1944 – 15 MARTIE – 2021: 77 de ani de la moartea PĂRINTELUI IOAN GÂRLEANU – „un iscusit predicator”, „un căutat spiritual”, „un bun mânuitor al condeiului”, „poetul boabelor de tămâie” și „un excelent îngrijitor al bolnavilor”
Sunt convins că mulți dintre cititori acestor rânduri au avut ocazia de a citi poezii și articole semnate de preotul Ioan (sau Ion sau Ion M.) Gârleanu, din opera căruia s-au reeditat câteva broșuri și articole. Mai mult, în câteva parohii din Eparhia de Oradea, în anul 2011 se dorea ca „acest an să fie dedicat memoriei părintelui Gârleanu, să se adune materiale documentare şi mărturii de la cei care l-au cunoscut personal, iar în anul următor, la împlinirea a 120 de ani de la naşterea poetului, preot şi călugăr franciscan, în 22 mai, să fie marcat evenimentul aşa cum se cuvine. Domnul să-i răsplătească toată truda şi jertfa făcută pe pământ!” Nu s-a întâmplat în anul 2012, ci în ziua de 15 martie 2014, când, la inițiativa preoților și a terțiarilor franciscani de la Mănăstirea „Maica Domnului” din Oradea, a avut loc la Seminarul Teologic Greco-Catolic din același oraș un simpozionul omagial dedicat personalității acestuia, intitulat „Moment de pioasă aducere aminte la împlinirea a 70 de ani de la trecerea la Tatăl Ceresc a preotului Ion M. Gârleanu OFMConv.”.
Ioan Gârleanu s-a născut la Butea în ziua de 22 mai 1892, dar sunt unele surse care precizează că a văzut lumina zilei la 2 martie 1892 (pr. Fabian Doboș) sau la 28 martie 1892 (pr. Iosif Simon) sau 22 martie 1892 (în „Registrul Morților” din Parohia Săbăoani).
La vârsta de 14 ani și câteva luni, în anul 1912, Ioan Gârleanu părăsește satul natal și intră în Seminarul din Hălăucești, unde face profesiunea simplă în ziua de 4 octombrie 1915. Din cauza Primului Război Mondial, fratele Ioan a fost nevoit să-şi întrerupă studiile şi să activeze ca sanitar militar în spitalele Armatei Române. Chiar dacă nu erau mulţi seminarişti, autorităţile de stat au impus încetarea cursurilor atât la „Şcoala de Dascăli” cât şi la „Seminarul Franciscan” din Hălăuceşti, tinerii fiind înrolaţi în rândul cadrelor sanitare. Aceste şcoli au primit autorizaţia de funcţionare, în ziua de 1 iulie 1900, din partea Guvernului Român, dar ele şi-au început activitatea în anii 1895 – când episcopul de Iaşi, Dominic Jaquet, a deschis lângă casa parohială din Hălăuceşti un edificiu pentru „Şcoala de Dascăli”, pe care a încredinţat-o părinţilor franciscani, şi 1897 – când s-a înfiinţat „Seminarul Franciscan” pentru pregătirea la viaţa preoţească şi călugărească a tinerilor chemaţi de Dumnezeu să slujească în Sfânta Biserică după exemplul şi regula de viaţă lăsată de sfântul Francisc din Assisi.
Alături de ceilalţi seminarişti, Ioan Gârleanu a fost încorporat într-o companie sanitară, cu gradul de sergent, şi a fost repartizat pe lângă spitalele militare şi civile din zona Iaşi. Ce durere, câtă suferinţă!? Să stai departe de familie şi de prieteni, să-ţi fie oprit drumul spre Preoţie, să vezi în fiecare zi oameni răniţi sau bolnavi de tifos exantematic, numit şi tifosul epidemic sau tifosul de război. Aceasta a fost o boală infecţioasă acută, contagioasă şi epidemică, transmisă de la om la om prin intermediul păduchelui. Seminaristul Ioan Gârleanu a activat în acel focar de lângă Iaşi, unde în iarna anului 1917 şi primăvara anului următor s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri, cu 125.000 decese. Printre aceştia au fost preoţi, seminarişti, persoane consacrate şi mulţi laici catolici, dintre care unii erau cunoscuţi ai studentului sanitar Ioan Gârleanu. Atât autorităţile române, cât şi superiorii bisericeşti ai seminariştilor au elogiat devotamentul fraților franciscani, dovedit în îngrijirea bolnavilor din spitalele militare, cu atât mai mult cu cât seminariştii au fost expuşi la atâtea pericole, precum bolile şi epidemiile. În toiul tifosului exantematic, seminariştii catolici din Iaşi au fost repartizaţi la Spitalul „Galata” pentru îngrijirea celor care sufereau de această grozavă boală. Devotamentul, jertfa, abnegaţia, uitarea de sine cu care aceşti tineri îşi împlineau datoria, în mijlocul celei mai mari primejdii de molipsire, au stors admiraţia şi iubirea obştească, întărită prin decoraţiuni din partea regelui Ferdinand.
În acei ani, câţiva preoţi şi seminarişti au fost în prima linie a luptei cotidiene de a-i îngriji pe răniţii de pe frontul războiului sau pe cei contaminaţi de tifos exantematic. În anul 1917, administratorul apostolic Mons. Ulderic Cipolloni scria superiorilor săi: „Viaţa la Iaşi şi în Moldova este pe zi ce trece tot mai grea. Lucrurile devin tot mai împovărătoare. Nu se găseşte practic nimic: haine, încălţăminte, lipsind toate cele necesare traiului. Vai de săraca lume! (…) Tifosul exantematic nu a dispărut, făcând din când în când noi victime. O dată cu iarna aceasta, boala se va răspândi tot mai mult, făcând multe victime, ca şi anul trecut. Mortalitatea va fi enormă deoarece tifosul este favorizat de frig şi de mizerie. Avem, aşadar, o perspectivă deloc plăcută! În această vară, pe lângă tifosul exantematic, am avut parte şi de o epidemie de febră tifoidă şi de icter, boli care i-au afectat în aceeaşi măsură pe toţi, inclusiv pe cei din clasele bogate”.
Alături de fratele Ioan Gârleanu, căutând prin arhive şi în notele necrologice scrise de preoţii Iosif Gabor şi Iosif Simon, am reperat câţiva seminarişti care au activat ca sanitari în anii 1916-1918, unii dintre ei îmbolnăvindu-se de tifos exantematic, dar au reuşit să învingă boala, rămânând cu anumite şi grave probleme de sănătate. Din cadrul Seminarului din Hălăucești, au activat în spitalele militare sau în lagărele de îngrijire a bolnavilor de tifos exantematic mai mulţi seminarişti, dintre care îi amintim pe următorii, în ordine alfabetică: Ioan Duma din Valea Mare, Ioan Gârleanu din Butea, Carmil Giurgi, Ioan Lădan din Răducăneni, Andrei Lenghen din Pârgăreşti, Gheorghe Lenghen din Tuta și Anton Tălmăcel din Hălăuceşti. O realitate similară cu Seminarul Franciscan din Hălăuceşti am consemnat-o şi la Seminarul Diecezan din Iaşi. În vara anului 1916, cursurile seminariale au fost sistate, iar clădirea a fost folosită ca spital militar până în 1918. Seminariştii mai mari au fost înrolaţi în armată, unii chiar în Crucea Roşie, iar cei mai mici au plecat acasă. După terminarea războiului, la 24 iunie 1918, clădirea seminarului a fost retrocedată Episcopiei de Iaşi, care, la 10 septembrie acelaşi an, a închiriat-o pentru un an Ministerului de Război. În luna octombrie a anului 1920, aceeaşi clădire a fost ocupată abuziv de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” şi folosită sub denumirea de „Căminul Latin”. În ciuda acestor privaţiuni, la 31 octombrie 1918, cursurile seminariale s-au reluat în clădirile de lângă sediul episcopiei, dar nu pentru mult timp, deoarece, din cauza localului nesatisfăcător, în ziua de 25 decembrie 1918 seminariştii au fost trimişi să-şi continue studiile în Italia, la Roma, Sarzano şi Genova. În luna martie 1919, revista „Lumina creştinului” publica: „În ziua de 19 martie, a sosit în fine vestea că studenţii Seminarului catolic din Iaşi, cari în ziua de 25 decembrie 1918 plecaseră la Roma spre a studia teologia, au ajuns bine şi sunt sănătoşi cu toţii. Fiindcă unii cetitori ai revistei nu le cunosc poate numele, îi amintim şi aici. Ei sunt: domnii Dumitru Andrieş din Gherăeşti, Gheorghe Petz din Hârlău, Ioan Ghergu şi Dumitru Romila din Huşi. Din scrisorile primite reiese că şi cei trei elevi ai Seminarului Franciscan din Hălăuceşti au ajuns bine, anume fraţii: Gheorghe Lenghen din Tuta-Trotuş, Ioan Gârleanu din Butea şi Bonaventura Romila din Huşi. Ar fi foarte interesant a da unele pasagii din scrisorile lor, în cari se oglindesc întăile impresiuni pe cari le-a făcut asupra lor oraşul Roma, veşnica cetate, oraşul papilor, centrul catolicismului…”. Dintre seminariştii ieşeni care au lucrat ca sanitari în spitalele de campanie pentru îngrijirea răniţilor şi a bolnavilor de tifos exantematic îi amintim de următorii, în ordine alfabetică: Dumitru Andrieş din Gherăeşti, Ioan Ghergu din Huşi-Corni, Iosif Ghiuzan din Adjudeni, Gheorghe Peţ din Hârlău, Dumitru Romila din Huşi-Corni, dar și doi seminariști care au murit din cauza tifosului exantematc: Petru Baciu și Carmil Iacob. Conform uzanţelor, aceşti seminarişti au fost încorporaţi în companii sanitare, cu gradul de sergent, fiind apoi repartizaţi pe lângă spitalele militare şi civile, inclusiv la spitalul amenajat la Vila „Greierul” din zona Bucium, lângă Iaşi. Atât autorităţile române, cât şi superiorii bisericeşti ai seminariştilor au elogiat devotamentul seminariştilor, dovedit în îngrijirea bolnavilor din spitalele militare, cu atât mai mult cu cât seminariştii au fost expuşi la atâtea pericole, precum bolile şi epidemiile. În toiul tifosului exantematic, seminariştii catolici din Iaşi au fost repartizaţi la Spitalul „Galata” pentru îngrijirea celor care sufereau de această grozavă boală. Devotamentul, jertfa, abnegaţia, uitarea de sine cu care aceşti tineri îşi împlineau datoria, în mijlocul celei mai mari primejdii de molipsire, au stors admiraţia şi iubirea obştească, întărită prin decoraţie regală. Dar cea mai mare răsplată au primit-o cu siguranţă de la Domnul Isus Cristos, pe care l-au mărturisit prin îngrijirea semenilor.
După terminarea războiului, fratele Ioan Gârleanu, care este consemnat ca fiind al 72-lea „frate” de la înfiițarea Provinciei Franciscane „Sfântul Iosif” din Moldova, a fost trimis să-şi continue studiile în Italia: la Roma, la Institutul „Seraphicum” și la Assisi. La mormântul Sărăcuțului din Assisi, fratele Ioan Gârleanu a depus profesiunea solemnă în cadrul Ordinului Franciscan. După terminarea studiilor teologice, în ziua de 15 august 1922 a fost hirotonit preot, la Assisi.
Întors în țară, primul loc de pastorație a fost Parohia Săbăoani, unde a primit misiunea de vicar cooperator, în anul 1923. După câteva luni, la începutul anului 1924 a fost ales în nobila și delicata misiune de a fi maestru de novici, la noua locație a Noviciatului Franciscan. În cei cinci an de activitate ca formator al novicilor (1924-1929), părintele Ioan Gârleanu a reușit, prin deschiderea și obiectivitatea sa, să creeze o apropiere între tinerii clerici diecezani și franciscani. Cu ocazia sărbătorilor religioase importante, părintele Gârleanu, împreună cu novicii săi, îi scriau episcopului de Iași un gând de felicitare și mulțumire. La începutul lunii mai 1924, episcopul Alexandru Cisar a făcut o „vizită părintească” Noviciatului din Săbăoani. La 21 mai 1924, părintele Gârleanu îi mulțumește pentru vizită și îl roagă să primească o fotografie cu preoții și novicii de la Săbăoani, „ca un umil omagiu de recunoștință și iubire și smerită supunere”.
Pentru tinerii care făceau noviciatul la Săbăoani, părintele Ioan Gârleanu a compus următorul program zilnic: „ora 5.00: deșteptarea; / ora 5.30: rugăciunea de dimineață, meditația și sfânta Liturghie; / ora 7.30: micul dejun; / ora 8.00 cursuri (regula și constituțiile Ordinului, istoria Ordinului, Breviarul, viețile sfinților, catehism, limba italiană etc.); / ora 12.00: prânzul; / ora 12.30: timp liber; / ora 13.00: odihnă; / ora 14.00: studiu și muncă fizică; / ora 18.30: sfântul Rozariu și diferite devoțiuni; / ora 19.00: cina; / ora 19.00: timp liber; / ora 20.30: diarium, cercetarea cugetului, mea culpa, rugăciunea de seară; / ora 21.00: stingerea”.
Roadele muncii părintelui Gârleanu au apărut în scurt timp. La 29 septembrie 1924, primii săi elevi au făcut profesiunea religioasă în fața părintelui provincial Bonaventura Morariu. Desigur, superiorii mănăstirii au ales pentru profesiunea tinerilor data hramului de la Săbăoani, 29 septembrie, pentru a aduce la cunoștința tuturor săbăonenilor, dar și a acelora care veneau din alte sate, că aici s a inaugurat un noviciat care era deschis oricărui credincios decis să îl slujească pe Cristos urmând spiritualitatea sfântului Francisc de Assisi. Celor șapte frați tineri, părintele Gârleanu le a dedicat o poezie intitulată „Călugărul” din care voi cita aici o singură strofă: „Iar când te văd răpit în strană / De vraja veșnicei povețe, / Îmi pari un serafim din ceruri, / Venit pe lume să ne nvețe / A bucuriei cale dreaptă / Și n focu i sacru să dezghețe / Simțirea noastră amorțită / De griji și de dureri răzlețe”. După profesiunea religioasă acești șapte tineri trebuiau să înceapă studiile seminariale. Dacă înainte de Primul Război Mondial superiorii Provinciei Franciscane din Moldova reușeau să găsească burse în străinătate, în special la Roma și Assisi, pentru cei care terminau anul de noviciat la Hălăucești, după război lucrurile au luat o întorsătură negativă, din cauza crizei în care România și întreaga Europă intrase. După ce încercarea părintelui provincial Bonaventura Morariu de a i trimite pe cei șapte tineri în Polonia a eșuat, pr. Iosif Pal a primit dispoziție să amenajeze casa parohială din satul Luizi Călugăra, unde era paroh, pentru ca aici să poată studia tinerii care făcuseră profesiunea la 29 septembrie 1924, la Săbăoani. Astfel, de acum înainte, cei care făceau profesiunea la Săbăoani erau trimiși pentru studiile teologice la Luizi Călugăra.
La sugestia părintelui Ioan Gârleanu, la 22 august 1926, ministrul provincial Bonaventura Morariu scria o scrisoare episcopului Mihai Robu în care îi cere permisiunea de a păstra sfânta Împărtășanie în capela casei de noviciat. De fapt, această dorință pleca de la novicii înșiși care doreau să aibă mereu în casă sfânta Euharistie pentru ca ori de câte ori ar fi avut un moment liber să l petreacă în prezența lui Dumnezeu. Dacă ei ar fi trebuit să se deplaseze pentru orice vizită sau devoțiune în biserică, atunci multe dintre acestea ar fi fost suspendate din cauza timpului scurt.
Imediat după inaugurarea Casei de noviciat, la Săbăoani a luat un avânt puternic și Ordinul al III lea al Franciscanilor (terțiarii). Astfel, părintele Ioan Gârleanu avea o familie mult mai lărgită. Pe lângă terțiarii vechi, în ziua de 4 octombrie 1926 au primit haina 55 de persoane.
Sub coordonarea părintelui Ioan Gârleanu, au terminat noviciatul următorii 20 de frați care au ajuns preoți: la 29 septembrie 1924 – Francisc Mihai M. Dămoc, Iosif M. Hanus, Mihai M. Demeter, Bernardin M. Romila, Petru M. Lucaci, Anton Gh.M. Ignat și Alois M. Herciu; la 18 august 1927 – Rudolf Stadler, Iosif Duman, Francisc Cojocea, Petru Băcăoanu, Iosif Chelaru, Dumitru Lucaci, Carmil Tocănel, Ioan Minuț, Iosif Alexandru Ghiuzan și Iosif Iacob; la 2 octombrie 1929 – Andrei Benchea, Petru Biru și Bernard Bișoc. Au fost mulți alți tineri care au început noviciatul și nu l-au terminat, dar și mulți alții care au terminat noviciatul dar nu au mai ajuns preoți.
În anii petrecuți la Săbăoani, părintele Ioan Gârleanu s-a remarcat ca fiind un bun predicator, revista „Lumina creștinului” evidențiindu-i de mai multe ori predicile ținute la misiuni, hramuri sau alte momente solemne ale comunităților parohiale.
Având un talent înnăscut de a scrie, tânărul preot colaborează mulți ani la revista „Viața”, publicaţie care şi-a avut la început sediul la Parohia Săbăoani (aprilie 1913 – septembrie 1914), după care la Răducăneni (noiembrie 1914 – iunie 1916), Hălăuceşti (iulie-august 1916), Huşi (septembrie 1918 – februarie 1920), Bacău (martie-mai 1920), Faraoani (iunie – decembrie 1920) și Hălăuceşti (ianuarie 1921 – mai 1931), ca să amintesc doar anii cât părintele Ion Gârleanu a activat în Dieceza de Iași. În această activitate de colaborator al revistei, părintele Gârleanu l-a susținut mult pe părintele redactor Iosif Tălmăcel, având alături preoți devotați culturii și scrisului: pr. Graţian Carpati, pr. Iosif Tălmăcel, pr. Bonaventura Morariu, pr. Francisc Mattas, fr. Dominic Neculăeş, pr. Benvenut Wiener, pr. Anton Bişoc, pr. Ulderic Cipolloni, pr. Ioan Ladan, pr. N. Cancel, pr. C. Vaes, pr. S. Bejan, pr. Iosif Pal, pr. Alois Herciu, pr. Dumitru Lucaciu, pr. Martin Burcă, pr. Gheorghe Pătraşcu, pr. Octavian Fulicea, Iosif E. Naghiu și mulți alții.
În aprilie 1938, revista a împlinit 25 de ani de existenţă. Într-un articol „Viaţa” din numărul aprilie-mai 1938 este amintit jubileul de argint. Se apreciază faptul că revista se găseşte din locul de unde a pornit: Săbăoani. Se aminteşte momentul apariţiei primului număr şi de fondatorul revistei. Sunt amintiţi primii colaboratori dintre care unii sunt consideraţi „naşi ai revistei”: „preoţii Moraru, Tălmăcel, Bişoc, Vineri, Mattas; iar mai apoi Neculăeş, Lădan, Gârleanu, Bejan, Lenghen, Duma, Demetrescu, Herciu şi Gh. Anton. Deosebită amintire merită pr.V. Crişan-Şercaia şi pr. Wiercinski pentru colaborarea lor preţioasă”. Se publică fotografiile preoţilor G. Carpati, Tălmăcel, Morariu, Vineri, Cipolloni, a colectivului de la redacţie şi tipografie din acel an. „Mergem înainte pe calea croită de înaintaşi, căutând a ţinea revista în haina ei populară – religioasă – patriotică folositoare în cele sufleteşti şi trupeşti”. Articolul se încheia cu această rugăciune şi dorinţă: „Cerem de la Tatăl de sus ca după 25 de ani, la jubileul de aur toţi să puteţi ceti încă rândurile Vieţii noastre – şi apoi odată să puteţi ceti şi gusta bucuriile vieţii veşnice”. Din păcate, viitorul revistei a fost altfel. Regimul comunist n-a mai lăsat ca revista să ajungă la acesta vârstă.
Pentru susținerea activității misiomnare desfășurată de frații franciscani, părintele Ioan Gârleanu a scos și o revistă cu această tematică: „Micul misionar”. Începând cu anul 1929 apare un supliment al revistei „Viața”: „Cruciata noastră misionară”. Pe copertă îl vedem pe sfântul Francisc indicând călugărilor săi marea și ținuturile îndepărtate: destinul lor misionar. Pe aceeași pagină episcopul Mihai Robu scrie: „Dorim din toată inima ca mica foaie să producă mult bine, și binecuvântăm cu toată dragostea atât pe editori cât și pe cititorii ei. Frontul Cruciatei Misionare… Prin foaia aceasta avem de gând să mergem după un plan rânduit spre a avea o cunoștință desăvârșită despre: ce s a făcut, ce se face, ce rămâne de făcut spre înfăptuirea acestui măreț ideal: O singură turmă a lui Cristos! Pentru aceasta socot a pune următoarele întrebări: 1. Care e câmpul de lucru unde să desfășurăm munca? 2. Câți dușmani stau în fața misionarului, Câți păgâni? 3. Câți soldați pe frontul de luptă? Câți misionari? 4. Ce organizare e în dosul frontului? adică: ce ajutoare au misionarii de la trupa de aprovizionare a credincioșilor? Ce așteaptă de la noi misionarii? Și ce le dăm noi? Răspunsul la aceste întrebări nu se poate da nici în foița asta, nici într un an, ci ne va ocupa ani de a rândul, fără a ajunge la capăt, căci pururea vor fi de spus multe, slujească ne punctele de mai sus numai ca o idee generală despre ce avem de tractat. Încolo împrejurările și nevoile ne vor scoate la iveală cunoștințele atât de interesante despre misiuni…”.
Părintele Ioan Gârleanu s-a deosebit a fi un talentat poet și prin volumele proprii, nu doar prin poeziile publicate în reviste. Debutul liric al părintelui Ioan Gârleanu este modest, dar cu o trăire autentică, mai ales la moartea mamei petrecută în 1923: „Peste-a gropii silnicie, dragostea renăscătoare / Crucea, poartă fermecată spre Înviere”. Primul volum de poezii a apărut în anul 1926 și a purtat numele de „Lacrimi”.
În anul 1927, părintelui Ioan Gârleanu i se publică volumul „Viorele. Poezii”, la Tipografia „Serafica”, din Hălăucești. Prezentând acest volum, în revista „Lumina creștinului” apar aceste rânduri: „După volumașul «Lacrimi», misticul poet Ion Gârleanu, ne prezintă acum al doilea prinos al gândurilor sale, mai bogat decât cel dintâiu, un mănunchiu de plăpânde viorele. Ne bucură nespus de mult voința lui hotărâtă de a îmbrăca în haina frumoasă a poeziei ideile mărețe ale misticei creștine. E prima încercare la noi în felul acesta. Și e atâta nevoie de idei mai sănătoase în sbuciumul după un frumos deșert pe care-l urmăresc atâția în literatura de astăzi. Poezii ca «Frate», «Luntrașul», «Barca» etc., te înalță sufletește către sfere mai înalte și deaceea recomandăm cartea cu căldură. Avem încă o observație. Multe din poeziile din acest volum, cași cel dintâiu, sunt cam prea abstracte, cu idei prea vagi. De multe ori trebuie să te căznești, să desbați înțelesul unei strofe și chiar al unui cânt întreg. Poezia trebuie să îmbrace idei înalte și frumoase în formă plastică, atrăgătoare și ușoară; gândul trebuie să sclipească oarecum printre versuri. Și tocmai această formă plastică și ușoară lipsește în unele locuri. După o descriere destul de concretă, urmează îndeobște o aplicare mistică prea vaporoasă. Pentru poporul nostru B nu prea deprins cu misticismul B multe din aceste poezii vor rămânea nedescifrate și nu credem să ajungă vreuna populară. În acest sens sunt mai reușite poeziile fără caracter mistic, cum sunt «Poetul», «Sf. Francisc de Assisi și Îngerul», «Preotul», «Noaptea Crăciunului». Exprimând deci tânărul poet bucuria și felicitările noastre pentru mănunchiul său de Viorele, îi arătăm în acelaș timp dorința ca alte roade ale talentului său să le vedem într’o formă mai clară, pentru a ne introduce în tainele frumosului pe o cale mai ușoară”.
În anul 1928, a apărut cartea numărul 4 din Biblioteca „Presa Bună”, seria religioasă „Boabe de tămâie”, versuri de fr. Ioan Gârleanu, franciscan. În revista „Lumina creștinului” s-a scris: „Poeziile plac la toți, ele înalță mintea și oțelesc voința în lupta pentru bine. Autorul, cunoscut deja cetitorilor noștri, ne prezintă un șir de poezii simple, ușoare drăgălașe, pătrunse de duh creștinesc B adevărate boabe de tămâie pe altarul credinții. Volumașul se înfățișează foarte frumos, cu o copertă artistică în patru culori. Recomandăm cartea ca premii pentru școlari”. Cartea „Boabe de tămâie”, din 1928, este dedicat Sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana misionarilor. Patroana de mai târziu a Europei, doctor al Bisericii, tânăra carmelită, atât de modernă prin ardoarea iubirii sale ,acţiunea ei directă şi tinereţea spiritului, unde jertfa şi cutezanţa îl slujesc pe Cristos, prin chipul celorlalţi se bucură de elogiul poetului franciscan, care-i descoperă particulara „sfinţenie răpitoare”. Cartea se deschide cu un poem matur, printre cele mai consistente lucruri scrise de fratele franciscan. „În loc de prefaţă”, un fel confesiune şi de artă poetică, de afirmare clară a drumului religios care se se desparte de cel artistic. Aici e cheia versurilor părintelui poet Ioan Gârleanu, arta se înclină în faţa religiosului. Sau cu decisele verbe ale autorului nostru: „Ne despărţim smerite versuri, / În prag de sfântă mănăstire; / Și drumul nostru, drum de stele / Nu are cruci de întâlnire… / Tovarăş însă aveţi menirea / Ca nişte boabe de tămâie / ce cad pe focul din cădelniţi / Ca mirosul să le rămâie. / Voi veţi cădea-n simţiri curate / Credinţa vi le străjuieşte / Și veţi vărsa parfum în ele / De trai ce nu se iroseşte… / Porniţi deci versuri în tăcere, / Porniţi ca balsamul din floare, / Porniţi cucernice, senine / Ca razele dintâi din soare”. Temele religioase descriu puritatea simbolică a crinului, scene din viaţa lui Isus copil, casa din Nazaret, zilele lunii mai dedicate Fecioarei Maria, zilele de octombrie friguros, cu o anumită candoare, de icoană pe sticlă, cu linii simple, neretorice. Cum poetul trăieşte bănuiesc în afara climatului literar, în pacea mănăstirii, nu este luat în calcul în bilanţurile literare anuale, periodice ale criticii. Atmosfera poeziei sale este cea a vremii, pe dimensiunea ei tradiţionalistă, a unui Pilat din „Povestea Maicii Domnului”. O piesă remarcabilă este „La Nazareth”, fireasca familiaritatea cu divinul care, precum la Blaga, unde îngerii trântesc uşile, păstrează aura transcendentă.
Un an mai târziu, în 1929, apare volumul: P. Ion M. Gârleanu, „Trandafiri. Poezii”, Tipografia „Serafica”, Hălăucești, 80 pagini. Revista diecezană „Lumina creștinului” făcea urătoarea prezentare: „Poezia religioasă aproape că nu există în literatura noastră catolică. Cu atât mai îmbucurătoare este activitatea pe aceste teren a părintelui franciscan Ion Gârleanu, care a publicat până acum trei volumașe: Lacrimi, Viorele și Boabe de tămâie, iar Trandafirii este al patrulea volumaș. Poporul nostru catolic iubește poezia religioasă, cum se poate vedea depe cântecele ce se întrebuințează la slujbele religioase. Darul de a face poezii î mai au și alți preoți, cunoscuți prin publicațiuni ocazionale în reviste; dar Părintele Gârleanu îl folosește cu mai mare sârguință spre cinstea clerului întreg. Recomandăm deci acest volumaș tuturor cetitorilor noștri”. „Trandafiri”, volum de tatonare a unor teme noi, aduce versuri memorabile ca: „Trandafiri se duc cu braţul pe morminte de martiri, / Numai Regele măririi, / Robul veşnicei iubiri. / N-are-n sfânta lui coroană / Trandafiri”. Un alt poem neobişnuit la poetul nostru, atras de luminozitatea specific franciscană, de delicata iubire a creaturilor, a creaţiei strălucind de amprentele divine este „În întuneric”. Aici citim ,,Stau ascult din nou, tăcere / Vântul urlă prin ogradă / A căzut o bufnă moartă / De sub streşini în zăpadă”. Excepţională senzaţie de apăsare a omătului, a unei ierni cumplite cum trebuie să o fi simţit poetul, înconjurat de zăpada deasă, unde bufneşte bufna, scurt, definit
un volum de trecere, de pregătire, „Flori de pe drum”, apărute în anul jubiliar al răscumpărării, cum scrie părintele Ioan Gârleanu, în dedicaţia de început prepară stilul decis din ultima carte, cea din 1941.
În anul 1934 a apărut volumul „Flori de pe drum. Poezii”, de F. Ioan M. Gârleanu O.F.M.C., la Tipografia „Serafica”, din Săbăoani, judeţul Roman. În revista „Lumina creștinului” s-a scris: „Aceasta este a 7-a broșură cu poezii de același autor. Și-n aceasta, ca și-n celelalte iese tot mai mult în evidenţă talentul de poet al părintelui Gârleanu, care prin cuvinte alese și cizelate cu o deosebită măiestrie, redă cele mai frumoase idei și cele mai gingașe sentimente în legătură cu diferite subiecte sfinte. Citind aceste poezii, rămâi cu impresia că treci printr-o grădină de flori, plină de parfum îmbătător, și de cântări ce picură lin din coarde de harfe, care te mișcă uneori până la lacrimi”. Sunt multe cântece pioase în „Flori de pe drum”, laude ale crinilor,care adună raiul în cupa lor, chemări de drumuri misionare, ca în „Mă cheamă Răsăritul”, tratări simbolice ale călătoriei pe mare, un topos familiar literaturii creştine , apoi o evocare a Calvarului, unde se vrea răstignit cu Isus, un imn al Mariei, „Grădină închisă” şi „Fântână sigilată”. Nu originalitatea trebuie să o căutăm ci devoţiunea franciscanului care scrie ca în alte timpuri laude ale Creatorului, ale Fecioarei, ale creaturilor, cu o fervoare adevărată, nu mimată.
Într-un articol din 2006, poetul şi prozatorul Adrian Popescu afirma: „Istoria literară nu acordă decât o atenţie pasageră operei literare a franciscanului Ion M. Gârleanu, autor meritoriu a şase volume de versuri, „Lacrimi”, 1926; „Viorele”, probabil editat în 1927; „Boabe de tămâie”, în 1928, la Iaşi, Editura „Presa Bună”; „Trandafiri”, în anul 1929; „Flori de pe drum”, în anul 1933 și „Sfântul Francisc de Assisi”, în anul 1941”. Alături de acestea, părintele Ioan Gârleanu a scris: „Supranaturalul de la Lourdes” (1936), „Făcătorul de minuni, Sfântul Anton de Padova” (1936), „Spre Regele Iubirii” (1939), „Întronarea Preasfintei Inimi a lui Isus” (1939), „Cum trebuie să iubim pe Dumnezeu” (1940), și „Veniţi la mine toţi” (1941).
Duminică, 13 octombrie 1929, părintele Gârleanu a celebrat o „sfântă Liturghie de rămas bun” împreună cu credincioșii din Parohia Săbăoani, după care a plecat să slujească în Dieceza Greco Catolică de Oradea Mare. Cronica revistei „Viața” numește această duminică „zi mișcătoare, întrucât nu se puteau împăca acești credincioși cu gândul despărțirii de preotul care prin munca sa apostolică le a câștigat inima… Părintele Gârleanu nu a putut usca lacrimile de pe atâția obraji, ci s a mulțumit să se recomande rugăciunilor acelor care știu să prețuiască munca preotului”.
Cu toate că avea o sănătate șubredă, în anul 1929 părintele Ioan Gârleanu a îmbrățișat ritul greco catolic și, fiind trimis în Eparhia de Oradea, a desfășurat apostolatul la Drăgești, Gruilung, Decănești și Calea Mare. Apoi a fost paroh secund al catedralei din Oradea, oficiu ce i s a dat și la Beiuș, după căderea vremelnică a nordului Ardealului. La anii dedicați slujirii acestor comunități au făcut refernță preoții greco-catolici în cadrul întrunirilor de care am amintit în primele paragrafe. În anul 2009, s-au tras câteva concluzii deosebite. Pr. Alexandru, fost paroh de Calea Mare și Gruilung, spunea: „Azi 22 mai este aniversarea zilei de nastere a pr. Ion M. Gârleanu. Credincioșii greco-catolicii din Parohiile Calea Mare și Gruilung, Bihor, au hotărât ca în amintirea sa să constituie „Grupul de rugăciune Pr. Ion Gârleanu”. Se cuvine să amintim că dupa sosirea franciscanilor în Eparhia de Oradea, pr. Gârleanu a fost paroh la Dicănești, Gruilung și Calea Mare. Deși a stat doar aproximatix 2 ani în aceste parohii, toate trei au câte o biserică a cărui ctitor este pr. Ion Gârleanu. Doar la Gruilung, credinciosii greco-catolici au reintrat în posesia bisericii. La Calea Mare, unde atunci s-a intemeiat parohia greco-catolica, iar pr.Gârleanu a construit o biserica pe terenul donat de o familie, deși în localitate exista o alta biserica ortodoxa, credinciosilor greco-catolici nu le este accepată nici varianta slujirii alternative. Dar cum Biserica lui Dumnezeu nu este formata din cladiri ci din oameni, oriunde putem aseza o masa pentru altar, putem celebra Sf.Liturghie, si ii multumim lui Dumnezeu pentru aceasta. Stim ca acolo in ceruri Pr. Gârleanu este alaturi de noi. Fie Numele Domnului binecuvantat de acum si pana in veac”.
În anul 1932, părintele Ioan Gârleanu a primit un ajutor de nădejde în persoana confratelui Ioan Lădan. Deși erau amândoi bolnavi, ambii preoți s-ai implicat în construirea casei parohiale din Gruilung – un sat în comuna Lăzăreni din județul Bihor, și a bisericilor din Dicănești și Calea Mare – sate din comuna Drăgești, județul Bihor.
Aceste realizări au fost relatate în ziua de sâmbătă, 15 martie 2014, la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Oradea, unde a avut loc Simpozionul omagial „Ion Gârleanu-OMFConv (1892-1944)”. La eveniment au fost prezente numeroase feţe bisericeşti, profesori, dar şi episcopul greco-catolic Virgil Bercea. În Aula Magna a Seminarului Teologic Greco-Catolic, a avut loc Simpozionul omagial „Ion Gârleanu – OFM Conv. (1892 – 1944)”, organizat de Mănăstirea Franciscană „Maica Domnului”. În cadrul simpozionului au conferenţiat PSS Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, pr. Iosif Bişoc de la Roman, pr. Alexandru Chivari din Oradea, prof. Ioan Moldovan, directorul Revistei „Familia” şi terţiarul franciscan Vasile Dumitraş. Evenimentul a fost moderat de părintele Mihai Vătămănelu. Simpozionul a fost organizat la 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a fratelui Franciscan Ion Gârleanu. Tânărul preot Franciscan s-a născut în 22 mai 1892, la Butea, şi a fost hirotonit în 15 august 1922 la Assisi, în marea basilică a Sfântului Francisc. În anul 1930 a primit misiunea de a iniţia ramura greco-catolică franciscană în Transilvania împreună cu pr. D. Niculăeş, ridicând mănăstirea de la Drăgeşti, Oradea şi bisericile din Gruilung şi Calea Mare. A fost spiritualul Academiei Teologice Române Unite de la Oradea, ţinând exerciţii spirituale memorabile la Blaj, Beiuş, Cluj, Galaţi. A activat în Dieceza Greco-Catolică de Oradea şi în Provincia „Sfântul Iosif” din Moldova. Ion Gârleanu a fost, de asemenea, paroh al Catedralei „Sfântul Nicolae”, poet şi scriitor, ctitor de biserici, fondatorul societăţii de lectură „Ioan Gură de Aur”. A scris cărţi de rugăciuni şi a publicat mai multe plachete de versuri precum: „Lacrimi”, „Viorele”, „Trandafiri”, „Boabe de tămâie”, „Flori de pe drum” şi „Sfântul Francisc de Assisi”.
În cadrul aceluiași simpozion, părintele greco-catolic Alexandru Chivari a vorbit despre ecoul, şi astăzi viu, al prezenţei pr. Ion M. Gârleanu în parohiile din Gruilung, Calea Mare şi Drăgeşti, ecou ce traversează timpul prin mărturiile celor cărora le-a fost păstor. Pr. Chivari a evocat de asemenea contribuţia pr. Gârleanu la înfiinţarea Mănăstirii franciscane Sf. Anton de Padova de la Drăgeşti. Dr. Dorin Domuţa, care în copilărie l-a cunoscut personal pe pr. Ion Gârleanu, în perioada de pregătire pentru prima Sfântă Împărtăşanie, şi Vasile Dumitraş, terţiar franciscan, au oferit câte o mărturie personală. Intervenţiile din simpozion au fost intercalate cu scurte momente poetice, în care tineri franciscani au recitat poezii din creaţia pr. Ion Gârleanu.
Părintele Ioan Gârleanu s-a dedicat cu deosebit elan atât activităţii de paroh al Catedralei (1931-1937), cât şi activităţii de duhovnic al studenţilor şi elevilor. Cei care l-au cunoscut l-au numit „Fericitul Ieremia Valahul al nostru”, deoarece, în timpurile grele ale celui de-al II-lea război mondial, îl vedeau mergând din casă în casă pentru a aduna câte ceva de la cei care aveau mai mult şi a-i ajuta pe cei lipsiţi. Era deosebit de respectat şi admirat atât de către intelectuali cât şi de către cei nevoiaşi. Copiii, tinerii şi studenţii erau predilecţii convorbirilor, catehezelor şi întâlnirilor sale spirituale. Activitatea de director spiritual desfăşurată în cadrul Academiei Teologice Greco-Catolice din Oradea (1931-1937) şi al Şcolilor episcopale din Beiuş (1940-1943) a fost benefică pentru toţi. Ecoul activităţii sale duhovniceşti nu s-a stins nici astăzi în conştiinţele celor din Biserica Greco-Catolică din Eparhia de Oradea în care a activat.
Fiind spiritual al studenţilor Academiei Teologice Greco-Catolice din Oradea, părintele Ioan Gârleanu le adresa și articole prin presa locală: Astfel, vă prezint un extras din articolul „Pentru Unirea Tuturor”, din revista „Unirea”, nr. 4, din anul 1935: „La ușile bisericilor, pe străzi, afișe mari chiamă publi¬cul la predici, la conferințe, dar mai ales la rugăciuni… Orientul apoi are o zi întreagă consacrată la Catedrală, în 20 Ianuarie, cu un program de tot interesul. Lyonul Unirii din veacul XIII și al vieții catolice din toate timpurile e și azi preocupat de resolvirea problemelor re¬ligioase. Le vorbește, le discută și le meditează mult… În mijlocul acestor cetățui ale pasiunilor, ale distrămării, se ridică, senină și luminoasă, Cetat a adevărului, Biserica uni¬versală a lui Hristos. Conștie de menirea-i dumnezeească, ea arătă tuturor drumul drept al mântuirii. Și deschide larg brațele, să cuprindă la sânul sau de mamă pe toți fiii luminii, fără deo¬sebire de rang și de neam. Primește, binecuvintează și pune în aplicare orice gând bun, orice inițiativă, care servește acest scop divin, azi mai actual, mai necesar, mai arzător decât ori¬când în trecut De aceea a binecuvântat Pius XI. inițiativa alor doi anglicani, C cari de atunci au și trecut la catolicism îm¬preună cu comunitățile lor, C de-a se face rugăciuni opt zile de a rândul, între 18C25 Ianuarie, pentru această intențiune. Ini¬țiativă care azi este realitatea aproape universală și, dacă se va asculta cererea celor 900 de cardinali și episcopi, va fi obligatorie pentru toți. Mari evenimente istorice s’au petrecut aici. In a. 1245 s’a ținut soborul ecumenic sub presidiul Papii Inocențiu IV. care a excomunicat pe arogantul Fridric II pentru amestecul lui în treburile bisericești. După 30 de ani alt conciliu și mai celebru. Era Papă atunci Gregorie X, care mâhnit peste măsură de rup¬tura ce se făcuse în Răsărit sub Mihail Kerularie, se puse cu toată căldura apostolii să readucă la unire în credință pe disidenți. După lungi petractări duse mai ales de Sf. Bonaventura, cu împăratul și episcopii răsăriteni înțelegerea fu încheiată și primirea solemnă în Biserica hotărâtă. Momentul a fost de o neasemănată înălțare sufleateasră. Sf. Bonaventura a ținut dis¬cursul festiv iar Crezul a fost recitat de Papa și episcopii latini în latinește și de delegația Răsăritului în grecește. De aceea altarul principal are și azi două cruci, simbolul celor două biserici. Lumea din catedrală știe toate acestea. Un eveniment de o deosebită importanță atrăgea atenția tuturora. La ceasul de rugăciune erau de față și frații din cealaltă strană, cam la o mie de inși, cu un cor puternic care trebuia să exprime ruga și entuziasmul ortodoxiei rusești. La ora hotărîtă își face intrarea bătrânul cardinal Maurin. Corul latin intonează: Ubi charitas, Deus ibi est. Corul rusesc răspunde cu caracteristica notă mariană: Cuvine-se cu adevă¬rat. Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, e o rugăciune adânca, o laudă caldă și insistentă. Un predicator urcă în anvon. Ochii tuturora se ațintesc spre dânsul”.
Printre altele, părintele Ioan Gârleanu spune despre Conciliul de la Lyon, din anul 1215: „Dar vai, de bucurie prea scurtă. Unirea fusese un cântec scurt. Anul următor n’a mai găsit-o. Mari munci depuse au reînviat-o la soborul din Florența, ca apoi iarăși să se rupă, spre bucuria infernului și a dușmanilor bisericii. Istoria a înregistrat în triste pagini pricini diferite și de o parte și de alta, dar mai ales a arătat cu groază urmările nefaste ale acestei rupturi. Eșecul trecutului însă e nădejdea viitorului. Azi ne cunoaștem mai de aproape, ne respectăm, trebuie sa ne și iubim. Evan¬ghelia e cunoscută mai bme și de masele poporului. Scandalul nu mai poate dura. Intr’adevăr. Ne închinăm la aceiași sf. Tre¬ime, preamărim pe acelaș Domn Hristos, iubim pe aceeași Maică a lui Dumnezeu, avem aceleași sfmte taine, râvnim la aceeași împărăție cerească, însă ne înch dem în biserici dife¬rite, pentru că nu voim să întindem mâna cu prietenie sau nu voim s’o primim cu iubire. Și ar fi timpul. Liga celor fără Dum¬nezeu își regimentează elementele în activitate infernală și cu șanse de câștig. Unități mici și izolate nu-i înspăimântă. Dar mai presus de toate dorința lui Hristos; o turmă și un păstor, care i-a pe buze în ajunul patimilor sale rugăciunea fierbinte: ca toți să fie una, trebuie să inspire oricărui bun creștin o con¬duită leală și curajoasă. Baza unirii desigur nu poate fi decât dogmele eterne, dumnezeești: crezute și îmbrățișate ori la ce jertfă ar duce. Corul rus se pleacă în rugăciune, cu un irmos de la mâ¬necat. Apoi parcă vrea sa recunoască pe autorii ruperii de ieri și pe conducătorii bisericii de azi și le aduce aminte cu vorbele Psalmului 128, că nu vor scăpa de mânia lui Dumnezeu și ca să inspire curaj bisericii lor cântă: Lumineazâ-te lerusalime; a-poi Tatăl nostru și o rugăciune din Ps. 140, toate compuse în patru voci de autori clasici ruși. Adunarea se roagă. Se varsă în ascuns și câte o lacrimă. Mulțimea îngenunchiază, Cardina¬lul rostește rugăciunea Sf. Mitrofan Sirianul și a Papei Benedict XV pentru unire. Urmează binecuvântarea euharistică și ceremonia se încheie cu un imn solemn în cinstea lui Hristos de lourtchanioff, executat de corul rusesc+. Dă, Doamne lumină și dragopte frățească și poporului nos¬tru și grăbește ciasul mult dorit al unirei, pentru ca toți să fim una!”
În Oradea Mare, părintele Ioan Gârleanu a fost un excelent îngrijitor al bolnavilor, constituind o asociaţie spirituală a tuturor bolnavilor; numele lui era rostit cu veneraţie, multă vreme după moartea sa. În cadrul simpozionului din anul 2014, părintele Mihai Vătămănelu a adus o mărturie în plus despre confratele Ioan Gârleanu, dând citire unui document din anul 1946, recent descoperit, aparţinând lui Ion Bradu, învăţător al vremii în Lăzăreni Bihor, care a scos în evidenţă aplecarea pr. Ion Gârleanu spre cei săraci, bolnavi, spre cei aflaţi în suferinţă: „În timpul liber, ori de câte ori preocupările sale preoţeşti i-au îngăduit, a cercetat casele oamenilor din sat ducându-le o inimă caldă, o mângâiere, un dar ceresc. La patul bolnavilor a făcut rugăciuni de vindecare, pe cei în lipsuri i-a ajutat cu bani şi obiecte din danii şi colecte săvârşite de dânsul în acest scop. Biserica din Gruilung şi biserica greco-catolică din Calea Mare sunt opera strădaniilor sale, mărturii grăitoare ale zelului său apostolicesc. În activitatea lui literară a căutat să fie pe linia celor mulţi şi oropsiţi de soartă. S-a făcut ecoul puternic al durerilor, amărăciunilor şi speranţelor de mai bine pentru marea gloată.”
În anul 1940, părintele Ioan Gârleanu s-a retras la Beiuș, unde a fost numit și spiritual la şcolile episcopale din oraș, misiune pe care a îndeplinit-o până în anul 1943. Unii dintre elevii și colaboratorii de la școlile din Beiuș, în anul 1945 i-au dedicat o broșură, de 32 de pagini, intitulată „În amintirea părintelui I. Gârleanu (Pr. Ion M. Gârleanu OFM Conv.”.
O boală grea, de care suferea încă din tinerețe, l-a ţinut la pat câteva luni, motiv pentru care a cerut să fie dus în Parohia Săbăoani, unde a desfășurat o activitate deosebită în cadrul parohiei și noviciatului franciscan. A primit moartea cu cea mai mare resemnare, așa cum și a trăit și viața. A murit la Săbăoani în seara zilei de miercuri, 15 martie 1944. Când a închis ochii, mulți au exclamat: „Iată ce frumos mor cei drepți!” A fost înmormântat peste trei zile în cimitirul parohial din Săbăoani, ceremonia funerară fiind condusă de episcopul Mihai Robu, înconjurat de 25 de preoți.
Mormântul pentru părintele Ioan Gârleanu a fost săpat în spatele crucii mari, crucea centrală din cimitir la vremea aceea. Acolo sunt astăzi patru morminte, dar trei cruci sunt din piatră aşezate pe un soclu de beton: scrisul de pe ele se poate descifra cu greu. A patra este din mozaic aşezată pe un soclu. Cândva aici era centrul cimitirului. Acum, prin mărirea cimitirului, crucea mare, pusă, după cum este notat pe ea, în anul 1908 de o familie (cu inscripţia „Ne închinăm ţie / Cristoase / şi te bine / cuvântăm. / Această cruce a fost făcută / la 1 august 1908 de / Giurgi Percă Ghiuzan / şi soţia sa / Maria Gi. P. Ghiuzan”), a ajunsă să fie într-o margine. Toate cele patru morminte sunt împrejmuite cu un gard din fier beton aşezat pe un soclu de beton. În interior în partea opusă curcilor se înalţă cinci copaci. În stânga, pe prima cruce este notat: „IHS / preot Graţian / Carpati Săsăreanu / 1854 / 1919 / RIP”; pe următoarea cruce stă scris: „IHS / preot / Eduard Theiner / 1837-1906 / RIP”; în partea de sus a celei de-a treia cruci este notat: „IHS / preot / Ioan Gârleanu / 1892-1944 / RIP”; pe a patra cruce stă scris: „+ / Aici aşteaptă învierea / pr. dr. / Mihai Dămoc / O.F.M.C. / 1903 1969 / profesor, director, superior, / provincial, paroh. / Recunoştinţă veşnică / familia şi confraţii”. În apropierea celor patru morminte se află o cruce veche a unui erou, dar nu se mai poate descifra scrisul.
Așadar, în partea de sus a celei de-a treia cruci este notat: „IHS / preot / Ioan Gârleanu / 1892-1944 / RIP”. În „Liber mortuorum, 1932-1964”, vol. VI, p. 344, poziţia 50, este o pagină specială cu un chenar în care era notat că părintele a decedat în Conventul din Săbăoani la 15 martie 1944 după o boală lungă care a fost suportată cu răbdare. S-a născut la 22 martie 1892 la Butea. La 18 martie 1944 a fost înmormântat în cimitir de către ep. Mihai Robu înconjurat de 25 de preoţi şi de mult popor din Săbăoani şi din satele apropiate. Cel care a predicat a fost pr. Anton Bişoc, guardian, ex-provincial. Acelaşi preot la 12 martie l-a spovedit şi i-a dat viaticul. În aceeaşi zi, pr. Celestin Vaes i-a dat Ungerea sfântă în prezenţa tuturor fraţilor din convent. Pe partea celalată este fotografia părintelui preluată din revista „Viaţa” sub care este notat: „Închinăm acest număr al revistei Viaţa apărut pe malurile Crişului Negru – simbol al doliului nostru – în amintirea mult iubitului şi regretatului părinte Ioan M. Gârleanu”. E vorba de revista „Viaţa” din iunie 1944.
După 1990, la Editura „Serafica” din Roman s-au reeditat unele dintre scrierile părintelui Ioan Gârleanu: „Lacrimi”, 24 pagini; în 2004: „Făcătorul de minuni sfântul Anton de Padova”, 104 pagini: în 2003: „Ion M. Gârleanu B poezii și comentarii”, 370 pagini; în 2005: „Cum trebuie sa-l iubim pe Dumnezeu”, 72 pagini etc.
În urmă cu 10 ani, la 21 mai 2011, s-a consemnat iniţiativa lăudabilă a preotului paroh Alexandru Chivari din Gruilung, care, după Sfânta Liturghie oficiată împreună cu alţi opt slujitori ai Domnului în altarul bisericii din micuţa localitate bihoreană, s-a celebrat un parastas de pomenire a părintelui franciscan Ion Gârleanu. Despre viaţa şi opera poetului şi franciscanului Ion Gârleanu au vorbit în câteva cuvinte pr. Seica Gheorghe – protopop, pr. Bălan Cristinel OFMconv, pr. Alexandru Chivari – paroh şi terţiarii franciscani din Oradea, Othilia Groza şi Vasile Dumitraş. S-a arătat atunci că tânărul preot franciscan a fost hirotonit la Assisi, în marea Bazilică a Sfântului Francisc, iar influenţa acestuia se va simţi nu numai în modul de viaţă, ci şi în poeziile sale inspirate multe după figuri glorioase ale Ordinului. În 1930 a primit misiunea de a iniţia ramura greco-catolică franciscană în Transilvania împreună cu pr. D. Niculăeş, ridicând mănăstirea de la Drăgeşti, Oradea şi bisericile din Gruilung şi Calea Mare. A fost spiritualul Academiei Teologice Române Unite de la Oradea, ţinând exerciţii spirituale memorabile la Blaj, Beiuş, Cluj, Galaţi. A scris cărţi de rugăciuni pe care le-a răspândit în popor, a publicat mai multe plachete de versuri precum: Lacrimi, Viorele, Trandafiri, Boabe de tămâie, Flori de pe drum, Sfântul Francisc de Assisi. Cum am menționat, concluzia a fost următoarea: „Se doreşte ca acest an să fie dedicat memoriei părintelui Gârleanu, să se adune materiale documentare şi mărturii de la cei care l-au cunoscut personal, iar în anul următor, la împlinirea a 120 de ani de la naşterea poetului, preot şi călugăr franciscan, în 22 mai, să fie marcat evenimentul aşa cum se cuvine. Domnul să-i răsplătească toată truda şi jertfa făcută pe pământ!”
În ziua de 15 martie 2014, la initiativa preotilor si a tertiarilor franciscani de la Manastirea Maica Domnului din Oradea, în ziua de 15 martie 2014 a avut loc la Seminarul teologic greco-catolic din Oradea Simpozionul omagial dedicat personalitatii celui care a fost frate franciscan, preot si paroh, poet si scriitor, traducator din limba franceza, ctitor de biserici, spiritual al Seminarului greco-catolic, membru ordinar si spiritual al Societatii de lectura „Ioan Gura de Aur”, prietenul copiilor si al saracilor, iubitor si promotor al devotiunii la Inima lui Isus si a Mariei – preot Ion M. Gârleanu. Viata lui pamânteasca, relativ scurta, a fost o oglindire a zelului si a abnegatiei sale pastorale, dar si a înclinatiei sale spre nesfârsitul univers al culturii în general si al literaturii în special. Simpozionul, i-a avut ca invitati pe P.S. Virgil Bercea – episcop de Oradea, pr. Iosif Bisoc OFMConv. Roman, pr. Alexandru Chivari – paroh Calea Mare si Gruilung, dl. Ioan Moldovan – critic literar si director la Revista Familia din Oradea, dl. Vasile Dumitras – franciscan tertiar din Oradea. Moderatorul simpozionului a fost pr. Mihai Vatamanelu OFMConv. – paroh la Biserica Manastirii Franciscane Maica Domnului din Oradea.
În cuvântul sau, pr. Iosif Bisoc a evocat personalitatea preotului Ion M. Gârleanu, care la 20 de ani îmbratisa spiritualitatea franciscana intrând în Seminarul franciscan de la Halaucesti, urmând ca pe 15 august 1922 sa fie hirotonit preot la Assisi, în Italia. Dupa câtiva ani, din initiativa PS Mons. Traian Frentiu, începe în Transilvania activitatea misionara a fratilor franciscani, prezenta acestora în ritul greco-catolic având o frumoasa si rapida evolutie. Urmându-si chemarea si misiunea franciscana, pr. Ion Gârleanu ajunge în anul 1929 în Eparhia de Oradea, unde a ridicat biserica din Gruilung consacrata de episcopul Valeriu Traian Frentiu la 19 octombrie 1930. Din activitatea pastorala parohiala, dupa Dragesti, Gruilung, Dicanesti si Calea Mare, parintelui Gârleanu i s-a incredintat oficiul de paroh II al Catedralei din Oradea si apoi paroh la Beius. Parintele Gârleanu se dedica cu deosebit elan atât activitatii de paroh al bisericii catedrale din Oradea Mare (1931-1937), cât si activitatii de duhovnic al studentilor si elevilor. Cei care l-au cunoscut pe parintele Ion M. Gârleanu l-au numit „fericitul Ieremia Valahul al nostru”, deoarece, în timpurile grele ale Celui de-al II-lea Razboi Mondial, îl vedeau mergând din casa în casa pentru a aduna câte ceva de la cei care aveau mai mult si a-i ajuta pe cei lipsiti. Era deosebit de respectat si admirat atât de catre intelectuali, cât si de catre cei nevoiasi. Copiii, tinerii si studentii erau predilectii convorbirilor, catehezelor si întâlnirilor sale spirituale. Activitatea de director spiritual desfasurata în cadrul Academiei Teologice Greco-Catolice din Oradea (1931-1937) si al Scolilor episcopale din Beius (1940-1943) a fost benefica pentru toti. Ecoul activitatii sale duhovnicesti nu s-a stins nici astazi în constiintele celor din Biserica Greco-Catolica din Eparhia de Oradea în care a activat.
Domnul Ion Moldovan, critic literar si director la Revista Familia din Oradea, a prezentat în alocutiunea sa activitatea literara a preotului poet si scriitor Ion M. Gârleanu, subliniind valoarea deosebita pe care o au si astazi operele sale literare în cadrul literaturii religioase române. Expunerea domniei sale speram s-o regasim cât de curând în paginile revistei de cultura Familia. Din activitatea scriitorului Ion Gârleanu sunt cunoscute volumele de poezii Lacrimi (1926), Viorele (1926), Boabe de tamâie (1928), Trandafiri (1929) precum si cartile: Flori de pe drum (1934), Supranaturalul de la Lourdes (1936), Facatorul de minuni, Sfântul Anton de Padova (1936), Spre Regele Iubirii (1939), Întronarea Preasfintei Inimi a lui Isus (1939), Cum trebuie sa iubim pe Dumnezeu (1940), Sfântul Francisc de Assisi (1941), Veniti la mine toti (1941).
Parintele Alexandru Chivari, în prezent paroh la Gruilung si Calea Mare si tertiar franciscan, a vorbit cu inima si sufletul despre ecoul, si astazi viu, al prezentei parintelui Ion M. Gârleanu în parohiile din Gruilung, Calea Mare si Dragesti, ecou ce traverseaza timpul prin marturiile celor carora le-a fost pastor. Pr. Chivari a evocat de asemenea contributia pr. Gârleanu la înfiintarea Manastirii Franciscane Sf. Anton de Padova de la Dragesti.
Un moment emotionant în cadrul simpozionului l-a constituit marturia domnului doctor Dorin Domuta, care în copilarie l-a cunoscut personal pe pr. Ion Gârleanu, în perioada de pregatire pentru prima Sfânta Împartasanie. O marturie personala a fost prezentata si de domnul Vasile Dumitras, tertiar franciscan.
Interventiile celor invitati la simpozion au fost intercalate cu scurte momente poetice, în care tineri franciscani au recitat câteva poezii din creatia parintelui Ion Gârleanu: „Florile de meri”, „Rugaciune”, o poezie dedicata Înalt Prea Sfintitului Valeriu Traian Frentiu episcop român-unit al Oradiei Mari, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de episcopat.
Parintele Mihai Vatamanelu, pe langa calitatea sa de moderator al simpozionului, a adus o marturie în plus despre preotul Ion M. Gârleanu, dând citire unui document din anul 1946, recent descoperit, apartinând lui Ion Bradu, învatator al vremii în Lazareni Bihor, care a scos în evidenta aplecarea pr. Ion Gârleanu spre cei saraci, bolnavi, spre cei aflati în suferinta: „Poate foarte putini cunosc faptul, ca la altarul sf. biserici din satul Gruilung a servit mai multi ani în sir preotul poet Ion Gârleanu. În viata satului Gruilung si a împrejurimilor a dezvoltat o activitate misionara demna de pomenire. Slujbele sale religioase, predicile pline de miez si învatatura crestina au mângâiat inimile amarâte si dornice de mântuire ale multor oameni de bine. În timpul liber, ori de câte ori preocuparile sale preotesti i-au îngaduit a cercetat casele oamenilor din sat ducându-le o inima calda, o mângâiere, un dar ceresc. La patul bolnavilor a facut rugaciuni de vindecare, pe cei în lipsuri i-a ajutat cu bani si obiecte din danii si colecte savârsite de dânsul în acest scop. Biserica din Gruilung si biserica greco catolica din Calea Mare e opera stradaniilor sale, marturii graitoare a zelului sau apostolicesc. În activitatea lui literara a cautat sa fie pe linia celor multi si oropsiti de soarta. S-a facut ecoul puternic al durerilor, amaraciunilor si sperantelor de mai bine pentru marea gloata. Volumele sale de versuri: Boabe de tamâie, Viorele, Mama si Flori de pe drum, sunt destul de edificatoare în aceasta privinta. Prin credinta, prin puterea nemarginita a cerului, poetul Ion Gârleanu a vazut drumul cel adevarat spre idealul suprem al omenirii, ca un soldat devotat al crestinismului.”
La final tot pr. Mihai a prezentat si un cuvânt de omagiu adus de catre un autor anonim în paginile „Micului Misionar” la trecerea la Tatal, dedicat Bunului Parinte Ion Gârleanu, din care amintim: „Nu prea înalt, vesnic neobosit, ochi patrunzatori si senini ca seninul cerului, gând mare, inima aprinsa, totdeauna vesel…. Asa l-am cunoscut. …a muncit fara preget ca sa-si adune’n suflet tot focul dragostei dumnezeiesti si lumina ce vine din cer. A mâncat cu nesat din Pâinea vietii, a sorbit zilnic Potirul Mântuirii, si s-a avântat cu totul spre lumea adevarului si a frumosului si fara încetare a privit spre Fecioara fara Pata… Drumurile batute de el ne cheama si amintirea lui ne întareste… Bunule Parinte, te urmam…”.
La finalul simpozionului P.S. Virgil Bercea – episcop de Oradea a adus un omagiu celui care a fost pr. Ion M. Gârleanu, folosindu-se de o metafora extrem de sugestiva folosita la adresa acestuia: „Sa nu construim un castel în jurul unui fir de nisip”. Dar – a adaugat Prea Sfintia Sa – asemeni Maicii Tereza de Calcutta, care spunea „Ceea ce facem noi e ca o picatura într-un ocean, dar fara acea picatura, oceanului i-ar lipsi ceva”, tot la fel si „plajei”, care este Biserica, i-ar lipsi „firul de nisip” – care a fost parintele Ion M. Gârleanu.
Dupa binecuvântarea finala, cei prezenti au putut vizita o mica expozitie de carti si scrieri ale parintelui si despre parintele Gârleanu pregatita de d-na Othilia Groza OFS. Cei prezenti au intonat „Crestin sunt din leagan” pe versurile pr. Ion Gârleanu, muzica Francisc Hubic, fiind apoi invitati de tertiarii franciscani la o agapa fraterna.
Doresc să închei acest scurt periplu prin viața și activitatea prodigioasă a părintelui Ioan Gârleanu cu versurile poeziei „Rugăciune”, din volumul „Flori de pe drum”:
Isuse cu inima sfântă;
Tu ești al iubirii focar,
În tine oița pierdută
Găsește îndurare și har.
Muncit de ispitele vieții,
De-a simțului oarbe dorinți
Alerg, o, Isuse, la mila
Văpăilor tale fierbinți.
Isuse cu inima blândă,
De pace granitic liman,
În tine își pune nădejdea
Trudit muritorul sărman.
Din valul de griji către tine
Îmi port și eu gândul pribeag,
Isuse, primește-mă astăzi
Sub veșnic slăvitul tău steag.
Isuse cu inima dulce,
Fântână de bine ceresc,
Virtuțile toate și viața
Din coasta-ți rănită pornesc.
Smerit ucenic și apostol
Doresc cu-nfocare să-ți fiu,
Isuse, revarsă virtutea
Și-n pieptul meu șubred, pustiu.
În finalul acestor rânduri, doresc să prezint și o concluzie: imagine în timp a Seraficului Părinte Francisc, purtând pecetea umilinței ca o insignă pe inimă, preotului Ioan Gârleanu îi datorăm o veșnică recunoștință, astăzi la împlinirea a 77 de ani de la intrarea în Casa Tatălui Ceresc.
Dumnezeu să-l fericească și să-l primească la Liturghia cerească!
Pr. Alois Moraru