Marți, 8 septembrie 2026, în Cimitirul Municipal din Oradea a avut loc comemorarea lui Iosif Vulcan: 119 ani de la moartea uneia dintre cele mai importante personalități culturale ale Bihorului de la mijlocul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Întemeietorul revistei Familia, omul care a făcut din paginile ei un spațiu de răspândire a culturii românești în Transilvania, a fost evocat prin câteva cuvinte simple, depuse la mormântul mutat cândva din vechiul cimitir Olosig.

Preasfințitul Virgil Bercea a oficiat slujba Parastasului și a vorbit despre rădăcini ca despre seva și esența din care ne tragem puterea. Le-a spus generațiilor de azi că, dacă aceste rădăcini există, există și o perspectivă, iar perspectiva o creează tocmai ei. I-a îndemnat să aibă curajul, tenacitatea și tăria de a merge înainte, așa cum a făcut Iosif Vulcan atunci când a întemeiat revista culturală Familia.

Publicistul Florin Ardelean a vorbit despre o „moarte aparentă”, nu cea a lui Iosif Vulcan, din 8 septembrie 1907, ci încheierea primei serii a revistei Familia, la 31 decembrie 1906, după 42 de ani de apariție neîntreruptă. A fost o moarte doar aparentă, a spus el, pentru că au urmat alte serii, iar prezența reprezentanților seriei a VI-a demonstrează că semințele plantate de Vulcan rod încă.

Domnul Florin Ardelean a amintit textul de adio semnat de Vulcan, intitulat „Semnificativă încheiere”, în care fondatorul mărturisea că etatea înaintată și sănătatea slăbită îl silesc să se retragă de la masa redacțională. Despărțirea de ocupația care timp de 42 de ani îi oferise atâtea momente fericite era atât de grea, încât „te face să-ți tremure toate venele și condeiul să-ți cadă din mână”. Revista fusese, în lipsa copiilor biologici (Aurelia Vulcan suferise un accident care o împiedicase să mai nască), adevăratul copil al sufletului său. Domnul profesor a încheiat evocând mărturia istoricului Blaga Mihoc despre mutarea osemintelor, la sfârșitul anilor ’80, când cimitirul Olosig a fost dezafectat. Iosif Vulcan a fost găsit cu țilindrul pe cap, hainele încă intacte. Sicriele celor trei – Nicolae Vulcan jos, Aurelia la mijloc, Iosif deasupra – se află astăzi în Cimitirul Municipal. „Sper ca memoria lui Iosif Vulcan să fie una grațioasă, să nu fie uitată, pentru că atunci uităm o parte din noi”, a spus publicistul.

La final, Preasfințitul Virgil Bercea a mulțumit tuturor celor care au venit să participe la comemorarea din Cimitirul Municipal din Oradea. Omagiu lui Iosif Vulcan a fost adus de mai multe instituții culturale și de învățământ din județ: revista Familia, Muzeul Țării Crișurilor, Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai”, Colegiul Național „Iosif Vulcan” (care îi poartă numele), Liceul Greco-Catolic „Iuliu Maniu”, Casa Memorială „Iosif Vulcan” din Holod și Seminarul Teologic Greco-Catolic din Oradea. Totodată, mulțumiri au fost aduse și doameni Rodica Indig, Consilier Cultural al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, care a organizat evenimentul.

Despre Iosif Vulcan

În redacția unei reviste din Pesta, undeva prin anii 1860, un tânăr redactor ia o foaie de poezie semnată „Eminovici” și, fără să-l întrebe pe autor, taie silaba finală. Rămâne „Eminescu”. Gestul e mic, aproape administrativ. Și totuși, din el se naște una dintre cele mai puternice legături din literatura română. Omul care a făcut asta se numea Iosif Vulcan. Nu era un poet de primă mărime, nici un teoretician al limbii. Era un constructor de spații. Și spațiul pe care l-a construit s-a numit Familia.

Totul începe însă mult mai departe, într-un loc care nu apare aproape deloc în istoriile literare oficiale: Leta Mare. Acolo, după ce familia părăsește Holodul în 1844, copilul Iosif își petrece anii de școală primară și, mai târziu, vacanțele de gimnaziu și liceu. Mama lui, Victoria Irinyi (Irimie), a fost aproape patruzeci de ani directoare de școală în aceeași comună. Tatăl, preot unit, era nepot al episcopului Samuil Vulcan. Unchiul din partea mamei inventase chibritul cu fosfor. Fratele mamei fusese revoluționar. În această rețea de preoți, învățători și inventatori, băiatul crește cu două limbi în urechi și cu un sentiment puternic că lumea românească din Bihor merită să fie văzută.

Mai târziu, când va scrie versuri, Leta Mare îi va reveni ca un peisaj interior: Mii de amintiri mă leagă, Să mă mai revăd ací… Nu e nostalgie de album. E o ancoră. Locul copilăriei rămâne pentru el măsura după care judecă tot restul.

Când ajunge student la drept la Budapesta, avocatura îl plictisește. Literatura îl cheamă. Publică primele încercări în Federațiunea lui Alexandru Roman. Apoi, în iunie 1865, face pasul decisiv: întemeiază Familia. Scopul e limpede: să răspândească cultura românească în Transilvania într-o formă accesibilă, elegantă, neagresivă. Revista nu e un organ de partid. E un salon tipărit.

Din 1880 se mută la Oradea. Budapesta și Oradea devin cele două poli ai activității sale. Între ele construiește rețele: Societatea „Petru Maior”, Fondul de Teatru Român, „Bihoreana”, legături cu ASTRA, cu Societatea de lectură din Oradea. În același timp, nu refuză dialogul cu maghiarii. Devine membru al Societății Kisfaludy. În 1901 legă o prietenie reală cu Ady Endre. Vulcan nu e un naționalist închis. E un om care înțelege că cultura română din Transilvania trebuie să respire și în contact, nu doar în izolare.

În 1879 Academia Română îl alege membru corespondent. În 1891 – membru titular. În 1904 Titu Maiorescu propune să-l facă președinte al secției literare. Recunoașterea vine târziu, dar vine.

Opera sa literară proprie: volumele de poezii Poezii (1866) și Lira mea (1882), piesele de teatru, Panteonul roman – rămâne secundară față de ceea ce a făcut ca redactor. Acolo, în coloanele Familiei, a descoperit și a publicat, pe lângă Eminescu, pe George Coșbuc (care semna Boșcu) și pe tânărul Octavian Goga. A atras aproape toți condeierii de frunte ai vremii. Revista a fost, timp de decenii, o școală fără catedră.

Când moare, pe 8 septembrie 1907, e înmormântat în cimitirul Olosig din Oradea. Mult mai târziu, la dezafectarea cimitirului, osemintele familiei sunt mutate în Cimitirul Municipal Rulikowski. Mormântul se mută. Numele pe care l-a dat unui poet rămâne.

Iosif Vulcan nu a fost nici Heliade Rădulescu, nici Asachi. A fost altceva: un om care a înțeles că o cultură se construiește nu doar prin opere mari, ci și prin spații în care operele mari pot apărea. Familia a fost un astfel de spațiu. Iar gestul de a tăia o silabă dintr-un nume a fost, poate, cel mai curat act de generozitate culturală pe care l-a făcut.

Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea
Andrei Alexa