Cristian BĂDILIȚĂ, Laura STANCIU, Geniul greco-catolic românesc, București, Editura Vremea, 2019,

 

În preajma Centenarului Marii Uniri și a vizitei Papei Francisc în România atrage atenția un volum apărut în condiții grafice deosebite, la Editura Vremea din București: Cristian Bădiliță, Laura Stanciu, Geniul greco-catolic românesc. Albumul evocă aproape cincizeci de personalități din lumea culturală, ecleziastică, filologică, lingvistică, istorică, științifică etc. a ultimelor trei secole, liantul constituindu-l apartenența la Biserica Română Unită cu Roma, „prima instituție românească, de peste munți, care a lansat, acum peste trei sute de ani, «proiectul de țară» valabil și astăzi: occidentalizarea la nivel de civilizație, cultură și spiritualitate” (p. 9). Această afirmație este prefațată de academicianul Ioan-Aurel Pop, care remarcă, pe bună dreptate, că Școala Ardeleană și „«Biserica ortodoxă catolică»română, organizată între anii 1697–1701, ne-a[u] reașezat pe harta Europei în locul cuvenit și indicat de sorgintea noastră, făcând din români o veritabilă punte de legătură între cei doi «plămâni» creștini ai vechiului continent” (p. 7). Din perspectivă lingvistică, „strategia sistematică, uneori, poate, exagerată, de recuperare a propriei identități latine, române și creștine” (p. 9) a dus la reromanizarea limbii române, plasându-ne, astfel, alături de celelalte limbi romanice, care, însă, au cunoscut procesul similar în epoca Renașterii, cu câteva secole mai devreme. Din perspectivă religioasă, „Biserica Greco-Catolică este instituția care a contribuit în mod decisiv la deșteptarea sentimentului național românesc, mai întâi în Transilvania, ulterior în Regat, existența ei afirmând, ca pe o evidență, europenitatea românilor” (p. 13). Așa cum observă Cristian Bădiliță, „românismul transilvan, ca temă politică și filozofică, se naște odată cu Biserica Greco-Catolică”, devenind, practic, „o mărturisire de credință, o religie” (p. 13). Din perspectivă culturală, corifeii Școlii Ardelene „au proclamat nu doar legitimitatea drepturilor istorice ale poporului nostru în Transilvania, ci și identitatea noastră europeană. Națiunea română, marginalizată de cele trei națiuni privilegiate din arhiducat, își afirmă ses lettres de noblesse prin înrudirea, istorică, lingvistică și spirituală (de credință), cu marile popoare occidentale: italian, francez, spaniol. Latinitatea devine astfel un vector politic. Afirmându-și latinitatea, românii își afirmă, implicit și răspicat, europenitatea” (p. 13).

 

Volumul este gândit în patru secvențe principale, precedate de o parte introductivă despre Nașterea Bisericii Greco-Catolice. Unirea ortodocșilor din Ardeal cu Roma (p. 24– 30) și Episcopii/mitropoliții greco-catolici (p. 16–23). Opțiunea autorilor pentru inversarea celor două capitole este legată de așezarea personalităților în prim-planul istoriei, forța celor ce au păstorit această confesiune primează evenimentelor istorice, contrar vorbelor cronicarului Miron Costin: „nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”.

 

Cea dintâi secvență este intitulată Prima generație de aur: Școala Ardeleană și evocă personalitățile lui Inochentie Micu-Klein, Petru Pavel Aron, Gherontie Cotone, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu, Efrem Micu-Klein, Vasile Aron, deopotrivă cu Supplex Libellus Valachorum. Aceștia nu doar au păstorit o biserică, ci au creat o cultură națională, au deschis școli pentru ardeleni și i-au trimis (cu burse) la studii în Viena, Budapesta, Roma, Trnava etc., „permițând românilor accesul la un statut social superior și la educație” (p. 40). Totodată, au fost creatori de istorie, teologie, lingvistică, filozofie (Samuil Micu), de literatură (Budai-Deleanu), de filologie (Șincai, Maior), de artă (Efrem Micu-Klein). Spirite enciclopedice, cărturarii greco-catolici au (re)modelat destinul Transilvaniei, au modernizat-o, oferindu-i un loc bine definit în cadrul Imperiului Habsburgic (Austro-Ungar).

 

A doua generație de aur: pașoptiștii aduce în lumină portretele și operele lui Simion Bărnuțiu (profetul naționalist și preotul anticlerical), Timotei Cipariu (un Cantemir grecocatolic), Aron Pumnul (un Don-Quijote greco-catolic), Andrei Mureșanu (autorul imnului național), Ioan Axente Sever (eroul fără glorie), Aaron Florian (emigrantul necesar), August Treboniu Laurian (profesorul care a introdus latina în școli), Alexandru Papiu-Ilarian (ideologul pașoptismului românesc). Chiar dacă sunt caracterizați succint, uneori nonconformist, încă din denumirile capitolelor, lectura fiecărui studiu monografic oferă adevărata imagine a elitei transilvănene, care, însă, a avut repercusiuni și în celelalte provincii locuite de români: Bărnuțiu a fost profesor la Academia Mihăileană și, apoi, la Universitatea din Iași (1855–1864); Cipariu a elaborat prima gramatică a limbii române și „a publicat numeroase manuale, dicționare, cărți de cult” (p. 95); Aron Pumnul a fost lingvist, istoric, critic literar, teolog, profesor al lui Eminescu la Cernăuți; viziunea lui Axente Sever „implica uniformizarea limbii literare, generalizarea folosirii alfabetului latin în toate zonele locuite de români” (p. 109); Florian „are meritul de a fi transplantat «ideologia» și metoda educativă a Școlii Ardelene în Muntenia” (p. 112), fiind profesor la nou înființata Facultate de Litere din București; Treboniu Laurian „contribuie în mod substanțial la întemeierea Recenzii 290 Academiei, a Universității din București (a fost primul decan al Facultății de Litere), precum și a Bibliotecii Academiei” (p. 117); Papiu-Ilarian rămâne în memoria colectivă nu doar ca „ideologul revoluției române de la 1848” (p. 122), ci și ca „ministru al justiției în cadrul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu” (p. 123). A treia generație de aur: memorandiștii oferă imaginea intelectualilor precursori ai Marii Uniri: Ioan Micu Moldovan, Iosif Vulcan, Ioan Bianu, Iacob Mureșianu, Augustin Bunea, Alexandru Grama, Vasile Lucaciu, dinastia Rațiu, Aron, Nicolae și Ovid Densușianu8 , George Coșbuc. Ioan Micu Moldovan a fost un preot filantrop, care a oferit burse de studii absolvenților Seminarului (ex. Agârbiceanu, Bianu), „a scris manuale de istorie și geografie […], a lansat prima campanie sistematică de «colectare» a literaturii populare din Ardeal” (p. 131). Iosif Vulcan, scriitor prolific, ziarist, editor (revista „Familia”), activist cultural român, a rămas în memoria colectivă drept „nașul” literar al lui Eminescu. Ioan Bianu a ctitorit Biblioteca Academiei Române. Compozitorul Iacob Mureșianu „a fost întemeietorul școlii de muzică din Transilvania” (p. 143). Augustin Bunea, deși mai puțin cunoscut, a rămas în memoria națională ca sacerdot, cărturar, profesor, istoric, predicator de geniu și bun prieten al lui Nicolae Iorga. Alexandru Grama, un doct, rafinat și poliglot teolog blăjean, s-a remarcat drept „mare inchizitor” al poeziei eminesciene. „Răutatea” Studiului critic, „atât de puțin evanghelică, a întețit cultul pentru Eminescu și pentru poezia acestuia” (p. 155). Vasile Lucaciu, în calitate de profesor și preot angajat în lupta națională, a fost unul dintre cei mai fanatici promotori ai limbii și culturii române în spațiul Imperiului. Totodată, de numele său se leagă și extinderea Bisericii Greco-Catolice în America. Următoarele capitole ilustrează două familii ilustre: Rațiu (nobili români încă din veacul al XIV-lea, simboluri ale demnității naționale până în zilele noastre) și Densușianu – cu reprezentanți de frunte în ce privește latinitatea, istoria românilor, istoria limbii și a literaturii, folclorul. Ultimul capitol îl are ca protagonist pe George Coșbuc, fiu de preot greco-catolic, poet, eseist, pedagog și traducător genial.

 

A patra secvență a enciclopediei scoate în evidență Generația Marii Uniri și a martirilor de după 1948. De numele lui Alexandru Vaida-Voevod se leagă nu doar Unirea Transilvaniei cu Regatul României, ci și o carieră politică sinuoasă, la cel mai înalt nivel. Iuliu Maniu rămâne în memoria colectivă ca simbol al moralității în viața publică, al rezistenței anticomuniste. Ion Agârbiceanu a susținut „o activitate supranaturală ca preot […], scriitor, predicator, dar mai ales ca ziarist”, opera sa fiind comparabilă cu a lui Tolstoi, „nu doar ca dimensiune, ci și ca profunzime” (p. 199). Iuliu Hossu, cel care a citit proclamația Unirii la 1 decembrie 1918 și primul cardinal român – numit in pectore –, a reprezentat un simbol al verticalității morale, al crezului în credința greco-catolică și în modelele ilustre ale înaintașilor. Augustin Maior s-a remarcat în prima universitate românească de după Unire, ca profesor de fizică teoretică și tehnologică din cadrul Facultății de Științe, pe care a și păstorit-o între 1929 și 1946. Epurat din învățământul superior, a rămas în universalitate prin „câmpurile gravitaționale și magnetism”. Dintre savanții transilvăneni cu impact nu doar la nivel național mai putem aminti pe Emil Hațieganu (jurist, rector al universității clujene și om politic de frunte), Iuliu Hațieganu (rector, medic și om de știință), Alexandru Borza (creatorul primelor grădini botanice din România), mai mulți membri ai familiei Moisil, academicieni originari din Țara Năsăudului. Zenovie Păclișanu a avut o activitate pastorală, publicistică și politică, sfârșind ca martir la Jilava. „După Coșbuc, Liviu Rebreanu este al doilea scriitor genial născut într-o veche familie greco-catolică, pe plaiurile Năsăudului” (p. 233). Nu sunt omiși Pavel Dan – profesor de limbi clasice și remarcabil literat –, frații Octavian și Ovidiu Bârlea – teolog și etnolog.

 

Ultima parte a cărții este dedicată prigoanei împotriva Bisericii Greco-Catolice, care, la 1 decembrie 1948, este scoasă în afara legii. Episcopii au fost arestați: o parte și-au găsit sfârșitul în închisorile comuniste, câțiva și-au trăit ultimii ani în regim de detenție în mănăstiri ortodoxe. Activitatea pastorală și tăria în credință i-au adus în postura de a fi ridicați la cinstea altarelor, fiind trecuți în rândul fericiților (2019). Ultimele figuri evocate în enciclopedia de față sunt ale cardinalului Alexandru Todea, ale omului politic Corneliu Coposu și ale disidentei Doinea Cornea. Toți s-au remarcat printr-o credință de nestrămutat, prin verticalitate morală, curaj și intransigență.

 

Volumul nu este unul encomiastic, în care să fie zugrăvite doar aspectele pozitive. În ciuda admirației fățișe față de preoții, călugării, filologii, oamenii de litere și de știință adepți ai Bisericii Greco-Catolice, peste tot se poate desluși un spirit obiectiv, critic pe alocuri: au existat conflicte între adepții episcopului Ioan Lemeni și un grup de profesori și studenți blăjeni disidenți (Papiu-Ilarian, A. Sever, A.T. Laurian); preotul Aron Pumnul a renunțat la celibat în capitala Bucovinei și s-a căsătorit; Andrei Mureșanu nu a avut o căsnicie perfectă, iar în ultima parte a vieții a înnebunit ș.a. Amicus Plato, sed magis amica veritas…

 

Stilul nu este unul academic, pretențios, ci unul accesibil, apropiat cititorului contemporan, dornic să se informeze, dar reticent la prelegeri docte, ex cathedra. Câteva exemple elocvente: „greco-catolicii români sunt ortodocși cu ADN occidental” (p. 11); „tradiția populară a păstrat cel puțin trei aspecte pozitive despre «nătărău» [Ioan Bob]”; „În ce privește simplitatea modului său de viață, se spune că trimișii care au venit să-i anunțe numirea în funcția de episcop l-au găsit… mestecându-și mămăliga” (p. 74); „Enoriașii bisericii ortodoxe Sfânta Treime din Șcheii Brașovului au refuzat să-l înmormânteze [pe A. Mureșanu] în cimitirul «lor», pe motivul că poetul era greco-catolic. O delegație a «preacuvioșilor frați» s-a dus în audiență la Andrei Șaguna. Auzind enormitatea, acesta a exclamat: «Proștilor, ce mai întrebați? Îngropați-l și tacă-vă gura!»” (p. 105); „Aaron Florian reia platforma ideologică a Școlii Ardelene, ale cărei teme le dezvoltă până la obsesie (latinitate, continuitate, origini)” (p. 114); „calitatea fundamentală a Mureșienilor […] rămâne patriotismul, dus până la șovinism” (p. 143). Astfel de pasaje trimit cu gândul la poveștile lui Neagu Djuvara, la modalitatea sa de a scrie lucrări istorice, astfel încât să devină bestselleruri, îndrăgite chiar și de tinerii din zilele noastre.

 

Concluziile acestei cărți converg spre simbioza dintre cultură și teologie, știință și politică. Cristian Bădiliță le formulează astfel: „timp de trei sute de ani, de la Inochentie Micu la Corneliu Coposu, Doina Cornea – trecând prin generația martirilor de la 1948, anul în care Biserica Greco-Catolică română a fost interzisă de regimul comunist – occidentalismul, patriotismul (adesea accentuat, dar niciodată fariseu), enciclopedismul, reflexul pedagogic (cultura ca armă politică) reprezintă constante ale «geniului greco-catolic românesc»” (p. 15). Scriitura curge fără cusur, în manieră enciclopedică, iar numeroasele fotografii ilustrează și completează conținutul volumului, deopotrivă cu fragmente mise en abîme excerptate din opera autorilor citați sau din referințe critice. Prin modalitatea de abordare, convergentă în jurul unei idei religioase, Geniul greco-catolic românesc întregește într-o manieră originală peisajul cultural autohton și completează bibliografia de specialitate, punând sub aceeași umbrelă personalități diferite, dar unite de un crez comun, de un ideal național și spiritual, în același timp. Religia se împletește cu filologia, cultura cu lingvistica, istoria cu politica, umanismul cu enciclopedismul. Îndemnul iezuit ad maiorem Dei gloriam s-ar putea transpune, în volumul de față, în ad maiorem maiorum gloriam „spre mai marea slavă a înaintașilor”.

 

Oliviu Felecan

Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Centrul Universitar Nord Baia Mare

România

Recenzi