Rectorul Dr. Josaphat BASTAŠIĆ, din Viena și STILUL „TEREZIAN” de iconostase și interioare de biserici unite şi ortodoxe, începând cu anul 1775

Două stiluri:

terezian pentru iconostase și interioare

și brâncovenesc pentru arhitectură, exterioare și fațade

 

  1. Fericitul Episcop Dr. Valeriu Traian Frențiu al Oradiei, în veșmintele arhierești, în timpul celebrării Sfintei Liturghii, cu mai mulți ani înainte, între anii 1927 și 1948?

2. Fericitul Episcop Dr. Valeriu Traian Frențiu al Oradiei, înainte de 1948 și ca pușcăriaș la Sighet.

*

Lista episcopilor uniți ai Oradiei

În decursul existenței acesteia de peste 250 de ani (1748, respectiv 1777 – 2019), Eparhia Unită a Oradiei Mari a avut episcopi din diferite regiuni și orașe ale vechii Transilvanii, unul fiind mai vrednic decât celălalt.

Doi au fost bihoreni: marele canonist Dr. Iosif Papp Szilágy, nobil de Băsești [Ilyésfalva], (1863-1873), născut în Tarcea (Valea lui Mihai) și Dr. Iuliu Hirțea (1949-1978), născut la Vintere, (Beiuș).[1]

Arhiereul Meletie Covaci, Meletius Kovács (1748-1775), Episcop titular de Tegea, Τεγέα,  Τεγέη,  Tegeaeus, (in Arcadia), Peloponez, scaun sufragan al Mitropoliei de Patras, Πάτραι. Era aromân, născut în anul 1707, în Nagusta (Macedonia), refugiat, împreună cu părinții, în Regatul Ungariei, hirotonit preot ortodox în data de 29 iunie 1734, de către Episcopul Isaia Antonovici al Aradului (1731-1748), devenit unit în anul 1736, apoi paroh în Diosig și protopop în Oradea. Din anul 1748 Meletie Covaci era Episcop Auxiliar, Vicar Ritual al Episcopilor latini de Oradea, Pál (Paulus) de Forgács (1747-1757) și Adám Ladislaus de Patachich Baron de Zajezda [Zagorje, croat.] (1759-1776). A fost numit episcop de Împărăteasa Maria Theresia la 16 septembrie, confirmat de Papă la 14 noiembrie, hirotonit arhiereu la 15 decembrie, de către Episcopul de Muncaci, Mihály Emánuel Olsavszky [(1743-1767), titular de Rhosus, în Cilicia Secunda, scaun sufragan al Mitropoliei de Anazarbo, Turcia], instalat la Oradea la 19 decembrie 1748, † 11 aprilie 1775.

Propunerea de înființare a Episcopiei Unite a Oradiei, Împărăteasa Maria Theresia a trimis-o Papei, încă din luna septembrie 1776, la care papa, după mai multe tergiversări, cauzate de intrigile episcopului latin de Oradea, Adám Ladislaus Patachich Baron de Zajezda (1759-1776, din 3 martie 1776 Arhiepiscop de Calocea- Kalocsa)[2], a răspuns totuși favorabil, prin înființarea acesteia, la 16 iunie 1777, prin bulla „Indefessum personarum”.

Moise Dragoș (1776-1787), nobil român, s-a născut la Turda și avea studii teologice făcute la Budapesta, devenit ulterior paroh și protopop în Oradea. După moartea Episcopului Meletie Covaci, din data de 17 noiembrie 1775, pe lângă funcția de protopop unit al Oradiei, Moise Dragoș devenise un fel de locțiitor al Vicarului ritual [Meletie Covaci], pe lângă episcopul latin. Mai târziu, ca episcop, Moise Dragoș a fondat și Capitlul Catedral cu cinci canonici. Numit Episcop de Împărăteasa Maria Theresia, în data de 26 iulie 1776, confirmat de Papa la 23 iunie 1777, hirotonit și instalat la Oradea, de către Episcopul Grigorie Maior al Făgărașului, în data 9 noiembrie 1777, † 16 aprilie 1787.

La începutul anului 1777, Moise Dragoș a cerut Împărătesei aprobarea și dreptul de salarizare al unui Capitlu Catedral, cu cinci canonici, număr extins la șase, în anul 1791, la cererea lui Ignatie Darabant. La data de 29 decembrie 1779, Camera Aulică Transilvană din Viena a înaintat Împărătesei o listă de cereri ale Episcopului Moise Dragoș, privitoare la Domeniul episcopesc (din 1780), la salarizarea canonicilor din Capitlu, la școli, dar și la: „3. Înființarea și dotarea mănăstirei ordului basilian.”[3] Privitor la Capitlu, acesta s-a și înființat încă prin Decretul din 23 mai 1777, adică înainte de constituirea canonică a Eparhiei, prin Bulla 16 iunie 1777, iar în 1780, Eparhia a primit Domeniul Beiușului. Din lipsă de bani, Mănăstirea Unită Basiliană, din Oradea nu s-a mai înființat, nici atunci și nici în secolele care au urmat, până astăzi. În conformitate cu Decretului imperial de constituire a Capitlului Catedral, Maria Theresia a aprobat și lista primilor cinci canonici, propuși de Moise Dragoș:

Primii cinci canonici uniți orădeni

Prepozit sau Arhiprezbiter [echivalent cu Arhimandrit], Iacob [Ioan] Aron –  călugăr de la Sfânta Treime, din Blaj – (1777-1788), din vestita familie a Aroneștilor de Bistra (Turda), nobil roman, fiul protopopului Alexandru Aron, din Roșia Abrudului, unde s-a și născut;

Lector sau arhidiacon, Ioan Filimon Simon alias Ferenczi (1777-1785), din Chintău-Cluj, fost paroh în Beiuș;

Primicer sau Cantor [totodată și Scolastic], Gheorghe Fărcaș (1777-1815), nobil roman, din Ardeal, acuzat de acte de violență și pâri nefondate, la adresa episcopului Ignatie Darabant, a fost judecat în anul 1797 și condamnat de Consistoriu, fiind trimis de canon pentru patru ani, la Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Muncaci, pe care l-a și executat, revenind pocăit la Oradea în anul 1802;[4]

Eclesiarh sau Custode, Nichita Horvat (1777-1789), fost paroh în Beliu;

Hartofilax sau Cancelar, Paul Beregi [rutean] (1777-1796), din Petrișova-Bereg, fost paroh în Arad.

Al șaselea canonic a fost numit de Episcopul Ignatie Darabant, în anul 1791, în persoana învățatului preot Simion Maghiar: Canonic Scholastic (1791-1800), din Hajdudorog, profesor preparandial – professor scholae praeparandorum, și director al școlilor naționale române din Eparhia Oradiei.[5]

Ignatie Darabant (1788-1805), născut la Vicea (Uileacul Silvaniei), Sălaj, nobil de Kaplony-Căplian, venea de la Blaj, unde a fost Prepozit la Mănăstirea Sfânta Treime, profesor de teologie și Vicar Eparhial. În anul 1791 a extins Capitlul, la șase canonici. Iosif al II-lea l-a numit Episcop al Oradiei în data de 8 aprilie 1788, confirmat de Papa la 3 februarie 1789, hirotonit la Blaj, de Ioan Bob al Făgărașului la 13 martie 1790, instalat la Oradea în data de 19 aprilie 1790, † 31 octombrie 1805.

Samuil Vulcan (1807-1839) s-a născut în Blaj-sat, cu studii la Blaj, Oradea, Viena, Agria (Eger) și Lwiw (Lemberg), unde a fost Vice-rector, până în anul 1806, când a fost numit episcop. Împăratul l-a numit episcop în data de 12 septembrie 1806, a fost confirmat de Papa la 23 martie, hirotonit întru arhiereu la 7 iunie, la Blaj, de către Ioan Bob al Făgărașului, instalat la 11 iunie 1807, † 25 decembrie 1839.

Vasile Baron von Erdely (1842-1862), născut la Macău (Ungaria), fost preot la Beiuș, canonic și rector al Seminarului Unit, din Oradea. A fost numit de împărat la 2 august 1842, confirmat de Papa la 30 ianuarie, hirotonit la Blaj, la 11 iunie, de Episcopul Ioan Lemeni, instalat la Oradea, la 18 iunie 1843, † 27 martie 1862

Iosif Papp Szilágyi nobil de Băsești [Ilyésfalva] (1863-1873), numit de împărat la 4 dec. 1862, confirmat de Papa la 16 mart., hirotonit episcop la 3 mai, la Blaj, de către Mitropolitul Alexandru Șterca Șuluțiu, instalat la Oradea, la 17 mai 1863, † 5 august 1873, în Oradea. Se afla printre părinții participanți la Conciliul Vatican I (1869-1870).

Ioan Olteanu (1873-1877) s-a născut în Sântești (Marginea), jud. Timiș, cu studii la Blaj și Viena, pe care însă nu le-a încheiat, pentru că după trei ani a fost rechemat în eparhie, de către Episcopul Alexandru Dobra, păstorind la Lugoj între anii 1870-1873. Numit de împărat în data de 25 iulie, confirmat de Papa episcop al Lugojului, în data de 29 noiembrie, hirotonia de episcop o primește la Oradea, în data de 18 decembrie 1870, de la Episcopul Iosif Papp Szilágyi. La 16 septembrie a fost numit de împărat Episcop de Oradea, la 22 dec. 1873 a fost confirmat de Papa și la 24 ianuarie 1874 a fost instalat în Catedrala din Oradea, † 29 noiembrie 1877.

Mihail Pavel (1879-1902) s-a născut la Recea, lângă Baia Mare, având studii la Cașovia,  Košice (slov.), Kaschau (germ.) și la Viena. Numit de împărat episcop de Gherla, la 11 sept., confirmat de Papa la 23 decembrie 1872, hirotonit întru arhiereu la 26 ianuarie 1873, la Blaj, de către Mitropolitul Ioan Vancea. A venit de la Gherla unde a fost episcop între anii 1873-1879, numit de împărat episcop de Oradea la 29 ianuarie, confirmat de Papa, la 15 mai, instalat la 8 iunie 1879, † 1 iunie 1902, în Slatina, Maramureșul istoric [Солотвино (ukr.), Aknaszlatina (ung.), Солотвина (rus.), Kostel Solotvonski (slov.), raionul Teceu, Тячівський район, pe malul drept al Tisei, în dreptul orașului Sighetul Marmațieiazi în Ukraina].

Demetriu Radu (1903-1920) a venit de la Lugoj, unde a fost episcop între anii 1896-1903, S-a născut la Rădești – Aiud, jud. Alba, cu studii la Blaj și la Roma. În data de 22 noiembrie 1896, Împăratul l-a numit Episcop al Lugojului, confirmat de Papa la 3 decembrie același an. În data de 9 mai a fost hirotonit întru arhiereu la Blaj,  de către Mitropolitul Victor Mihaly de Apșa, instalat la Lugoj, în data de 16 mai 1897. În data de 12 mai 1903, Împăratul îl numește Episcop al Oradiei, confirmat de Papa la 8 iulie, instalat la Oradea, în data de 16 august 1903, † 8 decembrie 1920, ucis în Senat, la București, mormântul la Biserica Pogorârea Sfântului Duh, din Rădești, din 1920, înainte numindu-se Tâmpăhaza [Tompaháza, (ung.), Thomaskirch, Neudorf (germ.)], Aiud (Alba). Episcopul Demetriu Radu și familia acestuia, au construit biserica din satul lor natal Tâmpăhaza (Rădești), între anii 1907-1909, când a fost pictată de Octavian Smigelschi (1866-1912), în anul 1909. Târnosirea bisericii a avut loc la 17 iulie 1910, fiind celebrată tot de Episcopul Demetriu Radu.

Valeriu Traian Frențiu (1922-1952) s-a născut la Reșița, ca fiu de preot, avea studii la Blaj, Budapesta și Viena. Numit episcop de Lugoj la 14 decembrie 1912, hirotonit la 14 ianuarie 1913, la Blaj, de către Mitropolitul Victor Mihaly de Apșa și de episcopii Demetriu Radu și Vasile Hossu. A venit de la Lugoj, unde a păstorit între anii 1913-1922. Numit la Oradea în data de 25 februarie 1922, instalat la 3 mai 1922. Între anii 1941-1946 a fost și Administrator Apostolic al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș, † 11 iulie 1952, în închisoarea din Sighetul Marmației.

Florian Stan (1922-1924) Episcop Auxiliar, titular de Axiopolis, născut în Iegheriștea Veche (Alsóhuta, ung.), com. Crucior-Satu Mare, cu studii la Oradea și Budapesta, unde a devenit doctor în drept canonic și licențiat în filologie (latină și germană), prepozit capitular, apost. protonotar, rector al Seminarului Unit și vicar general. A fost numit de Papa episcop la 3 octombrie și hirotonit întru arhiereu la Oradea, în data de 19 decembrie 1922, de către Episcopul Valeriu Trăian Frențiu († 15 mai 1924, în Oradea, mormântul în fața capelei Frențiu, din Cimitirul Rulikowski).[6]

Ioan Suciu (1940-1953), născut la Blaj, Episcop Auxiliar de Oradea, numit titular de Moglaena (Moglaensis, Moglena, sufragană a Patriarhiei de Ohrida-Ahrida), la 25 mai și hirotonit arhiereu la Oradea, de către Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu și Ioan Bălan, în data de 22 iulie 1940 [1946-1953, Administrator Apostolic al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș], † 27 iunie 1953, în închisoarea din Sighetul Marmației. Alexandru Rusu al Maramureșului, ales Mitropolit, în anul 1946, n-a fost niciodată recunoscut de către autoritățile române, așa că Ioan Suciu a trebuit să conducă mai departe Provincia Mitropolitană, până în 1948 când a fost arestat și întemnițat. În anul 1925, după ce și-a luat bacalaureatul la Blaj, a fost trimis la Roma la studii, locuind în Colegiul Grec, Sfântul Atanasie. Și-a luat acolo doctoratul în teologie, în anul 1931, când a și fost hirotonit preot.

Iuliu Hirțea (1949-1978), Episcop Auxiliar de Oradea, titular de Nebbi, în provincia Numidia (azi Uganda), Nebbitanus, hirotonit episcop la Nunțiatura din București, în data de 28 iulie 1949, de către Episcopul Gerald Patrick Aloysius O’Hara, Nunțiu în România [împreună cu Episcopii Ioan Ploscaru și Ioan Dragomir], † 28 iun. 1978, în Oradea. A studiat liceul la Beiuș, teologia la Oradea (1931-1935), apoi este trimis de Episcopul Valeriu Traian Frențiu la Roma, ca alumn al Colegiului Român „Pio Romeno” (1935-1940), studiind la Colegiul Urban „de Propaganda Fide”, unde și-a susținut și teza de doctorat cu titlul Doctrina scripturistica et textus biblicus S. Eucherii Lugdunensis (î. 410-c. 450). La Roma, Episcopul Valeriu Traian Frențiu l-a hirotonit diacon, în anul 1936 și preot în anul 1937. Canonicul Dr. Coriolan Tămâianu, de la Oradea, refuzând demnitatea de episcop auxiliar în clandestinitate, după data desființării Bisericii Unite, prin decretul nr. 358, din 1 decembrie 1948, sorții au căzut asupra lui Iuliu Hirțea, hirotonit în secret, în capela Nunțiaturii din București, la 28 iulie 1949. În anul 1953 este arestat din nou (prima arestare având loc în toamna anului 1946, soldată cu o detenție în Oradea, până în luna februarie 1947) și condamnat la 12 ani de închisoare, dar este eliberat în anul 1964, prin decretul general de grațiere. 1964-1978 au fost anii de intensă activitate pastorală, liturgică și de hirotoniri în clandestinitate, ai Episcopului Iuliu Hirțea.

Vasile Hossu (1990-1997) s-a născut la Careii Mari (Satu Mare), avea studii de teologie la Oradea și de filologie la București. După anul 1948, respectiv 1956 a activat ca profesor de școală generală la Traniș, pe Valea Drăganului -Vlădeasa, până la pensionare, când a revenit la Oradea. În anul 1989 i-a urmat Canonicului Dr. Coriolan Tămâianu, în funcția de ordinarius [=episcop eparhiot, fără hirotonia întru arhiereu], în clandestinitate, al Eparhiei Oradea. A fost numit episcop de Papa la 3 martie 1990, hirotonit întru arhiereu la 27 mai, în Baia Mare, de către Mitropolitul Alexandru Todea, împreună cu arhiepiscopul titular Guido del Mestri (devenit Cardinal la 28 iunie 1991) și cu episcopul Ioan Ploscaru. Vasile Hossu a decedat în data de 8 iunie, 1997 în Oradea.

Preasfinția Sa Virgil Bercea (1996-1997), Episcop Coadjutor, titular de Pupiana, 6 noiembrie 1996 – 8 iunie 1997. S-a născut în Habic, Mureș. Preasfinția Sa a venit de la Blaj, unde a fost Episcop Auxiliar al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș, Pupianensis, titular de Pupiana, scaun sufragan al Mitropoliei Cartaginei, în Africa Latina, cu studii de teologie la Roma și studii de agronomie, la Cluj-Napoca. Hirotonit întru arhiereu la Blaj, 8 septembrie 1994, de către Mitropolitul Lucian Mureșan, împreună cu arhiepiscopii Gheorghe Guțiu și Ioan Ploscaru.

*

Primul stil românesc sau Stilul bâncovenesc este continuarea și preluarea artei dezvoltate de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu al Țării Românești (1688-1714). La Curtea Domnească din București a evoluat în timpul acestei domnii o adevărată „renaștere bizantină”. Începutul l-au făcut deja Cantacuzinii, încă de prin anul 1680: Șerban Cantacuzino (1678-1688). Istoricii de artă definesc stilul brâncovenesc ca fiind un stil care „…reprezintă un sincretism între tradiţii artistice locale, valahe, bizantine şi alte influenţe orientale şi forme occidentale, ale Renaşterii, cum ar fi şcoala italiană.”, scrie arh. Mădălina Berindei Arhitect & Urbanist Diplomat: [https://www.dezvoltator imo-biliar.ro/blog/arhitectura/stilul-brancovenesc-primul-stil-romanesc-de-arhitectura]. Prin extensiune, termenul este aplicat și pentru includerea operelor de artă, din epoca lui Ștefan Cantacuzino (1714-1716) și a primilor Mavrocordați în Țara Românească, din anii 1716-1730: arhitectură, sculptură, arte plastice, minore etc. Istoricii de artă îl asociază și cu fenomenul Renașterii Apusene, stilul său fiind considerat și un „baroc brâncovenesc” sau un „baroc bizantin”, diferențiat însă de „barocul terezian” sau „stilul tereziano-bizantin”, de la Biserica Seminarului Unit Central Sfânta Barbara de la Viena, din anul 1775.

„Bogat în realizări din toate domeniile, s.b. se caracterizează prin compoziții clare și echilibrate, cu structură clasică, ceea ce a permis să se vorbească despre o Renaștere brâncovenească, dar și printr-o mare exuberanță decorativă, argument al unui baroc brâncovenesc. Arhitectura a fost ilustrată prin construcții de palate și, mai ales, prin numeroase ansambluri monastice. Palatele epocii (Mogoșoaia, Potlogi) sunt situate în vecinătatea unor pânze de apă (lac, eleșteu), în cadrul unor incinte largi de formă dreptunghiulară, pe latura opusă edificiului principal aflându-se poarta și anexele gospodărești. Organizate pe 2 nivele, deasupra unor ample beciuri, palatele au un foișor cu scară pe latura dinspre curte și o loggie pe latura dinspre lac. În general bogată, decorația constă din sculpturi în piatră (predomină motivele vegetale) la coloane și balustrade, din reliefuri de tip oriental realizate în stuc, care îmbracă pereții și din picturi murale. Dintre multele ansambluri monastice (Govora, Surpatele, Sinaia, Râmnicu Sărat etc.) cele mai reprezentative sunt Hurez și Văcărești, ambele organizate conform unui plan general foarte regulat, axa principală fiind est-vest.” [luat din: Vasile DRĂGUȚ,  Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, 1976, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 68-69].

Bucureștiul a păstrat cele mai multe edificii civile și bisericești în stil brâncovenesc și post brâncovenesc: Mogoșoaia (la 15 km distanță de capitală), Mitropolia (Dealul Mitropoliei), sec. XVII; Mănăstirea Stavropoleos, 1724; Mănăstirea Cașin, 1937;

*

RECEPTAREA stilului brâncovenesc în Eparhia Unită a Oradiei și în alte locuri din Transilvania, după anul 1918, respectiv 1922.

De la Domnitorul Constantin Brâncoveanu avem în Transilvania Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului de la Sâmbăta de Sus, Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș (devenită catedrală episcopală unită 1717-1737), Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, din Ocna Sibiului, apoi Palatul Brâncovenesc de la Sâmbăta de Sus (la 10 km distanță de mănăstire).

Receptarea stilului brâncovenesc în Eparhia Oradiei începe odată cu întronizarea lui Valeriu Traian Frențiu în acest scaun episcopesc, adică după data de 3 mai 1922.

Prepozitul Capitular Dr. Iacob Radu, fratele Episcopului Demetriu Radu, din Oradea, numea și el stilul brâncovenesc, stilul românesc, referindu-se la fațada Seminarului Român Unit din Oradea [Iacob RADU, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari …, Op. cit., p. 198]. Imediat după instalarea în scaunul episcopesc de la Oradea, în data de 3 mai 1922, înainte de deschiderea anului școlar al noii Academii Teologice (continuatoare a vechiului Seminar Teologic Român Unit), în toamna anul 1922, a fost terminată fațada acestei instituții în stil brâncovenesc: „… a fost terminată aripa seminarului zidită de răposatul episcop Radu și rămasă din cauza războiului neterminată, numai sub acoperiș în roșu, iar în anul acesta pentru a putea cuprinde institutul pe toți elevii, s-a adaus al doilea etaj la edificiul de către stradă, ridicat oare când de către episcopul Erdeli, și întregului edificiu i s-a făcut o fațadă nouă în stil românesc [brâncovenesc, n.n.], făcându-se din acel edificiu o podoabă artistică unică în acest mare oraș.” [Iacob Radu, Istoria Diecezei…, Op. cit., p. 198].

Privitor la persoana Episcopului Valeriu Traian Frențiu, putem spune că și-a câștigat mari merite în cele două eparhii, în care a activat: Lugoj și Oradea. Nu era un teolog de anvergură, nici un predicator de elită, în schimb a fost un extraordinar părinte, om de pastorație, de misiune, bun liturg, spiritual și priceput în economie, finanțe, construcții, administrator și organizator. A studiat teologia la Budapesta (1894-1898), în anul 1898 a fost hirotonit preot, după care a fost trimis la studii la Viena, unde a locuit în Colegiul pentru Preoți Sfântul Augustin, „Frintaneum”, din fața  Mănăstirii Augustinienilor eremiți, Augustinerkloster Wien, din complexul Palatului Imperial Hofburg, unde a funcționat între anii 1816-1918. În anul 1914, internatul Frintaneum a fost  mutat în clădirea de pe Habsburgergasse 7, Viena, 1010, iar din anul 1918 a primit numele de Thomaskolleg, unde am avut și noi onoarea să locuiesc, în perioada studiilor vieneze de doctorat, de la Universitatea din Viena (1978-1984), ca bursier (alumn) al Conferinței Episcopilor Catolici ai Austriei.[7] În perioada 1816-1918 în acest Colegiu (internat) au locuit aproape 1200 de preoți catolici, care studiau la Universitatea din Viena. Colegiul de elită „Frintaneum” era o „pepinieră”, din care erau apoi selectați episcopii de pe întreg teritoriul Imperiului Austriac. Aici și-a luat doctoratul și preotul Valeriu Traian Frențiu, în anul 1902. Cât timp a stat acolo, Valeriu Traian Frențiu s-a ocupat și de pastorația și instrucția soldaților români uniți, din capitala imperială [Iacob RADU, Istoria Diecezei…, Op. cit., p. 194]. Între anii 1904-1912 a fost paroh și protopop în Orăștie, iar în anul 1912 a devenit Vicar Foraneu al Hațegului, funcție din care a ajuns Episcop al Lugojului, în data de 4 noiembrie 1912. Între anii 1941-1946 a fost și Administrator Apostolic al Mitropoliei Blajului, unde s-a implicat în lucrările de modernizare și de adaptare a Castelului Metropolitan, introducând în clădire apa curentă, canalizarea și serviciile sanitare, inexistente acolo până atunci, începând cu Episcopul Inochentie Micu-Klein (1730-1751, † 1768), în anul 1737 și până la Mitropolitul Alexandru Nicolescu (1936-1941). Pe timpul său Eparhia Oradiei avea cel mai puternic potențial economic și financiar, dintre toate eparhiile unite din România Mare, grație spiritului său administrativ și de gospodărire. Prin anii ʼ30, a scris chiar și o broșură: Criza economică și rezolvirea ei. El, personal, era un pic latinizant, dar nu a încurajat latinizarea eparhiei. Purta toiag și potcap, cu camilafcă albastră și reverendă purpurie (roșu-violet), când mergea la biserică, iar când celebra Liturghia, purta chirothecœ sau mănuși pontificale (mănuși liturgice), sandalia, pantofi pontificali sau liturgici și caligae, șosete pontificale sau liturgice, după cum era rânduiala la episcopii latini, înainte de Conciliul II Vatican. Binările Liturghiei erau permise numai în cazuri extreme și bine justificate, cu aprobare expresă de la Ordinariat. În catedrala Sfântul Nicolae din Oradea, nu se făcea binarea Liturghiei, ci întreg oficiul zilei liturgice, cu utrenie, ceasurile, Liturghie, vecernie, paraclisul și acatistul Maicii Domnului etc., după cum cerea rânduiala de tipic. Episcopul Valeriu Traian Frențiu ducea o viață modestă și austeră, în fiecare zi, la ora 16, făcea o jumătate de oră meditație euharistică, în fața iconostasului din Capela Reședinței Episcopale, din Oradea, era ușor abordabil și de întâlnit, iar casa lui era deschisă tuturor. Era aspru, dar în primul rând a fost părinte. Preoților căsătoriți și sârguincioși le dădea parohii mai bune, cu venituri, pentru a-și putea întreține familia și trimite copiii la școală. Preoții celibatari primeau parohii mai mici și mai slabe, din punct de vedere economic. Îl preocupa mult și evoluția alumnilor de la Roma și din alte centre, pe unde aceștia studiau. Când reveneau de la studii, îi invita la masă, pentru a-i cinsti și pentru a constata modul în care s-au format. Discuta cu ei, dar mai mult tăcea, asculta și observa modul în care aceștia se desfășoară, precum și problemele care-i preocupă și felul în care le abordează.

Și la Roma, trebuie să se fi bucurat de mare apreciere, din moment ce în anul jubiliar 1927, Papa Pius XI (1922-1939) i-a acordat paliul arhiepiscopal, deși nu era nici arhiepiscop, nici mitropolit, adică nu avea eparhie sufragană în subordine [Iacob Radu, Istoria Diecezei…, Op. cit., p. 193-194].

Palatul Episcopal greco-catolic, din Oradea, înainte și după puternicul incendiu, din 25 august 2018, din care au mai rămas doar pereții. Aici a rezidat Fer. Episcop Dr. Valeriu Traian Frențiu (1922-1948). Aici era și sediul, și administrația Episcopiei, arhiva și biblioteca acestei mărețe instituții orădene. Episcopul Demetriu Radu (1903-1920) a construit acest palat, între anii 1903-1905, pe locul vechiului palat episcopal greco-catolic. Arhitectul palatului, după ale cărui planuri a fost construit în stil eclectic [amestecat] romanic, neogotic, baroc, rococo și art nouveau, a fost Kálmán Rimanóczy (fiul) [1870-1912], unul dintre cei doi fii ai vestitului arhitect orădean Kálmán Rimanóczy (tatăl) [1840-1908].[8] Inaugurarea clădirii de către Demetriu Radu a avut loc în data de 11 iunie 1905.

Receptarea stilului brâncovenesc în Biserica Unită, în general și în Episcopia Oradiei, în special, se referă doar la arhitectură – fațadele bisericilor și clădirilor civile – și mai puțin la celelalte elemente de artă: sculptura în lemn, pictura, artele decorative (argintăria, broderia etc). O atenție deosebită merită Catedrala Unită din Satu Mare, construită între anii 1932-1937, unde avem elemente postbrâncovenești și la frumosul iconostas și la restul mobilierului, nu numai la arhitectura bisericii. Asta se datorează și faptului că planurile de construcție au fost făcute de oameni competenți, Victor Smigelschi, fiul pictorului Octavian Smigelschi (1866-1912), iar lucrarea i-a fost încredințată lui G. P. Liteanu. Planimetria bizantină a edificiului este respectată întocmai, cu elemente arhitectonice românești și cu împărțirea clasică a spațiului sacru: nartex, pronaos, naos și altar, având în mijloc o cupolă pe pandantive de 14 m diametru. Printre bisericile construite sau adaptate ulterior stilului brâncovenesc sau românesc, menționăm Biserica Militară și Biserica Seminarului, din Oradea, Biserica Unită din Episcopia Bihor, Biserica din Săcueni, Catedrala Unită Adormirea Maicii Domnului, din Zalău, Capela Frențiu, din Cimitirul Rulikowski-Oradea, Biserica din Holod, Mănăstirea Drăgești, Biserica din Dicănești, Biserica din Gruilung, Forosig, Clădirea Școlii Normale, din fața Catedralei Sfântul Nicolae, din Oradea etc.[9]

După 1990 s-au construit mai mult biserici care să deservească preoților și credincioșilor, ca aceștia să aibă unde celebra și asculta Sfânta Liturghie și celelalte Taine. În primii ani după 1990, singura biserică, la care s-a reluat ideea continuării stilului brâncovenesc, în Eparhia Oradiei, a fost Biserica Maicii Domnului (1991-1994), din Oradea, devenită mănăstire franciscană a fraților minori conventuali, dăruită de către Episcopul Vasile Hossu.

*

Rectorul Dr. Josaphat BASTAŠIĆ, creatorul STILULUI „TEREZIAN” de iconostase și interioare de biserici unite şi ortodoxe, 1775

Legat de Viena,  şi în  contextul  creării  unei  Biserici Unite cu specific propriu, în Imperiul  Habsburgic, care să deţină totuşi unele note şi un mod de manifestare şi activitate  omogenă, în ciuda diversităţii etnice și de limbă a eparhiilor [româneşti (Oradea, Făgăraş, Transilvania), valaho-serbo-croate (Marča, recte Križevci, din 1777) şi ruteano-slovaco-româneşti (Muncaci)], se cuvine amintit în acest context şi „Stilul  bizantin austriac, TEREZIAN, de baroc și rococo târziu”. Timp de doi ani a muncit Preotul Dr. Josaphat Bastaßich sau Josaphat Bastašich [recte Jozafat Bastašić (croat.)],[10] pentru amenajarea părții de clădire, din fosta Mănăstire Iezuită și a bisericii Sfânta Barbara, de acolo, ca viitorul Seminar Barbareum. În același timp Josaphat Bastašich activa și ca cenzor imperial, la Tipografia „cărților ilirice”, adică ortodoxe și unite, pe care von Kurzböck le-a tipărit la Viena, pentru români, greci, sârbi, croați, ruteni, slovaci etc. După cum am mai amintit, amănunte, privitoare la cheltuielile, sursele contribuţiilor financiare, procesul de amenajare şi înzestrare a bisericii şi a clădirii Convictului Sfânta Barbara, din Viena, şi tot efortul depus de către Josaphat Bastašić în acest sens, precum şi la numărul de alumni,  disciplina casei,  deschiderea în anul 1775 şi modul de funcţionare al acestei instituţii, cititorul le poate găsi în documentele nr. 2, 3 şi 4, din  Anexa  lucrării noastre de doctorat: Situaţia învăţământului bisericesc al românilor…, Op. cit., Oradea, 1994, p. 187 – 207.

Modelul şi punctul de plecare pentru acest stil terezian l-a constituit Biserica Sfânta  Barbara, de la Seminarul Central Unit, cu acelaşi nume din Viena, din vecinătatea vechii Universităţi iezuite, până în anul 1773, din primul arondisment al capitalei austriece.

O expresie a acestui stil bisericesc – operă a lui  Josaphat Bastašich – îl constituie Catedrala Unită Sfântul Nicolae din Oradea, Biserica Ortodoxă din Velenţa – Oradea (vechea Catedrală ortodoxă din acel oraş), Biserica cu Lună sau actuala Catedrală Episcopală ortodoxă din Oradea, iconostasul Catedralelor unite, din Gherla şi Cluj-Napoca, iconostasul catedralei unite din Lugoj, Biserica Seminarului Unit din Oradea sau Biserica parohială Olosig, Catedrala Episcopală Sârbă, din Timișoara, Catedrala Unită din Hajdúdorog (Ungaria) etc.

Stilul terezian (de la numele Împărătesei Maria Theresia, 1740-1780), bizantino-austriac,  baroc și rococo oriental târziu, a fost adoptat atât de bisericile unite din Imperiul Habsburgic, cât şi de către cele ortodoxe; atât de către români cât şi de către slavi sau „iliri”, ruteni, grecii ortodocşi, macedo – români, armeni, precum şi de către parohiile maghiarizate [româneşti, rutene, slovace], din Eparhia de Hajdudorogh –  Nyíregyháza și din Exarhatul Unit de Miskolc etc.

Stilul acesta terezian de decor intern prin excelenţă, al bisericilor: pictură, iconostas şi chiar de arhitectură pe alocuri, era o îmbinare de stiluri apusene, pe un cadru bizantin. Stilul de erminie bizantină tradiţional sau canonic, din pictura ortodoxă, cu trupuri spiritualizate, acoperite, din care nu se mai vedea decât fața, degetele de la mână și de la picioare, devenea în stilul terezian mai lumesc, mai umanizat, mai corpolente.

Un element proeminent şi specific stilului terezian sunt mai ales ICONOSTASELE TEREZIENE rococo sau baroce, cu pictură şi sculpturi în stil „vienez”.

Modelul şi termenul de comparaţie al tuturor „iconostaselor tereziene” îl constituie Fruntarul (în Ardeal), Tâmpla, Иконостасъ (rus.)[11] Eἰκονοστάσιον, Kатапетазма (rus.) Kαταπέτασμα, Catapeteasma, sau Iconostasul baroc-rococo târziu, de la Biserica Sfânta Barbara din Viena, la care putem adăuga altarul cu baldachin, amvonul, strana arhierească și cele două strane cantorale etc.

Până la anul 1773, Biserica Sfânta Barbara de la Viena era o biserică romano-catolică și a aparţinut Mănăstirii ordinului iezuit, din complexul de clădiri cu acelaşi nume. Maria Theresia a dăruit această biserică şi o parte din fostul complex iezuit, pentru viitorul Seminar [adică internat, pentru că alumnii studiau teologia catolică peste drum, la Universitate] Central Unit Sfânta Barbara din Viena, deschis în anul 1775, Seminar,  care  a funcţionat în capitala imperială până în anul 1784.

Între anii 1773-1775, preotul Dr. Josaphat Bastašić, din Eparhia Marča–Croaţia (devenit apoi Episcop al Eparhiei Križevci, 1788-1793), a fost delegat de împărăteasa Maria Theresia să amenajeze, adapteze, împodobească, picteze şi să înzestreze Biserica Sfânta Barbara, în conformitate cu prescripţiile liturgice ortodoxe, specifice ritului bizantino – grec. Totul s-a făcut în această biserică după planul și proiectele create de acest preot învățat Josaphat Bastašić, censor imperial pentru cărțile de la tipografia ilirică a lui Josif von Kurzböck (1773-1775), fiind urmașul lui Grigorie Maior în această funcție, fost vicar general al Episcopului Vasile BOŽIČKOVIĆ al Marčei (1759–1777), [Episcop titular Diocletianopolitanus (pentru Papa) et Svidnicensis (pentru împărat), Vicar Ritual al Arhiepiscopului Latin de Zagreb, conform dispoziţiilor Conciliului Lateran IV, din anul  1215 (canonul 9)], iar din anul 1777 Episcop Diecezan de Križevci.

Bastašić a devenit astfel, nu numai protagonistul Stilului Terezian, ci și primul rector al Seminarului Barbareum (1775-1780), care din anul 1784, a fost transferat la Agria şi la Lemberg.

În această biserică de seminar, alumnii  uniţi, din  Imperiu,  care  studiau la  Viena,  puteau  şi trebuiau să se familiarizeze cu noul stil al „barocului și rococo-ului” bizantin târziu, stil, pe care, la revenirea în eparhia de origine sau acolo, unde, urmau să activeze ca  preoţi, să-l adopte şi  să-l introducă în parohiile lor. Era şi aceasta un mod de uniformizare, chiar dacă nu ideal, al ritului bizantin, prin intermediul artei sacre bisericești, pe cuprinsul Imperiului Habsburgic.

Actualmente, iconostasele tereziene, cu tot „barocul  sau rococo-ul bizantin târziu”, se  păstrează cel mai bine în bisericile de sat şi de oraş din Ungaria, atât  în eparhiile  ortodoxe  cât şi în cele greco – catolice,  din această ţară, precum și la bisericile ortodoxe și unite din Serbia și din Croația. Cu timpul, au apărut şi astfel de meşteri şi pictori, prin toate oraşele mari ale Imperiului, mai ales acolo unde exista şi populaţie ortodoxă sau unită: la Viena, Pesta, Lemberg, Cernăuţi, Oradea, Zagreb, Muncaci, Carloviț [Сремски Карловци (sârb.), Karlowitz, germ., Karlóca, ung.], Sibiu, Brașov, Gherla, Timişoara, Lugoj, Caransebeș, Arad etc. În forma lui târzie de evoluţie decadentă sau degenerată a stilului terezian, frumoasele iconostase baroce și de rococo vienez, au fost înlocuite ori au fost decorate pe un fond alb, mai ales coloanele iconostasului şi partea din lemn ale acestuia, arhitravele, uşile  etc. Iconostasele ALBE sau cu decorul din lemn, vopsit în alb, latinizant, mai ales  prin  bisericile unite ofereau un efect kicic, cum este cazul şi la actuala Catedrală  unită din Cluj – Napoca, Schimbarea la Faţă etc.

12

  1. Viena, Biserica Sfânta Barbara [A-1010 Wien, Postgasse 8-10]: Iconostasul terezian, amvonul și scaunul arhieresc de la Biserica Sfânta Barbara, 1775. În dreapta biserici se continuă clădirea fostului Seminar Unit Central, așa cum arată acum, după transformările suferite de fațadă în anul 1852

 Luat din: https://de.wikipedia.org/wiki/Barbarakirche_(Wien)

 În această biserică a avut loc și hirotonia întru arhiereu a Episcopului de Križevci, Josaphat Bastašić, în data de 6 decembrie 1790/stil nou.

Luat din: https://www.geschichtewiki.wien.gv.at/images/c/cb/Postgasse8_c.jpg

  1. Iconstas și interior de biserică în stil baroc bizantin, de epocă post teresiană, 1830-1836: Catedrala Episcopală Ortodoxă Sârbă din Timișoara, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, construită în anii 1744-1748. Iconostasul anterior al acestei catedrale a fost pictat în secolul al XVIII-lea, de către pictorul aromân, stabilit în Arad, Ștefan Tenețchi (1720-1798), care a pictat și icoanele celebrului iconostas ale Catedralei Mitropolitane Sfânta Treime, din Blaj, în anul 1765.[12] Iconostasul lui Ștefan Tenețchi, de la Catedrala Episcopală Sârbă, din Timișoara a fost înlocuit în anii 1830-1836, cu cel actual, sculptat de către meșterul Mihajlo Ianici și pictat de către Constantin Daniel, cunoscut și sub numele de „Tiziano al Banatului”, în anii 1838-1843. În anul 1839 Alexander Tapferer a placat iconostasul, stranele arhierească și imperială, precum și alte obiecte de mobilier din biserică, cu foiță de aur.[13]

 

Pr. Ioan Marin Mălinaș

  Note:

[1] Privitor la episcopii uniți ai Eparhiei Oradiei Mari, vezi: Iacob RADU, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari scrisă cu prilejul aniversării de 150 de ani dela înființarea aceleia 1777 – 1927, de…, Oradea, Chiriașii Tipografiei Românești, 1932, 243 p., passim. Compară cu datele din: catholic-hierarchy.org: „Hierarchia Catholica Medii et Recentioris Aevi” [cu multe inexactități!]; precum și cu Mircea PĂCURARIU, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, extras din rev. BOR, XCIII, 1975, nr. 3-4, p. 322-355 [p. 35-36], EIBMO, Buc., 1975.

[2] Protestul lui Adám Ladislaus Patachich Baron de Zajezda, înaintat Papei, împotriva înființării Episcopiei Unite de Oradea se întitula: Obiectiones contra canonisationem Episcopatus Graeci-ritus M. Varadinensis. Prin acest memoriu Episcopul Patachich propunea Papei menținerea episcopilor uniți ca vicari rituali ai săi, așa cum a fost cazul și cu Meletie Covaci. Luat din: Iacob RADU, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari…, Op. cit., p. 47.

[3] Iacob RADU, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari…, Op. cit., p. 58.

[4] Istoricul orădean Dr. Joanu ARDELEANU [prof. de phil. la Gimnaziul Superior din Beiuș], vol. II, p. 56, relatează în felul următor acest episod, într-un limbaj de epocă, de la sfârșitul secolului al XIX-lea: „Dupa mórtea susu amintitiloru canonici, [adică a primilor canonici, numiți în anul 1777, n.n.] omulu nostru, Farkas, cá senioru fù denumitu prepositu; inse pentru certele avute cu canoniculu Paulu Bereghi, la anulu 1797 fù depusu dein demnitatea sʼa sî sʼa tramisu la recóre in monastirea de la Muncaciu, de unde dupa indreptare mantuindu-se, la anulu 1802 si-a reocupatu postulu de prepositu.”. Dr. Joanu ARDELEANU, Istoriʼa Diecesei Romane Greco-Catolice a Oradei Mari, de …, Partea I. Scurta privire asupra faselor credintiei crestine la Romani, dela crestinarea loru pana la inceputulu seclului  XVIII, Gherlʼa, Imprimariʼa „Aurora” p. A. Todoranu, 1883, 174 p, [incl. doc., p. 93-174: Repertoriu de documente];

Partea II. Istoriʼa Romanilor dein diecesea Oradei mari inainte si dupa propagarea Calvinismului pana la anulu 1805, Blasiu, 1888, Tipografiʼa Seminariului gr. cat., 137 p. [incl. doc., p. 71-137: Repertoriu de documente]. Din cauza acestui Canonic Gheorghe Farcaș nu s-a putut înființa nici Academia Teologică Unită de la Seminarul din Oradea, pentru că la Consiliul Capitular din 11 decembrie 1792, când Episcopul Ignatie Darabant i-a rugat, să ceară „in corpore” (adică tot Capitlul) de la împărat o școală de teologie greco-catolică proprie, cum era la Blaj, el s-a opus! Așa a rămas Eparhia Oradiei fără Academie Teologică proprie, din 1792 și până în toamna anului 1922, seminariștii acesteia urmând cursurile la Academia Teologică Romano-Catolică, din Oradea. Dr. Joanu ARDELEANU, Istoriʼa Diecesei Romane Greco-Catolice a Oradei Mari…, Op. cit., vol. II, p. 56.

[5] Spuneam că între 30 ian. 1792 și toamna anului 1922, studenții de la Seminarul [recte internatul] Român Unit din Oradea studiau teologia la Academia Teologică de pe lângă Episcopia Romano-Catolică din Oradea. În felul acesta, Canonicul Scolastic, era nu numai responsabil peste toate școlilor din eparhie, ci activa și ca profesor de liturgică bizantină și ritualistică. Aceste cursuri, împreună cu cele de muzică bisericească (cantorat)  și de drept canonic răsăritean, se făceau în cadrul Seminarului Unit, nu al Academiei Teologice Latine. Primicerul sau Canonicul Cantor era și el răspunzător de muzica bisericească, din seminar, de la catedrală și de întreaga activitate cantorală, de pe cuprinsul eparhiei. Clădirea Seminarului Român Unit, din Oradea-Olosig a fost Mănăstire Iezuită, până ăn anul 1773, ulterior, Maria Theresia oferindu-o Episcopului Moise Dragoș, care a destinat-o ca și locuințe pentru cei cinci canonici ai Capitlului Catedral Unit (din anul 1791 erau șase), din anul 1777. Aici avem un paralelism de evoluție, între Mănăstirea Iezuită din Viena, din care o parte a clădirii și biserica Sfânta Barbara au devenit Seminarul Central Unit Barbareum, în anul 1775 și Seminarul Român Unit din Oradea, în anul 1792 (între 1777-1792, aici erau casele canonicale).

Iacob RADU, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari…, Op. cit., Capitlul Bisericei catedrale, p. 200-221;

[6] Episcopul Dr. Florian Stan a fost numit de Papa la data de 3 oct. 1922, hirotonit întru arhiereu la Oradea, în data de 6/19 dec. 1922, de către Episcopul Valeriu Trăian Frențiu, a decedat în data de 15 mai 1924, mormântul în fața Capelei Frențiu, din Cimitirul Rulikowski, Oradea. Axiopolis, Ἀξιούπολις, azi Cernavodă, Dobrogea, era un scaun episcopal dispărut, din Moesia Inferior, sufragan al Mitropoliei de Marcianopolis, Μαρκιανούπολις, azi Dewnja, Девня, lângă Varna, Bulgaria.

[7] Privitor la Colegiul Frintaneum, vezi: Karl H. Frankl, Rupert Klieber (Hrsg.): Das Priesterkolleg St. Augustin „Frintaneum“ in Wien 1816 bis 1918. Kirchliche Elite-Bildung für den Donau-Alpen-Adria-Raum (= Studien zum Frintaneum. Bd. 2). Böhlau, Wien u. a. 2008, ISBN 978-3-205-77659-8.

Walter Goldenits: Das Höhere Priester-Bildungsinstitut für Weltpriester zum Hl. Augustin in Wien oder „Das Frintaneum“ bzw. „Das Augustineum“. Wien 1969 (Wien, Univ., kath.-theol. Dissertation, 25. Juni 1970).

[8] De numele arhitectului Kálmán Rimanóczy (tatăl) și al celor doi fii ai săi, se leagă o seamă de clădiri proiectate de ei în Oradea. După planurile arhitectului Kálmán Rimanóczy (tatăl) au fost construite: Institutul Sfântul Vincențiu Nogáll, 1868; Banca de Credit pentru Comerț și industrie, 1886; restaurarea Băncii de Economii, 1887; Muzeum, 1895, azi Palatul copiilor; Magazinul de bijuterii Andrény, 1893; Sinagoga Neologă, 1877-1878; extinderea Seminarului Unit, 1888; Palatul Rimanóczy, actuala Calea Republicii, 1905;  Fostul Cazinou, 1888, Gara Mare CFR, din Oradea, 1901-1903, în asociere cu Normat William; Hotelul și baia de aburi Rimanóczy, 1892; Clădirea Bazarului (str. Madách Imre), 1900; Cazarma Honvezilor, azi Muzeul Militar, 1901-1902; Casa Deutsch, 1888; Teatrul Național din Oradea, 1899-1900 – etc. Era un geniu în problemele de arhitectură, deși era doar zidar de meserie, trecând ulterior examenul de „meșter”, adică nu ave studii fără studii medii, nici universitare. Tatăl lui Kálmán Rimanóczy (tatăl) a fost socrul Ducelui  Esterházy Kapuvári.

Referință: https://ro.wikipedia.org/wiki/K%C3%A1lm%C3%A1n_Riman%C3%B3czy_(tat%C4%83l)

[9] Adriana RUGE, Arhitectura ecleziastică românească din Bihorul interbelic. Estetica fațadelor, p. 315-324, ediție online, luat din: https://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2010/ARuge.pdf

[10] În documentele vieneze de arhivă ale timpului, numele lui Josaphat Bastašić, de multe ori nu este transcris nici măcar în forma consacrată de Cancelaria austriacă: “Baßtasich“, ci și mai denaturat: „Pastasich“. Vezi documentele din Anexa lucrării noastre de doctorat, p. 187–207, adică documentele nr. 2, 3, 4: Ioan Marin MĂLINAȘ, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextul reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740 – 1780), a împăraţilor Iosif al II – lea (1780 – 1790) şi Leopold  al  II – lea (1790 – 1792), Contribuţii privind relaţiile româno – austriece, Teză de doctorat în Teologie, Susţinută la Facultatea de Teologie Romano – Catolică a Universităţii din Viena, 27 februarie – 6 martie 1984, Oradea, 1994, 239 p., incl. documente.

[11] Pavel FLORENSKI (1882-1937), a făcut cel mai bun studiu despre iconostas: Iconostasul, trad. din rusă și cronologie, de Boris BUZILĂ, Fundația Anastasia, 1994, București, 253 p.  Vezi și Cornel Tatai-Baltă și Ioan Fărcaș, Iconostasul Catedralei greco-catolice „Sfânta Treime” din Blaj (Sec. XVIII), Editura ALTIP, Alba Iulia, 2011, 236 p., incl. ilustr.

[12] Iconostasul Catedralei din Blaj a fost construit și sculptat de către meșterul Aldea, din Târgu Mureș. Vezi volumul: Cornel Tatai-Baltă și Ioan Fărcaș, Iconostasul Catedralei Greco-Catolice „Sfânta Treime” din Blaj (Sec. XVIII), Editura Altip, Alba Iulia, 2011, p. 14-15.

[13] Luat din: http:

//www.timisoara-info.ro/ro/atracii-turistice/cartiere-istorice/cetate/obiective/202-biserica-sarbeasca.html