În ajunul marelui Jubileu al anului 2000, cu ocazia comemorării ecumenice a mărturisitorilor credinței care au trăit în secolul al XX-lea,  Sfântul Părinte Ioan Paul al II lea se exprima plin de emoție: De-a lungul secolului al XX-lea, poate mai mult ca la începutul creștinismului, au fost numeroși cei care și-au mărturisit credința cu eroism in mijlocul suferințelor. Câți creștini […] nu au mers până într-acolo încât să plătească cu propriul sânge atașamentul lor față de Cristos. Ei au suferit forme de persecuții vechi si noi, au experimentat ura și excluderea, violența și asasinatul. Numeroase țări cu o veche tradiție creștină au devenit locuri în care fidelitatea față de Evanghelie are costuri mari.

Sunt atât de mulți! a exclamat papa, „nu trebuie să îi uităm; mai mult, trebuie să ne amintim de ei, iar viețile lor trebuie fixate în scris pentru posteritate. Numele multora este necunoscut; unele nume au fost denigrate de către persecutori, care au încercat să discrediteze martirajul lor; numele altora a fost făcut secret pe veci chiar de către călăii lor. Creștinii păstrează însă memoria numărului lor mare.

Numele unuia dintre episcopii noștri martiri, care a suferit și a murit pentru Cristos este Preasfințitul Tit Liviu CHINEZU.

Fiul lui Ioan Paul, preot greco-catolic și a Elenei Ceușan s-a născut la 22 decembrie 1904, la Iernuțeni (Reghin), în județul Mureș. A urmat școala la Reghin, apoi Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, după care a fost trimis la studii la Roma, unde obține licența în teologie și doctoratul în filosofie. În anul 1931 este hirotonit preot la Roma. Împreună cu tânărul Ioan Suciu, episcopul de mai târziu, se pregăteau pentru a deveni „preoți învățați și evlavioși”. După întoarcerea în țară este numit profesor de teologie, iar mai apoi rector al Academiei de Teologie din Blaj între anii 1941-1945. În școală a fost un factor dinamizant, dar cu mult tact pedagogic, iar cei care au avut prilejul de a-și deschide lui – ca spiritual – sufletul, au rămas fascinați de nivelul și calitatea îndrumărilor primite. A fost un autentic deschizător de chemări și făuritor de destine.

În anul 1946 a fost numit protopop de București, iar în 1948 Canonic al Capitlului din Blaj, fiind cel mai apropiat colaborator al Episcopului Vasile Aftenie.

A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici și alți canonici, și dus la Mănăstirea Neamț.

În 25 aprilie 1949, în lagărul de la Căldărușani, prin mandat secret al Nunțiaturii Apostolice, este consacrat Episcop. După consacrarea Episcopală, el transmite Sfântului Părinte o scrisoare de mulțumire: „Sunt foarte fericit și nu pot să-i mulțumesc îndeajuns nici lui Dumnezeu, care mi-a dat de două ori harul, primul că sunt aici, nici dulcelui Isus pe pământ (Sfântul Părinte) care mi-a dat celălalt har, prin mâna Voastră. Îmi ofer viața pentru a-l servi pe Petru cu toata loialitatea și sinceritatea, pentru a sluji iubirea cea mai mare printre îngerii (episcopii) noștri”.

Pe 24 mai 1950 este transferat la închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet.

Din cauza sensibilității sale deosebite, spunea Părintele Alexandru Rațiu, Episcopul Chinezu a suferit foarte mult în închisoare, deși nu s-a plâns niciodată, dimpotrivă, a încercat pe cât putea să întărească speranțele celor care sufereau în jurul său. Exemplul său va rămâne viu pentru noi cei care am trăit alături de el.” (Cf. Alexandru Rațiu, Biserica Furată, Ed. Argus, Cluj-Napoca, 1990).

Datorită tratamentului inuman și al regimului de detenție la care era supus, Episcopul Tit Liviu Chinezu se îmbolnăvește de inimă. Fără nicio asistență medicală, boala i se agravează cu repeziciune. Este izolat de restul grupului, într-o celulă friguroasă, iar la scurt timp după dezlegarea sacramentală oferită de PS Alexandru Todea, la 15 ianuarie 1955, moare, primind cununa martirilor.

A fost îngropat în secret, noaptea, fără sicriu, în același cimitir unde fusese înhumat și prietenul său de o viață, Ioan Suciu, precum și ceilalți episcopi și preoți, iar mormântul fusese camuflat.

Cardinalul Iuliu Hossu, spune despre Preasfințitul Chinezu că era un om senin, liniștit și surâzător, blând și cu suflet bun. Era o persoana discretă, un om cu o viață interioară deosebită și un preot zelos.

Atât în timpul studiilor la Roma, cât și după întoarcerea în țară, era foarte preocupat de formarea spirituală a tinerilor, a profesorilor, dar mai ales a clerului. În acest sens organizează și dezvoltă „Asociația Niceta de Remesiana”, în vederea revigorării spiritualității Bisericii. Scopul acestei asociații era de a orienta întreaga preoțime, pe o cale de înaltă ținută ecleziastică.

Preasfințitul Chinezu era un pasionat de filosofie și avea o devoțiune specială față de Sfânta Tereza de Avila, doctor al Bisericii. În memoriile Sfintei găsim admirația față de sfinți și față de martiri. În sufletul ei s-a trezit dorul după fericirea veșnică, și își dorea să ajungă cât mai repede în cer, unde au ajuns martirii. Toate aceste gânduri le împărtășea fratelui ei drag Rodrig: „Eu citeam despre suferințele îndurate de sfintele martire pentru Dumnezeu și mi se părea că au căpătat ieftin fericirea de a-l vedea pentru totdeauna. Am ajuns să doresc și eu din tot sufletul să mor ca și ele. Nu era atât iubirea lui Dumnezeu care-mi inspira aceste dorințe, cât mai ales dorul de a merge mai repede în cer. Cugetă bine, că martirii îl văd pururea pe Dumnezeu: trebuie să devenim și noi martiri!”.

Exemplul vieții, dragostea necondiționată, mijlocirea Sfintei Tereza l-au condus pe Episcopul Chinezu să trăiască o viață plina de generozitate fata de ceilalți, după cum și Isus a spus-o: „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut”.

Încă de la începutul persecuțiilor Bisericii Române Unite, a luat naștere în Episcopul Chinezu dorința de a deveni martir. Convingerea sa de a-și dărui viața lui Cristos i-a impresionat pe toți cei care l-au cunoscut. Mărturisea el: „În orice caz, merg cu cea mai curată intenție, gata la orice, căci doresc să fiu cu totul al Domnului, ascultând de porunca de acum, -du-te cât mai în grabă. Iată vin”.

Urmând exemplul lui Isus, Bunul Păstor, tânărul episcop era un model de caritate și de zel pastoral pentru toți preoții și credincioșii. Convingerea că „viața este Cristos și moartea un câștig” (Filipeni 1, 21) a fost seva din care și-a luat forța supraomenească pentru a suporta în mod eroic martiriul. Avea conștiința clară că dragostea lui Cristos trebuie să fie instaurată, chiar cu prețul propriei vieți!

Credința martirilor este una încercată, cum o atesta chiar sângele vărsat pentru ea, dar în ciuda slăbiciunii lor, s-au opus cu vigoare răului și în fragilitatea lor a strălucit forța credinței și harul lui Dumnezeu.

Rugăciunea asiduă și plină de pasiune a Episcopului Chinezu, în fața Sfântului Sacrament, viața sa euharistică intensă au constituit forța supranaturală care l-au ajutat pe dânsul și pe frații săi întru episcopat să suporte cu eroism martiriul. Acest mod de viață reprezintă pentru noi toți, cei de azi un exemplu și o încurajare, un mod privilegiat de spiritualitate autentică și profundă viață spirituală.

Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii” (Mt 25, 34)

Episcopul Tit Liviu Chinezu, alături de ceilalți Episcopi martiri, constituie pentru noi un model de iubire necondiționată față de Dumnezeu și față de aproapele. Exemplul vieții lor ne îndeamnă să trăim cu generozitate unii față de alții. Caritatea pe care fiecare dintre noi suntem chemați sa o trăim si să o practicam, depășește orice limită sau logică umană.

Moștenirea prețioasă a acestui martir curajos, Episcopul Tit Liviu Chinezu, să ne susțină și să ne însoțească în istoria credinței noastre până la sfârșitul veacurilor! Amin

Pr. Titus Antoniu CHIFOR
Vicar episcopal cu preoții