„ …Și-n codru cel mai tăinuit
L-au îngropat târziu în noapte.
………………………………
Nici voie să-şi cernească portul,
Nici drept să-l plângă n-au avut
Și niciodată n-au ştiut
În ce pământ le doarme mortul”.
„Ex ossibus ultor”, G. Coşbuc
,,N-a sunat atunci nici clopotul mare de la Catedrala din Oradea, unde nu se ştia de trecerea la veşnicie a marelui şi bunului Arhipăstor, dar nu cred să fi sunat nici mai târziu, ajunse şi clopotele, şi sunetul lor pe mână străină…”, spune în Credinţa noastră este viaţa noastră – Memorii, Cardinalul Iuliu Hossu, amintind sfârşitul Episcopului Martir Valeriu Traian Frenţiu, în închisoarea din Sighet, la 11 iulie 1952…Trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună din „Cimitirul Săracilor” ; în Catedrala ,,Sf. Nicolae” din Oradea, în locul destinat să-i fie așezat sicriul, la sfârșitul vieții, este o urnă cu pământ adus din cimitirul amintit…
Deşi o societate care cinsteşte o personalitate ca cea a Preasfinţitului Valeriu Traian Frenţiu se cinsteşte pe sine, în ţară este cunoscut şi preţuit doar de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Dar martiriul marelui nostru Arhiereu, până la beatificarea de către Papa Francisc a celor șapte Episcopi Martiri, la Blaj, pe 2 iunie a.c. – Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu – a fost cunoscut în lume.
La Jubileul celor 2000 de ani de creştinism, la Colosseum(Roma), Papa Ioan Paul al II, evocând martirii secolului al XX-lea, a amintit Biserica Română Unită cu Roma și pe episcopii ei. Tot în acel an, în opera Le Livre des Merveilles, [Ed. Mame/Plon, 2000], în capitolul «Martiriul Episcopilor români sau cum regimul comunist a condamnat şase episcopi la sfinţenie», este descris portretul Preasfinţiei Sale Valeriu Traian Frențiu: „ …are 73 de ani şi o magnifică barbă albă. Ținuta îi este semeaţă, ea aminteşte de elitele ierarhilor Bisericilor care ascund în sine un suflet de misionar gata oricând să-şi dea viaţa pentru credinţă. În închisoare i-a uimit pe gardieni, când, pălmuit fiind, cu mâna tremurând, dar cu o voce care nu şi-a pierdut fermitatea, i-a binecuvântat”.
În temniţa din Sighet a fost tratat cu ură şi răutate, a fost batjocorit, dar a suportat totul cu răbdare senină spunând mereu: „Pentru aceea suntem aici, ca să suferim”. I-au fost aproape toţi Episcopii cu care împărţea celula şi pr. Coriolan Tămâian, cel care l-a îngrijit cu devotament fără margini până în ultimul moment al vieţii. ,,Numai bunul Dumnezeu ştie orele de suferinţă, rugăciunile fierbinţi înălţate la Cer şi strigătul mut, înăbuşit de călăi, al Sfinţilor Episcopi martirizaţi la Sighet”, spune cu durere PS Virgil Bercea, episcop de Oradea.
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu face parte dintre acei oameni deosebiţi din sânul Bisericii Greco-Catolice, formaţi la Blaj şi în înaltele şcoli catolice ale Apusului, cu adâncă credinţă, aplecaţi spre lucrurile „mari şi grele”, caractere umane exemplare, oameni sincronizaţi cu spiritul valorilor europene.
Valeriu Traian Frențiu a fost fiul preotului unit Ioachim și al Rozaliei. S-a născut la Reșița, a urmat Liceul „Sf.Vasile cel Mare” din Blaj și Teologia la „Universitatea Regală” din Budapesta, repsectiv ,,Institutul Augustinaeum” din Viena, unde a obținut doctoratul în Teologie și, la 28 septembrie 1898, a fost hirotonit preot celib.
A lucrat timp de doi ani la „Episcopia Greco-Catolică” de Lugoj, a fost preot-paroh la Orăștie și Hațeg, parohii care au cunoscut, prin harul și dăruirea sa, o înviorare profundă a vieții spirituale.
La 14 ianuarie 1913 este consacrat episcop pentru Dieceza de Lugoj. Unul dintre foștii colegi de liceu, în cuvântul său, a spus atunci: „Tu știi că coroana arhierească, cu toată strălucirea ei aurită, nu e decât un simbol. Ea înfățișează, într-adevăr, cununa de spini a Mântuitorului, și toată splendoarea ce te va împrejmui, toate bogățiile ce te vor înconjura nu vor fi ale tale, ci ale Bisericii, ale școlilor și ale poporului credincios al cărui Părinte bun și milostiv ești de azi înainte. Tu le știi acestea, toate. Și purcezând pe cărarea dificilă și sublimă a păstoririi tale, vei simți adesea ostenelile Aceluia care a fost îmbrâncit sub povara Crucii”. Ce previziune extraordinară!
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost posesorul unor însuşiri intelectuale şi morale mai rar întâlnite la aceeaşi persoană. Aceasta explică înaintarea vieţii spirituale în Diecezele conduse, mai întâi a Lugojului, apoi, timp de 26 de ani, a Oradiei. Dar calculul anilor e relativ; în anii de detenţie preocuparea pentru soarta Bisericii şi a Diecezei de Oradea a continuat, de asemenea şi încrederea că Biserica Română Unită cu Roma va fi liberă. Cu acest gând, în 1949, închis la Căldăruşani, l-a consacrat episcop pe Tit Liviu Chinezu. Consacrarea în clandestinitate a Episcopilor a asigurat viaţa Bisericii în anii lungi ai persecuţiei. Amintind cuvintele Cardinalului Alexandru Todea, Episcopul Oradiei ştia că „între litigiul dintre dreptate şi nedreptate, Dumnezeu are ultimul cuvânt. El pune ultimul punct”.
A servit Biserica modest, fără zgomot, concentrat, fără să ştie de odihnă, „cu evlavie, cu rost şi cu spor”. A condus preoţii spre izvorul vocaţiei lor, la o spiritualitate sacerdotală bazată pe unirea mistică cu Isus Cristos, ce trebuia să se manifeste în comportamentul şi raporturile lor cu oamenii. Preasfinţia Sa ar fi putut spune: „Nu am avut decât preoţi buni”.
A adus în Dieceza de Oradea Ordinele călugăreşti care l-au ajutat să-şi realizeze dorinţa de a ridica trăirea vieții creștine a credincioşilor – Franciscanii, Asumpţioniştii, Fraţii Scolilor Creştine şi Notre Dame de Sion – și a pus în ajutorul parohiilor Reuniunile Mariane. Bun organizator, a sprijinit economic Bihorul prin dezvoltarea industriei lemnului la Finiş şi Remeţi. Stâna de Vale, proprietatea Bisericii, a transformat-o într-o staţiune modernă, loc de reculegere, rugăciune şi odihnă.
Preasfinţia Sa a susţinut cu toate puterile sale, până la jertfă, şcolile confesionale greco-catolice din Oradea, Beiuş şi întreaga Dieceză, „flori ale darurilor”, continuând modelul lăsat de Episcopul Petru Pavel Aron, întemeietorul Școlilor din Blaj.
În 1924 a terminat noua clădire a Academiei Teologice, în care şi astăzi se pregătesc viitorii preoţi ai Bisericii noastre. Pentru Dieceză şi Bihor, a fost un «MECENA al culturii»; în 1925, a scos revista diecezană Vestitorulși tot în acel an a tipărit, pe cheltuiala sa, Noul Testament, tradus de Episcopul Ioan Bălan al Lugojului. În toți anii episcopatului, a susţinut manifestările culturale ale Bihorului.
Totul s-a frânt în 1948, prin suprimarea violentă a Bisericii Române Unite cu Roma. Arestaţi, Episcopii uniţi au fost închişi în mănăstiri ortodoxe, dar, refuzând trecerea la ortodoxie, fermi în credinţa catolică, au fost închişi în închisoarea de exterminare din Sighet.
„Non omnis moriar” – Nu voi muri de tot; din mine, o parte, partea cea mai mare/Va-nfrânge moartea”: cuvintele poetului latin Horatius, destinate celor care au dat lumii valori intrate în circuitul moral al societății, sunt destinate și Preasfinției Sale.
În climatul de teroare, brutalitate și vulgar din închisoarea din Sighet, sufletul sensibil al Episcopului, superioritatea morală și intelectuală au fost adânc rănite. Viața și jertfa de sine a Preasfințitului Frențiu au devenit testamentul său nescris, prin care ne cere să avem curajul de a învinge orice obstacole și orice adversități, pentru că pot fi învinse, și să salvăm ADEVĂRUL. Ne-a lăsat iubirea pentru Biserica noastră Greco-Catolică și pentru Dieceza de Oradea și dorința să înfăptuim noi, și urmașii noștri, tot ce Preasfinția Sa a fost împiedecat să înfăptuiască.
În anul 2009, a avut loc la Oradea „Intrunirea Națională a Reuniunii Mariane”; la încheierea lucrărilor, s-a vizitat Palatul Episcopal, aflat în restaurare. În Capela Episcopilor, chiar în locul în care Preasfinția Sa a fost arestat, cu mâinile unite în rugăciune, marianistele și marianiștii au cântat «Imnul biruinței»: ,,Christus vincit!Christus regnat!Christus imperat!”. Era un tulburător omagiu, adus peste ani, Episcopului nostru, care a fost ridicat în noaptea de 28 octombrie 1948 și a plecat din Reședința Episcopiei în mână cu o bucată de prescură dată de portar…
În Credința noastră este viața noastră, la intrarea în Eternitate a ÎPS Valeriu Traian Frențiu, Cardinalul Iuliu Hossu scria: ,,N-a sunat atunci nici clopotul cel mare de la Catedrala din Oradea, unde nu se știa atunci de trecerea în veșnicie a marelui și bunului Arhipăstor”. Dumnezeu a vrut să se audă sunetul „marelui clopot” de la Catedrala orădeană odată cu sunetele clopotelor Catedralei din Blaj și ale tuturor bisericilor greco-catolice, într-o primăvară, când, la Blaj, Sfântul Părinte Papa Francisc îl va ridica pe Episcopul Valeriu Traian Frențiu, împreună cu ceilalți Episcopi martiri greco-catolici, la cinstea Altarelor. Și sunetul clopotelor va aminti cântecul de bucurie al Învierii…
La această beatificare, fostele eleve ale „Liceului Român Unit de Fete” și foștii elevi ai Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș, toți care suntem încă în viață, cu respect, cu iubire și recunoștință, ca în rugăciune, îi mulțumim Preasfinției Sale Valeriu Traian Frențiu pentru iubirea părintească cu care ne-a format, îi mulțumim pentru că ne-a ținut foarte aproape de Preasfinția Sa… Și noi nu știam că eram în preajma unui Sfânt…
De-acum ne vom ruga Fericitului Episcop Valeriu Traian Frențiu ori de câte ori vom intra în vreo biserică, ori de câte ori îl vom avea în amintiri și gând – va fi Mijlocitorul rugăciunilor noastre. Și numele Preasfinţiei Sale va fi evocat totdeauna, „ori de de câte ori va fi nevoie de scuturat o teamă, de biruit o şovăială, de întărit o convingere, de asigurat o izbândă”.
Otilia Bălaş
