25 aprilie 1875 – 11iulie 1952
145 de ani de la naștere
„La suprema jertfă de credinţă mi-ai chemat Tu sufletul prin har, să-ţi urmeze-n greaua suferinţă: calea de la Cină la Calvar”.
Episcop Ioan Ploscaru
În timpul pascal al anului 1875, timp binecuvântat, timp al bucuriei, timp în care se spune că noi oamenii „ne-am refăcut sufletește, ne-am curățit sufletele de păcat, de ură, de pizmă și orice patimă, împăcându-le cu Dumnezeu, împăcându-ne conștiințele”, s-a născut fiul Părintelui Ioachim Frențiu și al Rozaliei, din Reșița, Valeriu Traian, peste ani Episcop al Diecezei Greco-Catolice de Lugoj și, între 1922-1952, Episcop al Diecezei Greco-Catolice de Oradea, Martir și Fericit, beatificat la Blaj, la 2 iunie 2019, de către Papa Francisc.
În Pastoralele sale, pentru Sărbătoarea Învierii Domnului, Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frențiu sublinia bucuria acestui timp și își îndemna credincioșii să trăiască bucuria: „Bucurați-vă, fraților, fiți desăvârșiți, mângâiați-vă, una să gândiți, pace să aveți și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi (II Cor. 13,11). Îi îndemna nu numai să trăiască bucuria, ci să aibă și puterea să o mențină în suflet și să o împărtășească semenilor odată cu Credința izvorâtă din Învierea lui Cristos, „sporind întru lucrul Domnului”…
Privit, drumul vieții Preasfinției Sale a fost străbătut de Lumina Învierii în care a intrat în lume, la 25 aprilie 1875.
În familie, educația primită a stat „sub semnul chemării pe care Dumnezeu i-a rânduit-o” și modelul era tatăl. La cinci ani și-a pierdut mama, a cărei grijă și dragoste a găsit-o la sora sa mai mare, la Lucreția.
A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” la Blaj, unde s-a remarcat prin viața spirituală, inteligență și aplecarea spre studiu. La absolvire, a fost momentul în care și-a mărturisit vocația de a fi preot.
Facultatea de Teologie a Universității Regale din Budapesta l-a avut între studenții de elită. Încheierea studiilor în 1898, la Budapesta, este, în același timp, și o deschidere a continuării la Universitatea din Viena, în cadrul celebrului Institut de Teologie „Augustinianum”, unde, în 1902, va obține doctoratul în teologie.
În timpul studiilor de la Budapesta, prin preoții-profesori cu har, a aprofundat Taina Sfintei Euharistii, care i-a rămas în inimă întreaga viață. Credem că aceasta explică felul unic al celebrării Sfintei Liturghii.
În 1898 a fost hirotonit preot în Catedrala din Lugoj, preot celibatar, de către Episcopul Demetriu Radu; în primii ani a fost numit preot militar pentru soldații români din Viena, acasă va reveni în anul 1902. Va fi notar consistorial și arhivar diecezan la Episcopia din Lugoj, apoi, paroh și protopop la Orăștie (1904-1912) și vicar al Hațegului (1912). În toate aceste funcții s-a remarcat prin calități pastorale, reușind „să-și câștige inimile credincioșilor” și prețuirea superiorilor. La 4 noiembrie 1912 a fost numit Episcop al Lugojului, consacrat solemn la 14 ianuarie 1913, în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, de către Mitropolitul Victor Mihaly de Apșa împreună cu Episcopii Demetriu Radu și Vasile Hossu.
La consacrare, în cuvântul colegilor de liceu, găsim schițat destinul noului Episcop: „Părinte Valeriu al Lugojului, Dumnezeu să-ți dea putere și energie deplină ca să realizezi toate gândurile mărețe … Primește cu încredere coroana de Arhiereu, căci steaua care te-a călăuzit întotdeauna a fost credința în Dumnezeu (…) Tu știi că coroana arhierească, cu toată strălucirea ei aurită nu e decât un simbol. Ea înfățișează, într-adevăr, cununa de spini a Mântuitorului, și toată splendoarea ce te va împrejmui, toate bogățiile ce te vor înconjura nu vor fi ale tale, ci ale Bisericii,ale școalelor și ale poporului credincios, al cărui părinte bun și milostiv ești de azi înainte; Tu le știi aceste, toate! Și purcezând pe cărarea dificilă și sublimă, vei simți adesea ostenelele Aceluia care a fost îmbrâncit sub povara crucii” („Luceafărul”, an XI, nr.33, 1912, p.760).
Episcopul Lugojului a centarat „viața spirituală ca fundament al slujirii lui Dumnezeu”, a cerut preoților să celebreze zilnic Sfânta Liturghie, a introdus în dieceză „Exercițiile spirituale”, „Misiunile” și a susținut pelerinajele, a înviorat viața de credință. În spiritul Bisericii Greco-Catolice, a sprijinit învățământul și cultura, în 1914 a deschis, la Lugoj, prima Preparandie pentru fete.
Cu bucurie, a făcut cunoscută „importanța realizării idealului național prin adunarea grandioasă de la Alba Iulia, unde, prin prezența celor peste 100.000 de mii de români, s-a decretat unirea tuturor teritoriilor locuite de Români cu patria mumă” (Silviu Sana – Tiberiu Ciorba, „Episcopul Valeriu Traian Frențiu”, Editura Universității din Oradea, 2015, p.34).
Papa Benedict al XV-lea l-a numit, din 17 ianuarie 1922, Episcop pentru Dieceza de Oradea Mare, după moartea tragică a Episcopului Demetriu Radu.
Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frenţiu, Episcopul Diecezei Greco-Catolice de Oradea (1922-1952), a fost o figură impunătoare și un spirit constructiv, însuflețit de credința luminoasă în biruința Binelui. Pentru o înaltă viață spirituală, s-a bazat pe două coloane; pe Sfânta Euharistie și pe Reuniunea Mariană. Și tot pentru credință și înaintarea spirituală, a adus în Dieceză Ordine călugărești: Ordinul Franciscan, Congregația Surorilor Oblate Asumpționiste, Ordinul Notre Dame și Ordinul „Frații Școlilor Creștine”.
Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea și Biserica „Sfântul Dumitru” din Beiuș s-au bucurat de ajutorul personal al Preasfinției Sale, a ridicat biserici și case parohiale pe întreg cuprinsul Diecezei. A modernizat Stâna de Vale și a sprijinit înființarea ,,Grădinii Botanice Subalpine” de către părintele – profesor Alexandru Borza, și tot în acea zonă, a inaugarat o cale ferată de la Valea Iadului la Stâna de Vale, realitate remarcată de Episcopul Ioan Suciu: „Faptele lui, virtuțile lui sunt slăvite. Vorbesc pietrele instituțiilor pe care le-a întemeiat. Seminarul și școlile. Pietrele sunt panegiricile acestei munci de un pătrar de veac”.
La inima Preasfinției Sale au fost școlile greco-catolice: Liceul „Samuil Vulcan”, „Liceul Român Unit de Fete” din Beiuș, Școala Normală Greco-Catolică și Seminarul Greco-Catolic din Oradea, Seminar, devenit prin atenția Preasfinției Sale „Academia Teologică Greco-Catolică” (1922).
Prin învățământul confesional, Episcopul a dorit să formeze tineri cu o bogată cultură generală, dar și tineri cu credință și caracter.
Episcopul Frențiu nu a fost un scriitor, Pastoralele sunt paginile create de Preasfinția Sa, dar a fost un Mecena al culturii din Bihor. În 1925 a făcut să apară Vestitorul, revista diecezană, iar între1928 și1934, la Beiuș, Observatorul. A publicat cărți de valoare: Noul Testament, în traducerea Episcopului Ioan Bălan, Teologia pastorală a Canonicului Nicolae Brânzeu, Teologia morală a Părintelui Aloisie Tăutu și pagini din opera preotului-scriitor Ion Agârbiceanu. La gândirea și dorința sa, la Catedrala „Sfântul Nicolae”, preotul, profesorul și compozitorul Francisc Hubic a introdus muzica bisericească cu acompaniament de orchestră, rugăciune și artă spre lauda lui Dumnezeu, în arhitectură, a introdus stilul brâncovenesc.
În urma Dictatului de la Viena (1940) nefiindu-i permis să rămână la Oradea, Episcopia și Episcopul s-au refugiat la Beiuș, la Oradea a rămas Preasfinția Sa Ioan Suciu.
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, prin schimbarea regimului din țară, a început persecuția Bisericii Greco-Catolice, scoasă în afara la 1 decembrie 1948.
În pragul prigoanei Bisericii, Episcopul Frențiu, care era și Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, calitate în care a condus toate „Conferințele episcopale”, a determinat, cu înțelepciune și responsabilitate, luarea celor mai bune decizii, așa cum a făcut și în timpurile senine. A lucrat până în ultima zi de libertate și a deschis linia vieții Bisericii noastre pentru timpul persecuției,dând preoților închiși sau ascunși dreptul de a celebra Sfânta Liturghie la orice oră și fără ajun. A cerut preoților Diecezei sale să vorbescă credincioșilor despre rolul Papei în conducerea Bisericii și să-i ajute să reziste la presiuni și amenințări. La ultima sa predică din Catedrală, a citit mulțimii de credincioși „Fericirile”.
Preasfințitul Frențiu a fost ridicat din Palatul Episcopiei în noaptea de 28 octombrie 1948, noaptea în care au fost arestaţi toţi Episcopii greco-catolici. La ieşirea pe poarta Palatului, portarul i-a pus în mână o bucată de prescură …
I s-a permis ca înainte de plecare să celebreze o Sfântă Liturghie în Capela din Palat … Taina acelei rugăciuni o ştie doar bunul Dumnezeu … Au urmat „Calvarul” – martiriul -, sfârşit prin moartea Episcopului în temniţa din Sighetu Marmaţiei, o groapă comună şi rugăciunile tăinuite din „Biserica Tăcerii”, neuitarea sau uitarea …
Peste ani, cu Biserica în libertate, la o „Întâlnire Naţională a Reuniunii Mariane”, care a avut loc la Oradea, marianistele şi marianiştii am vizitat reşedinţa Episcopiei aflată în restaurare. Am intrat în Capela unde Episcopul arestat s-a rugat pentru ultima oară în Oradea … Poate că ecoul acelei rugăciuni nu s-a pierdut, poate plânsul nostru ne impiedeca să-l auzim … Atunci a început rugăciunea … Timpul s-a dat deoparte şi rugăciunea noastră a continuat legătura cu Cerul, de acolo de unde Preasfinţiei Sale nu i-a mai fost îngăduit … Ne-am unit mâinile şi am cântat cu toţii „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!”. Era răspunsul, peste ani, la zădărnicia încercărilor de a ne ucide Biserica, era cântecul biruinţei lui Cristos şi a Bisericii Sale.
Despre ce a fost viaţa Preasfinţiei Sale şi a Episcopilor greco-catolici în închisori, s-a aflat târziu, după publicarea cărţii Credinţa noastră este viaţa noastră – Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu.
Din paginile Memoriilor s-a aflat că, arestați, Episcopii noştri au fost duşi la Bucureşti, închişi în beciurile Ministerului de Interne, de unde, la 31 octombrie au fost transportaţi la Dragoslavele, în vila Patriarhului ortodox, „ţinuţi acolo în lagăr, păziţi de 36 de soldaţi înarmaţi, până la 26 II 1949, apoi transportaţi la mănăstirea Căldăruşani şi ţinuţi acolo până la 24 mai 1950, când am fost duşi la Sighet” („Credinţa noastră este viaţa noastră” – Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu , Editura Viaţa creştină, 2003, p.219).
Au fost zadarnice încercările pentru a-i determina să treacă la Biserica Ortodoxă, zadarnice au fost şi ameninţările, şi promisiunile ademenitoare … Răspunsul Înalt Preasfinției Sale Iuliu Hossu era invariabil: „Credinţa noastră este viaţa noastră”, al Preasfinției Sale Vasile Aftenie, asemănător: „Nu am nici suflet, nici neam, nici conştiinţă şi nici credinţă de vânzare”.
Desprindem dintre Episcopii Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu pe Înalt Preasfinția Sa Valeriu Traian Frenţiu, ca să-l vedem pe „Calea Crucii” aşa cum l-a văzut Cardinalul Iuliu Hossu.
După arestare, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu „a avut o călătorie foarte grea, fără întrerupere de la Oradea la Bucureşti, de altcum era slăbit din boala grea din iarnă, din care încă nu se refăcuse deplin, altfel, era suferind din iarnă … ” (Op.cit.,p 130).
La Dragoslavele, după două săptămâni de la arestare, Preasfinţia Sa era tot mai bolnav, încât a trebuit să fie internat la spitalul din Rucăr, unde a rămas până la începutul anului următor.
Acolo, la Dragoslavele, a început redactarea Memoriilor către autorităţile Statului, acolo, Episcopii au scris primul Memoriu care cuprindea „cererea de a se reda Bisericii noastre deplina libertate”.
La 24 mai 1950, Episcopii şi mai mulţi preoţi au fost transportaţi în dube spre o destinaţie necunoscută de ei – era Sighetu Marmaţiei. În drumul lung şi obositor, Înalt Preasfinția Sa Frenţiu nu a mâncat nimic, cu gândul că acolo, unde vor ajunge, va celebra Sfânta Liturghie. Nici la sosire, nici în timpul celor aproape cinci ani, cât au fost în închisoarea din Sighet, nu au putut celebra măcar o singură Sfântă Liturghie.
„Aici nu este episcop!” Li s-a spus la intrarea în temniţă şi au fost îmbrăcaţi în haine de ocnaşi … Și zilele au urmat unele după altele, trataţi ca robi … Preasfinţitul Frenţiu îşi amintea şi le amintea fraţilor Episcopi: „Pentru aceea suntem aici, să suferim…”. Pe Calea Crucii începută la 28/29 octombrie 1948 şi încheiată la 11 iulie 1952, prin stingerea din viaţă în închisoarea din Sighet, Preasfinţia Sa a suferit foarte mult, fiind cel mai în vârstă şi bolnav. A fost batjocorit şi bruscat, a suferit de foame, de frig şi din cauza muncilor istovitoare. Episcopul Iuliu Hossu își amintea: „el, pe perina lui, şi de astă parte eu, pe perina mea; şi-l vedeam cu gamela aşezată pe o batistă ruptă şi găurită, ca faţă de masă, adunând micile fărimituri de pâine să nu meargă pierdute; îmi ziceam: «Iată Episcopul Orăzii Mari; Doamne, cu toţii suntem flămânzi»” (Op.cit., p.244). Cardinalul Iuliu Hossu mărturiseşte că „am fost cu admiraţie faţă de Înalt Preasfinția Sa frate, pentru tăria cu care suporta toată batjocura la care a fost supus (…). Mereu stăpân pe sine, Preasfinţia Sa a uimit gardienii când,, pălmuit fiind, cu mâna tremurândă, dar cu o voce care nu-şi pierduse fermitatea, i-a binecuvântat” (OP.cit.,p.247).
Preasfinţitul Frenţiu era foarte bolnav de inimă, „de multe ori, noaptea, şedea pe pat ceasuri de-a rândul (…) suporta toate fără nici o nerăbdare, liniştit întru toate (…) Priveam cu durere lupta fratelui cu boala care îl chinuia; dânsul era liniştit şi se străduia să împlinească şi din muncă ce putea; l-am văzut cum plivea iarba din curtea temniţei, unde noi măturam, şi cum ajuta la tăiatul lemnelor, pentru a-şi lua partea sa, pentru mângâierea sa, şi apoi, porunca celor care ne ţineau legaţi” (Op.cit.,p.277).
Doi Canonici l-au îngrijit cu multă dragoste, Canonicul Vezoc de la Lugoj şi Canonicul Coriolan Tămâian de la Oradea, fiul sufletesc, iubit de Înalt Preasfinția Sa Frenţiu.
Întemniţat şi el, ziaristul Nicolae Carandino descrie episcopatul greco-catolic aşa cum l-a văzut: „Spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor era impresionant. Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu. Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost însă întotdeauna sensibil la măreţie. Și niciodată nu am avut puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi […] Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere. Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc” (Nicolae Carandino, „Nopţi albe şi zile negre, Memorii”, Bucureşti, 1992, p.335).
În timpul persecuţiei, Reşedinţa episcopatului Bisericii Române Unite cu Roma era temniţa grea de la Sighet, temniţă „care îşi culegea pe rând jertfele sale”… La începutul lunii iulie, 1952, Preasfinţitul Frenţiu ştia că jertfa îi este aproape. S-a mărturisit cu o zi înainte de ziua obişnuită, în suflet cu dorul Sfintei Liturghii şi a Sfintei Împărtăşanii … În 11 iulie, spre seară, între cinci şi şase, liniştit, cu toţi Episcopii îngenuncheaţi în rugăciune lângă patul său, a trecut la veşnicie…
N-a sunat atunci nici clopotul mare de la Catedrala din Oradea, unde nu se ştia atunci de trecerea în veşnicie a marelui şi bunului arhipăstor, dar nu cred să fi sunat nici mai târziu, ajunse şi clopotele, şi sunetul lor pe mână străină…”, notează Cardinalul.
Fără sicriu, trupul i-a fost aruncat undeva în „Cimitirul Săracilor” de pe malul Izei, în partea ruteană. O urnă cu pământ din acel Cimitir s-a depus în cripta din Catedrala „Sfântul Nicolae”din Oradea, ca semn de aducere-aminte pentru Păstorul nostru fără mormânt …
Valeriu Traian Frenţiu a fost Preotul şi Episcopul lui Cristos până la sfârşitul vieţii … În condiţiile lagărului de la Mănăstirea „Căldăruşani”, în Noaptea de Crăciun a anului 1949 , asistat de ceilalţi Episcopi, a consacrat Episcop pentru Dieceza de Cluj-Gherla, pe Canonicul Ioan Cherteş. La 3 decembrie a aceluiaşi an, Episcopii închişi l-au consacrat Episcop pe Tit Liviu Chinezu.
„Non omnia moriar” – „Nu voi muri de tot.Din mine o parte, partea cea mare va-nfrânge moartea, scria poetul latin Horațius …
Episcopul Valeriu Traian Frențiu a venit în lume într-un timp luminat de Lumina Învierii Domnului, în Săptămâna Luminată a acestui an îl evocăm astăzi, la 145 de ani de la naștere, știind că „a înfrânt moartea” prin sfințenia vieții. Și numele Preasfinției Sale va fi totdeauna între noi, „ori de câte ori va fi nevoie de scrutat o teamă, de biruit o șovăială, de întărit o convingere, de asigurat o izbândă” … Și cu sufletul îngenuncheat, ne rugăm și ne vom ruga: „Ferict Episcop Martir Valeriu Traian, roagă-te pentru noi!”
Profesor Otilia Bălaş
