcopi care au pătimit în temnițele comuniste pentru că au refuzat oferta statului comunist de a semna „unirea” cu Biserica Ortodoxă Română reprezintă un eveniment confesional care încheie și desăvârșește procesul de maturizare bisericească al greco-catolicismului din România. Actul beatificării e ceva mai mult decât un eveniment pentru Biserica Catolică. Acesta consfințește, o dată în plus, vitalitatea istorică a credinței religioase atunci când un regim politic încalcă exercițiul firesc al libertății religioase.

Tribulațiile geniului

Cum am putea explica titlul cărții raportat la conținutul acesteia? La un nivel intuitiv, noțiunea de geniu te trimite cu gândul la performanțe extraordinare. Din acest punct de vedere, aproape fiecare reprezentant al greco-catolicismului românesc deschide câte un drum. Așa, de pildă, compozitorul Iacob Mureșianu este „directorul primei publicații cu specific muzical din România” (p. 193); poetul-avocat Vasile Aaron a dat limbii române prima traducere a lui Virgiliu și Ovidiu (p. 108); Timotei Cipariu s-a îngrijit să tipărească Ceaslovul (1835) într-o ediție care pentru prima dată utiliza grafia latină și nu chirilică (p. 128); Aaron Pumnul care, în 1860, a redactat prima antologie de literatură română, un opus amplu de patru volume (p. 136) demonstrând că încă la distanță de marii creatori, limba română avea capacitatea de a crea o literatură, fapt confirmat în 1862 când Andrei Mureșanu devine primul scriitor român care obține un premiu literar național (p. 141). Apoi, Ioan Micu Moldovan care „a realizat prima campanie sistematică de colectare a folclorului românesc” și a patronat „primul corpus important de literatură populară” (pp. 176-177). Din punct de vedere istoric, titlul Geniul greco-catolicismului românesc rimează cu mai vechea lucrare a lui Chateaubriand, Geniul creștinismului (1802), având un caracter apologetic în măsura în care acesta urmărea să apere credința catolică în fața atacurilor venite dinspre iluminiști și revoluționarii de la 1789.

Genialitatea, pe alocuri, presupune însă și excese, cel mai notabil fiind glisarea naționalismului emancipator în naționalism exclusivist. Din acest punct de vedere, cartea oferă câteva repere prețioase pentru înțelegerea metamorfozelor naționalismului românesc. Desigur, nu este ceea ce-și propune, dar, în mod sigur, este ceea ce rezultă inevitabil din alcătuirea acestor biografii ce inspiră geniul greco-catolic românesc. În Transilvania, cel puțin, naționalismul s-a născut ca dorință de emancipare și, nu arareori, ca mijloc de a contracara politica Imperiului Austro-Ungar de maghiarizare a populațiilor locale după 1867. Poate nu întâmplător acesta este contextul politic în care naționalismul ca formă cultural-politică de câștigare a libertății pentru o anumită colectivitate umană ia forme exclusiviste prin șovinism, antisemitism și, la modul general, xenofobie. Desigur mai trebuie așteptat până când aceste derapaje ale naționalismului vor îmbrăca forma unui proiect politic de omogenizare etnică, dar nu putem alcătui o istorie cuprinzătoare a ideii naționaliste fără această perspectivă.

Ce fel de europenitate a românilor a fost afirmată de reprezentanții greco-catolicismului?

Excesele genialității documentate în acest fel, în măsura în care sunt alăturate tezei pe care urmărește să o demonstreze această carte (afirmarea sistematică și obsesivă a europenității românilor), ne obligă să ne întrebăm: ce fel de europenitate au îmbrățișat reprezentanții greco-catolicismului românesc? La un nivel minimal, reușita este indiscutabilă și uniformă: după Școala Ardeleană nimeni nu mai poate contesta afilierea spațiului românesc la continentul european. Într-un fel, putem spune că viziunea Școlii Ardelene i-a condus pe români să ajungă în punctul cel mai înalt al istoriei lor politice: apartenența la Uniunea Europeană. Cu toate acestea, Europa ideologică nu era unitară, construcția națiunii – subiect atât de intens dezbătut în secolul al XIX-lea – împărțindu-se între viziunea germană (jus sanguinis) care a consacrat modelul Kulturnation și viziunea franceză (jus solis) care a consacrat modelul le peuple. Sinteza excepțională a dezbaterii și, concomitent, împingerea acesteia până la ultimele consecințe a făcut-o Ernest Renan în discursul Qu’est-ce qu’une nation?, ținut în 1882 încă în plină stupoare produsă de războiul franco-prusac încheiat, așa cum prea bine se știe, în termenii tratatului de pace de la Frankfurt am Main. Ce lecturi au avut corifeii Școlii Ardelene? Au citit Jules Michelet sau, mai curând, Johan Gottfried von Herder? Din acest volum aflăm că o seamă de corifei au studiat la Viena în perioada în care acest important centru european al culturii avea să devină un creuzet al herderianismului. Cel puțin în cazul unora dintre ei (Ioan Maiorescu, A. T. Laurian, Simion Bărnuțiu) teoria herderiană a națiunii era generos îmbrățișată de unde, ulterior, a rezultat apăsarea pe dimensiunea etnică a națiunii (exclusivistă) în detrimentul celei constractualiste (inclusiviste) specifică filosofiei politice franceze. Subiectul e sintetic prezentat de Victor Neumann, în lucrarea Neam, popor sau națiune? (Curtea Veche, 2005). Acestei afirmații îi poate fi adăugată alta: formarea teologică în tradiția școlilor de teologie de la Roma și de la Viena a fost completată, pentru cei mai mulți dintre ei, cu o formare politică la școala germană dominată de Herder. În această optică, europenitatea însemna accent pe latinitatea limbii (ceea ce a condus la ortografierea latină a limbii române) și viziunea germană asupra națiunii. Ar fi interesant de completat această dezbatere cu susținătorii celeilalte partide, respectiv viziunea franceză asupra națiunii, având reprezentanți preponderent în Vechiul Regat.

Și, totuși, noțiunea genialității reprezentanților săi nu pare suficientă pentru a developa destinul greco-catolicismului românesc. Cartea te convinge despre existența unor genii ale greco-catolicismului din România, dar vorbim despre geniu sau, mai curând, despre ethos greco-catolic?

Geniu sau ethos greco-catolic?

Noțiunea sub care aș înclina să descriu traiectoria istorică a greco-catolicismului este aceea a unui ethos, a unui spirit care-i este propriu. Geniul și genialitatea sunt pasagere (deci nu au un caracter sistematic) și rezidă doar la nivel individual. Având o definiție personală, geniul rareori creează obligații. Ethosul, starea de spirit, obligă cu prisosință. Dincolo de performanțele individuale care se cer, negreșit, evocate, ceea ce frapează în această carte este proiectul meritocratic. Ca o paranteză, dacă noțiunea de geniu este luată în sens apologetic, în maniera lui Chateaubriand, atunci proiectul meritocratic ar putea epuiza prin sine însuși noțiunea de geniu greco-catolic românesc, mai ales în contextul de până în 1948. Acest lucru însă nu poate fi evidențiat cu titlu de certitudine fără a studia cum proiectul meritocratic a fost sau nu prezent în celelalte confesiuni și religii din România acelui timp.

Istoria Bisericii Greco-Catolice, cel puțin până la generația Marii Uniri, poate fi un adevărat studiu de caz despre felul în care se naște și se multiplică elita intelectuală, despre rolul modelelor și despre obligația morală a discipolilor. Voi ilustra această afirmație cu două cazuri. Aproape o generație biologică îl desparte pe Ioan Bianu (n. 1856) de Ioan Micu Moldovan (n. 1833), suficient cât primul să fie discipol, iar al doilea mentor. Și chiar așa s-a întâmplat. I. Moldovan i-a oferit o bursă lui I. Bianu, atunci când acesta a venit la Blaj ca să studieze după ce învățătorul satului îi convinsese părinții să-l sprijine în continuarea studiilor. I. Moldovan nu-l sprijină doar financiar, ci îi inspiră o forma mentis care înseamnă „curaj, tenacitate și naționalism țărănesc” (p. 188). Mai mult, I. Moldovan semnează o scrisoare prin care-l recomandă pe Bianu lui August Treboniu Laurian pe care, curând de la venirea în București, avea să-l succeadă în funcția de director al bibliotecii Academiei. Mai mult decât atât, aflăm că I. Bianu va rămâne întotdeauna recunoscător celui care l-a sprijinit. Iată o miniatură despre ceea ce înseamnă nașterea și perpetuarea elitei intelectuale. Poate că întregul material documentar al cărții ar merita retopit într-o poveste despre nașterea și perpetuarea uneia dintre elitele României la răspântia secolelor. Am putea astfel afla că elita presupune, firește, înzestrări personale, generozitate sau disponibilitate de a ajuta, dar și recunoștință pentru ajutorul primit.

Existența acestui mecanism elitar, asumat instinctiv sau ca proiect, este inseparabilă de existența unui ethos greco-catolic. Și aici ne întrebăm: cât datorează acest ethos greco-catolic instituției ecleziastice? Mai mult, în ce măsură a modelat geografia instituția bisericească? Cât de mult diferă Biserica Greco-Catolică din România față de – să zicem – mai vechea sa soră, Biserica Greco-Catolică din Ucraina? Nu știu cum s-ar răspunde la această întrebare, dar ce putem intui este rolul major pe care geografia îl are de jucat în modelarea unei Biserici. Transilvania, cu istoria și diversitatea sa etnică și religioasă, este locul care a făcut ca aproape totul să fie aparte. Probabil că greco-catolicismul transilvănean în secolul XIX este tot atât de special în sânul catolicismului, precum ortodoxia transilvăneană este specială în cadrul Bisericilor ortodoxe din Regat și din răsăritul Europei. Din păcate, ethosul greco-catolic transilvănean la fel ca și cel ortodox, după 1918, au inspirat prea puțin modelul de construcție statal și, parțial, eclezial. Faptul că nu a influențat așa cum s-ar fi cuvenit nu înseamnă că el nu a existat și nu poate preda, peste ani, lecții utile.

Rolul mirenilor

Revenind acum la ethosul greco-catolic, dincolo de mecanismul de creare și transmitere a elitelor, un alt lucru inedit care rezultă din lectura cărții privește rolul mirenilor din sânul Bisericii și relația dintre mireni și clerul inferior, pe de o parte, și episcopi, de pe altă parte. Prima observație care trebuie făcută este că, exceptându-i pe episcopii Ioan Inochentie Micu Klein și Petru Pavel Aron, toate figurile geniului greco-catolic provin direct sau indirect (prin filiație) din rândul preoțimii. A doua observație este că, deși slab reprezentată, ierarhia superioară este prezentă prin rolul pe care l-a avut de jucat, cel puțin în primă fază, în crearea acestei elite. Episcopii nu doar acordau săptămânal o pâine pentru tinerii studioși veniți de la țară, dar creau instituții cultural-educative și trimiteau la burse în străinătate pe cei mai valoroși dintre elevi. Nu ridicau ziduri fără ca, în același timp, să formeze spirite. Această grijă a prinților Bisericii pentru săraci și, în general, pentru diferite grupuri marginale din societatea timpului înduioșează. A treia observație ce poate părea paradoxală în contextul primelor două, este existența unei relații tensionate, pe alocuri la limita violenței fizice, dintre mirenii greco-catolici și episcopi. Bunăoară, sunt de notorietate conflictele dintre reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene și episcopul Ioan Bob de la Blaj și, chiar mai grav, dintre pașoptiști și episcopul Ioan Lemeni. Motivele sunt multe și bine discutate în carte, dar ceea ce contează este că acestea au favorizat (auto)exilarea mirenilor dincolo de arcul carpatic și, deci, circulația ideilor. Astfel, ethosul greco-catolic se transmite de la o generație la alta în primul rând prin familie (construite, cel mai adesea, în jurul preoților) și, indirect, prin ierarhie. Conflictele dintre mireni și ierarhie pe care le consemnează cronica istorică, deși grave la răstimpuri, pot fi privite prin forța transfiguratoare a istoriei: tensiunile interpersonale cu consecința imediată a unor drame, devin șansă pentru deteritorializarea unor idei.

În concluzie, cartea se poate spune că repară o nedreptate perpetuată istoric: dacă multe dintre figurile arătate aici își ocupă deja locul binemeritat în pantenoul culturii naționale, prea puțin se vorbește despre greco-catolicism ca alma mater ca și cum ei ar fi rămas ceea ce sunt dacă nu ar fi fost fii și fiice ale Bisericii Greco-Catolice.