„I. Preot Dr. Epaminonda Lucaciu, demn urmas al bunicului si al parintelui sau

I.1 Mihai Lucaciu – bunicul preotului Epaminonda Lucaciu
Cantorul-învatator Mihai Lucaciu, bunicul preotului Epaminonda Lucaciu, s-a nascut la data de 18 octombrie 1823, în localitatea Iojib, judetul Satu Mare. A urmat cursurile preparandiale de la Ungvár. La terminarea studiilor a activat în calitate de cantor-învatator la Racova, localitate în judetul Satu Mare, apoi din anul 1846 pâna în 1858, la Apa, localitate apropiata de locurile natale. Aici se casatoreste cu Iuliana Toth, fiica unui învatator din Mintiu, cartier al Satmarului, sora episcopului catolic de Eperjes (Presov). La Apa vad lumina zilei trei dintre fiii sai: Vasile Lucaciu (1852), luptatorul pentru drepturile românilor din partea de nord a României, tatal lui Epaminonda Lucaciu, Maria (1855), mama lui Nicolae Barbul inginer agronom, diplomat, si Emilia (1857). La Baia Mare, se va naste Constantin Lucaciu (1860).
Mihai Lucaciu a fost implicat în actiuni cultural-educative, militând pentru înfiintarea unei catedre cu predare a limbii române la Gimnaziul Romano-Catolic din Baia Mare si, de asemenea, pentru constituirea unei Societati de Lectura. A contribuit la actiuni caritabile în sprijinul ranitilor din zona întorsi din Razboiul de Independenta al României de la 1877.
Datorita multiplelor contributii aduse pe tarâm cultural, Mihai Lucaciu a fost ales în anul 1897 presedinte de onoare al Reuniunii Învatatorilor Greco-Catolici din comitatele Satmar si Ugocea.
I.2 Dr. Vasile Lucaciu
Aspecte legate de biografia, personalitatea si activitatea preotului Vasile Lucaciu au fost prezentate de-a lungul timpului în diverse lucrari. S-a nascut la 22 ianuarie 1852, în localitatea Apa din judetul Satu Mare, unde si-a petrecut si anii copilariei. Primele clase si Gimnaziul de Stat le-a urmat la Baia Mare. Si-a continuat studiile (clasa a V-a) la liceul din Ungvár, apoi la Liceul Ordinului Premonstratens din Oradea. Din anul 1868 a frecventat cursurile Institutului Sfântul Atanasie din Roma. În anul 1870 s-a întors în tara cu titlul de doctor în teologie si filosofie Magna cum laude, iar în anul 1874, dupa încheierea studiilor în cadrul Seminarului Teologic din Gherla, este hirotonit preot. În perioada 1874-1878 activeaza ca preot la Eriu Sâncrai, localitate situata în estul Câmpiei Eriului. În anul 1874 se casatoreste cu Paulina Serbac (1856-1911), fiica preotului din Potau cu care va convietui timp de 37 ani si cu care va avea cinci copii: Vasile Cicerone Vergiliu (1876, care s-a stins din viata la trei luni de la nastere), Epaminonda (1877), Maria Veturia (1878), Vasile Romulus (1885, cazut în primul razboi mondial) si Tulia (casatorita cu profesorul V. Merutiu).
La interventia episcopului Mihail Pavel, în perioada 1878-1885 preda ore de religie si limba româna la Liceul Regesc Romano-Catolic din Satu Mare, transformat din fostul Gimnaziu Latin, înfiintat în anul 1634.
În anul 1885 este numit preot paroh la Sisesti. Aici va ridica în scurt timp o noua biserica, cea veche fiind neîncapatoare. Prima Sfânta Liturghie are loc în anul 1890, iar la data de 27 august 1891 s-a sfintit lacasul de cult în prezenta numerosilor credinciosi.
Pe lânga activitatea de preot paroh, trebuie remarcata, în paralel, activitatea lui publicistica în conditiile existente în acea perioada în Transilvania de Nord, relevante fiind cele 11 scrisori adresate lui George Baritiu. Presa din Transilvania „… s-a simtit obligata sa se puna în slujba idealului national, devenind o presa angajata, militanta. Fiecare revista, fiecare redactor si colaborator era în acelasi timp un luptator politic, un combatant pe marele front al unitatii culturale. Era perioada în care termenul de „ziarist” a ajuns sa fie echivalat cu cel de „martir”, deoarece aproape ca n-a existat gazetar sau colaborator care sa nu faca închisoare pentru opiniile sale.”
În Istoria presei românesti, Vasile Lucaciu este mentionat ca fiind cel care a pus bazele unui periodic mai putin cercetat, Revista Catolica, primul periodic de limba româna tiparit la Satu Mare, în octombrie 1886.
Implicarea în viata politica a însemnat pentru Vasile Lucaciu începutul unui drum plin de obstacole. Numirea în structurile de conducere a Partidului National Român, în calitate de secretar general si îndrumator spiritual, apoi participarea la redactarea Memorandum-ului au constituit capete de acuzare, justitia condamnându-l la cinci ani de temnita în penitenciarul de la Seghedin.
Lupta dusa pe multiple planuri pentru cauza dreapta a românilor din partea de nord a tarii, calatoriile facute cu scopul de-a convinge guvernantii europeni si americani ca românii au dreptate, boala care-l macina, toate s-au constituit în factori care au contribuit la retragerea sa din viata politica si stabilirea la Satu Mare. Moare la 29 noiembrie 1922, „… discret si sarac, Leul obosit de atâta drum si zbucium, de atâta framântare …” în prezenta fiului sau, Epaminonda. Este înmormântat în ziua de 1 Decembrie 1922. Hotarârea Parlamentului de a declara zi de doliu national a fost un omagiu adus celui care s-a jertfit pentru Unirea tuturor românilor, vis vazut cu propriii ochi în anul 1918. Slujba înmormântarii a fost oficiata de catre episcopii greco-catolici Iuliu Hossu a Diecezei de Gherla si Valeriu Traian Frentiu de Oradea. A fost prezent prim-ministrul Ionel I.C. Bratianu din însarcinarea regelui Ferdinand I. S-au tinut discursuri, evocându-se personalitatea si activitatea celui preotului dr. Vasile Lucaciu în prezenta a mii de credinciosi. Fiul sau, Epaminonda Lucaciu va trimite dupa câteva zile de la eveniment o scrisoare de multumire primului ministru, Ionel I.C. Bratianu.
De-a lungul timpului au avut loc numeroase actiuni pentru pastrarea memoriei lui Vasile Lucaciu. Una dintre acestea se leaga de anul 1924, an în care, la initiativa profesorului Aurel Coza, directorul Liceului Vasile Lucaciu din Carei la acea vreme, elevii acestei institutii au contribuit la înaltarea unei lespezi de marmura peste mormântul marelui luptator.
În anul 1925, la sarbatoarea dedicata Sfintei Maria, în prezenta lui Epaminonda Lucaciu, s-au plantat în apropierea bisericii doi stejari, care au fost numiti „Stejarii lui Lucaciu”, spre aducerea aminte a celui disparut. În anul 1926, secretarul preotului Lucaciu propune ridicarea unui bust în Baia Mare, acesta fiind amplasat în fata Liceului care-i poarta numele. La 16 mai 1927, se constituie un comitet pentru ridicarea unui bust la Satu Mare, comitet din care fac parte Octavian Goga, presedinte de onoare, Dr. Iuliu Hossu, presedinte activ, din partea Diecezei Greco-Catolice de Gherla, Dr. I. C. Barbul, prefectul judetului Satu Mare, Augustin Ferentiu, primarul orasului Satu Mare si Aurel Popp, însarcinat „… sa execute lucrarile de arta privitoare la monument.” În anul 1927, în urma concursului organizat de ASTRA, premiul în valoare de 15.000 de lei e decernat scriitorului Alexandru Ciura, directorul Liceului George Baritiu din Cluj pentru lucrarea „Biografia parintelui Vasile Lucaciu povestita pentru popor” având drept motto: „30 Decembrie 1925.” În anul 1929, preotul Epaminonda Lucaciu fixeaza în interiorul bisericii din Sisesti o placa de marmura cu inscriptia Templum hoc Poera Sisesciensium et populi Romeni … justificând în acest sens faptul ca biserica e opera locuitorilor din Sisesti. La data de 13 decembrie 1936, la Satu Mare este dezvelit monumentul – statuie dedicat lui Vasile Lucaciu, opera sculptorului Corneliu Medrea, eveniment în cadrul caruia Epaminonda Lucaciu sustine un înflacarat discurs: „Îmi revine sarcina ca în numele meu si al invitatilor membrii ai familiei sa aduc multumiri acelora care la îndrumarea forurilor cconducatoare mi-au facut cinstea de a fi invitati la serbarile aceluia care a fost unul dintre înaintasii luptatori pentru desavârsirea unitatii nationale a poporului român. Fiul pamântului satmarean, la poarta Maramuresului si a Tarii Oasului, prin patriotismul înflacarat, prin umanismul fundamentat de o vasta cultura generala, prezenta „Leului de la Sisesti”, a depasit cu mult granitile tinutului natal, ale Transilvaniei, ale Tarii Românesti si s-a facut cunoscut pretutindeni unde aspiratiile si revendicarile legitime ale populatiei oprimate din fostul Imperiu Hasburgic o cereau.
Cinstirea acestei personalitati al carei nume poporul francez l-a sapat în marmura pe Avenue de l’Opera din Paris, se face azi prin dezvelirea minunatei opere de arta a ilustrului sculptor Medrea, fiind simbolic legata de serbarile semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, unire careia si-a închinat peste 40 de ani din activitatea sa. Simpozioanele organizate ca si discursurile rostite sunt momente de evocare pe care generatia de astazi le înregistreaza si le cuprinde în dorinta de a continua traditia de cinste, omenie si aparare a libertatii si demnitatii umane.
Figura lui Vasile Lucaciu nu apare izolata, ca un fulger pe cerul încarcat de atâtea ori cu nori grei deasupra Daciei Felix. El a fost si va ramâne pentru totdeauna, ca într-un basorelief al istoriei, în învalmaseala multimilor, a acelor fluvii de multimi ca ieri, în numele libertatii si umanitatii nationale au framântat sudoare si sânge cu glia stramosilor, a acelor multimi care astazi indiferent de nationalitate, înlatura exploatarea omului de catre om, a acelor multimi care în curând vor termina de înfaptuit viata noua fericita a omului de mâine în patria noastra. Muncind cot la cot tineri si vârstnici sa ne aratam demni a-i acelor luptatori care ne-au lasat mostenire acest pamânt, sa-l pazim cu demnitate si curaj pentru ca el nu este numai al nostru, nu este numai al înaintasilor nostrii ci va fi al copiilor si nepotilor nostri, al tuturor urmasilor în vecii vecilor.”
II. Preot dr. Epaminonda Lucaciu – ilustru fiu al neamului românesc
Satmarul, locul „unde se agata harta-n cui”, a contribuit de-a lungul vremurilor cu oameni de seama, carturari de prestigiu, specialisti în diferite domenii de activitate, cunoscuti atât în tara cât si în strainatate. Multi dintre ei au pus mai presus de interesele personale, interesele neamului, jertfindu-se pentru cei din rândul carora s-au ridicat. O astfel de personalitate este si preotul Epaminonda Lucaciu, despre a carei biografie, activitate si personalitate s-a scris în literatura de specialitate foarte putin.
II.1. Date biografice
Epaminonda Lucaciu s-a nascut la 25 februarie 1877 în localitatea Eriu Sâncrai, judetul Satu Mare, fiind al doilea copil al familiei Vasile Lucaciu si Paulina, nascuta Serbac, fiica preotului Ioan Serbac din Potau.
Copilaria si-a petrecut-o la Satu Mare, deoarece tatal sau, Vasile Lucaciu fusese numit profesor de limba româna la Liceul Regesc din acest oras. Primele clase primare le urmeaza în urbea de pe Somes, dupa care este transferat la Nasaud.
II.2. Pregatirea academica
Asa dupa cum declara în autobiografia sa, preotul Epaminonda Lucaciu n-a avut o copilarie prea fericita. Deoarece tatal sau se afla închis în temnitele din Satu Mare, a fost silit sa plece în strainatate, „… unde din mila altora am fost crescut la scolile din Roma. Cu sprijinul cardinalului Ledochwschi este înscris la Institutul de Propaganda de Fide din Roma. Tot aici îsi sustine teza de doctorat în anul 1898, obtinând titlul de doctor în teologie si filosofie, iar în anul 1899, îsi finalizeaza studiile.
II.3. Activitatea desfasurata în parohia din Cenadul Sârbesc (1901-1905)
În anul 1901, dupa terminarea studiilor, Epaminonda Lucaciu se întoarce în tara. În acelasi an, Episcopul de Lugoj, dr. Demetriu Radu îl numeste preot în cadrul parohiei din Cenadul Sârbesc, la recomandarea Sacrei Congregatiuni de Propaganda Fide din Roma. Pe lânga administrarea parohiei, a fost implicat în organizarea unor actiuni culturale si de caritate, fiind apreciat de catre Episcopia Lugojului.
II.4. Activitatea desfasurata în America (1905-1921)
Datorita situatiei socio-politice si economice din Transilvania, foarte multi ardeleni au plecat în America. Majoritatea greco-catolici, credinciosii emigrati s-au adresat forurilor din tara solicitând trimiterea unui preot român pentru oficierea slujbelor în limba româna. În anul 1905 s-a dat curs solicitarilor credinciosilor emigrati, Mitropolia Blajului delegându-l pe preotul Epaminonda Lucaciu pentru a organiza viata spirituala a celor din America. Sosit la Cleveland în toamna anului 1905, acesta a închiriat un spatiu pentru oficierea Sfintei Liturghii. La 19 noiembrie a pus bazele organizarii primei parohii greco-catolice a românilor din America, iar la data de 14 decembrie, cu mari eforturi, comunitatea a cumparat pamântul pe care urma sa se construiasca biserica si casa parohiala. În anul 1906 sunt puse la dispozitia constructorului toate planurile aprobate pentru ridicarea sfântului lacas. În toamna aceluiasi an, adica la 16 septembrie s-a sustinut prima Sfânta Liturghie.
Desi aflat în America, Epaminonda Lucaciu continua sa vibreze la problemele românilor din Transilvania.În urma experientei acumulate în organizarea vietii spirituale, si, mai ales, bazându-se pe relatiile facute în timpul studentiei, în data de 27 decembrie 1914, soseste la Roma pentru a organiza programul vizitei sale privind o întrevedere cu Sfintenia Sa Pontificele Suprem, pentru a influenta în mod favorabil politica anumitor cercuri ecleziastice fata de România. Prima întrevedere are loc la data de 8 ianuarie 1915 la oficiile supreme ale Congregatiunii de Propaganda Fide. Spre surprinderea lui Epaminonda Lucaciu, acestia cunosteau foarte bine situatia din toate punctele de vedere din România. Întrucât relatiile dintre România si Sfântul Scaun erau pe cale de-a fi întrerupte, Vaticanul a dorit intensificarea acestora. În acest sens, s-a discutat despre încheierea unui Concordat, fapt similar petrecut si cu alte state europene, despre instituirea unei relatii diplomatice reciproce între Vatican si Bucuresti.
În urma discutiilor purtate în mai multe runde, preotul Epaminonda Lucaciu a reusit sa-l convinga pâna si pe cel mai înversunat dusman al României, cardinalul Merry del Val sa se declare hotarât în a sprijini cauza României: „Nu ma mir de râvna românilor catre Transilvania, cucerirea ei va fi o satisfactie pentru suferintele seculare ce le au îndurat românii de la unguri”. Dupa intense pregatiri a fost invitat printr-un „bilet special” la audienta în fata Sfinteniei Sale în data de 18 ianuarie 1915, la orele 6 si un sfert. Conversatia a avut loc într-o atmosfera „bine voitoare si parinteasca primire din partea Sfinteniei Sale”. Înaltul prelat exprimându-si „adânca simpatie fata de elementul românesc” îsi dorea cu toata convingerea încheierea unui Concordat imediat, întrucât la terminarea razboiului, Sfântul Scaun dorea ca România sa ia parte la Congresul de Pace, convins fiind ca numai asa Vaticanul va putea sprijini problemele României.
La încheierea misiunii sale la Roma, preotul Epaminonda Lucaciu îi multumeste Printului Vladimir Ghika, ce în tot timpul sederii sale în acest oras, a fost alaturi de preot, sustinându-l în demersurile sale privind cauza românilor. În tara, preotul Epaminonda Lucaciu a prezentat autoritatilor române un sumar al discutiile purtate cu autoritatile de la Vatican.
Reîntors în America, preotul Epaminonda Lucaciu primeste delegatia româna condusa de catre tatal sau, o însoteste la manifestarile ce au loc în mai multe localitati americane. Pledeaza alaturi de Vasile Lucaciu pentru înlaturarea asupririi românilor din Transilvania. Se fac demersuri catre Liga Natiunilor Unite în urma carora sunt apreciate eforturile depuse privind problemele existente în România. O alta cerere este adresata presedintelui S.U.A., W.H. Taft. Se intervine si în cadrul Departamentului de Razboi, D.C. Brewer, seful Biroului de Stat al S.U.A., asigurându-l pe Epaminonda Lucaciu de tot sprijinul sau.
Preocupat de soarta emigrantilor români din America, preotul Epaminonda Lucaciu a vrut sa puna în aplicare un proiect prin intermediul caruia sa vina în ajutorul acestora. Deoarece situatia economica a unora dintre români era precara, multi pierzându-si slujbele, preotul demareaza o serie de tratative cu presedintele Republicii Dominicane pentru obtinerea de pamânt pe care emigrantii sa se stabileasca si pe care sa îl cultive. Însa, datorita situatiei internationale (începuse Primul Razboi Mondial), si, datorita faptului ca în Republica dominicana se declansase o revolutie, proiectul emigrarii românilor în aceasta tara a esuat.
Pâna în anul 1921, anul plecarii lui catre România, preotul Epaminonda Lucaciu a avut o activitate prodigioasa, asa cum rezulta si din Autobiografie: „… am organizat douasprezece parohii, am cladit patru biserici, trei case parohiale, am pus bazele unor societati de ajutorare, am fondat ziare, scoala pentru copii si adulti, coruri, fanfara, banci pentru popor pe care le-am încredintat oamenilor destoinici si toate au avut succes.”
II.5. Activitatea satmareana din perioada 1921-1960
În anul 1921 preotul Epaminonda Lucaciu s-a întors în tara, stabilindu-se la Satu Mare. Datorita sprijinului acordat orfanilor de razboi, în anul 1923 este ales vicepresedinte al Societatii Orfanii din razboi, filiala Satu Mare. Ministrul Sanatatii si al Ocrotirii Sociale îi confera Crucea Meritul Sanitar, clasa I prin Înaltul Decret nr. 5074 din 29 octombrie 1923.
La cererea credinciosilor din Sisesti, în anul 1924 este numit preot paroh al Sisestiului, parohie aflata în districtul protopopesc al Baii Sprie, judetul Satmar. Aici a continuat unele din proiectele tatalui sau: finalizarea lucrarilor la biserica, renovarea scolii confesionale. A asigurat biserica, scoala si casa parohiala, apelând la serviciile Societatii Transilvania din Cluj. Valoarea asigurata s-a ridicat la suma de 50.000 de lei, platindu-se anual o suma de 300 de lei. A pus bazele unui vestit cor alcatuit din credinciosii comunei. A organizat pelerinaje cu diferite ocazii. S-a implicat în colonizarea fiilor satului în speranta unui trai mai bun, astfel ca aproximativ 300 de familii au fost stabilite în trei colonii: Urmasii lui Lucaciu, azi localitatea Lucaceni, comuna Berveni din judetul Satu Mare, Tiream si Domanesti.
Pentru colonistii stabiliti în localitatea Urmasii lui Lucaciu, azi localitatea Lucaceni, s-a implicat în organizarea unei parohii. În acest scop s-a întâlnit cu acestia, prima sedinta având loc la data de 10 martie 1925. În urma a înca doua întâlniri (18 ianuarie 1926, 23 iulie 1926), sunt încheiate protocoalele cu hotarârile luate de catre colonisti. A solicitat ierarhilor sai aprobarea ridicarii bisericii, însa acestia i-au solicitat diverse dovezi, invitându-l de nenumarate ori la Vicariatul din Carei pentru justificarea terenului unde se vor afla sau se vor construi: sesia preoteasca, sesia cantorala, sesia scolara, cimitirul, casa parohiala, biserica etc.
Datorita lipsei de fonduri necesare ridicarii bisericii, preotul Epaminonda Lucaciu propune ca din pamântul dat colonistilor o parte sa fie arendat celor care au putere de munca, iar roadele sa fie vândute, banii obtinuti urmând sa fie folositi în sprijinul ridicarii lacasului. Pentru aprobarea construirii bisericii s-a adresat Ministrului Agriculturii si Domeniilor, Oficiului National al Colonizarilor. Raspunsul este favorabil si sunt demarate lucrarile de construire a bisericii, care va fi terminata în anul 1930, sfintirea acesteia având loc la data de 15 august.
Participa activ la bunul mers al comunitatii ai carei credinciosi îi slujeste, este preocupat de aspectele vietii spirituale, participând la adunarile organizate de protopopiat În urma Conferintei Episcopale de la Blaj din 2-3 martie 1931, Epaminonda Lucaciu, este desemnat sa plece din nou în America în calitate de preot în parohia din Sharron PA. Însa va refuza, deoarece, asa dupa cum marturiseste în autobiografie, „boala nu cruta, suprasolicitarile m-au rapus”, fiind silit sa-si solicite pensionarea. Refuzul lui nu va fi acceptat, dar la cererea sa privind un colaborator, i se propune pensionarea, fiind suspendat din parohie de catre Episcopia de Maramures, prin Ordinul nr. 1531 din 3 iunie 1931. În perioada de timp cât a slujit în parohia Sisesti, preotul Epaminonda Lucaciu s-a dovedit a fi un bun administrator, acest lucru fiind certificat si prin Raportul existent în arhiva Protopopiatului Baia Mare. În anul 1937 se pensioneaza „cu o pensie foarte modesta.”.
O perioada este preot militar, servind Garnizoana din Satu Mare. Pentru a-si întregi pensia, lucreaza timp de cinci ani în Bucuresti. Revine la Cluj, numit fiind din partea Directorului CEC, ca sef al propagandei „cu un salar ceva mai bun”. Aici lucreaza ca functionar timp de patru ani. Dictatul din 1940 îl obliga sa se refugieze din Cluj. Devine presedintele Asociatiei Refugiatilor, Expulzatilor si Deportatilor din Transilvania.
Dupa anul 1948, se retrage la proprietatea sa din Viile Apei. Este etichetat dusman al poporului, dupa o viata întreaga închinata neamului românesc, reiterând destinul tatalui sau. Moare la data de 29 iulie 1960, la vârsta de 83 de ani, fiind înmormântat în cavoul de la Sisesti, alaturi de parintii sai.
Anul 2017 este anul în care preotul Epaminonda Lucaciu trebuia comemorat cu prilejul împlinirii a 140 de ani de la nastere. Cu acesta ocazie trebuia sa fie sarbatorit atât în tara cât si în Statele Unite ale Americii, unde si-a petrecut o parte din viata sa, punându-se în slujba neamului românesc.

BIBLIOGRAFIE

Arhiva Protopopiatului Baia Mare

Arhiva Familiei Lucaciu

Câmpean, Viorel, Oameni si locuri din Satmar, vol. III, Satu Mare, Editura Citadela, 2015.

Curierul crestin, anul XI, nr. 23, 1 decembrie 1929, p. 196.

Iuga, Augustin, Cu privire la Vasile Lucaciu. Acte, documente, procese. Baia Mare, 1940.

Mezea, Corneliu, Dr. Vasile Lucaciu, „Leul de la Sisesti”. 1852-1922. Viata si faptele lui. Satu Mare, 1936.

Pop, Ovidiu T., Cosma, Rozalia, Cosma, Gheorghe, Colegiul National „Mihai Eminescu” Satu Mare – File de istorie, Satu Mare, Editura Citadela, 2012.
Popa, Mircea, Tascu, Valentin, Istoria presei românesti din Transilvania, Bucuresti, Editura Tritonic, 2003.
Porumbacean, Claudiu, Dulgau, Bujor, Oameni din Satmar, Satu Mare, Editura Solstitiu, 2000.
Satu Mare, 1972, p. 352.

Studii si comunicari, Satu Mare, 1972, p. 353
Suciu, Coriolan Dictionarul istoric al localitatilor din Transilvania, Bucuresti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967-1968, vol. I.
Transilvania, nr. 5-6, mai-iunie, 1927, p. 242.

Ursu, Viorica, „Inginerul Nicolae Barbul din Mocira (1879-1943), eminent patriot. Diplomat român în America”, în Marturii culturale nr. 2, apr.-iun., 2016, p. 9-11.

Unirea, Blaj, nr. 37, 1925, p. 3.