Textul biblic
42 Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru! 43 Dar aceasta s-o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei la care strajă vine hoţul, ar veghea şi nu ar lăsa să i se spargă casa. 44 De aceea fiţi şi voi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiţi! 45 Oare cine este cu adevărat servitorul credincios şi înţelept pe care stăpânul l-a stabilit peste cei din casa lui ca să le dea hrană la timpul potrivit? 46 Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său, venind, îl va găsi astfel! 47 Adevăr vă spun că îl va pune peste toate bunurile sale. 48 Dar, dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie» 49 şi începe să-i lovească pe cei care sunt servitori împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, 50 stăpânul acelui servitor va veni în ziua în care nu se aşteaptă şi la ora pe care n-o ştie, 51 îl va pedepsi aspru şi îi va face parte cu cei ipocriţi. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor.

Meditaţie
Întregul discurs al lui Isus din acest capitol 24 al evangheliei lui Matei poate fi rezumat la îndemnul «vegheaţi, aşadar!», urmat de descrierea modului în care trebuie să veghem. Prima condiţie pentru a-l vedea pe Domnul care vine este să ţinem ochii deschişi. Cel care doarme rămâne în moarte, vrăjit de dorinţe sau temeri, rupt de realitate. Cel care se consideră stăpân şi crede că se deţine pe sine – viaţa, munca, bunurile sale materiale – trăieşte în iluzia unui vis ce se risipeşte în zori. Pentru el, moartea e ca un hoţ ce-l pradă. Doar cel care conştientizează faptul că nu e stăpân ci «slujitor credincios şi înţelept», care cunoaşte şi împlineşte voinţa Domnului, acela se poate considera a fi «gata», pregătit. Trebuie să fim «slujitori», asemenea Domnului (20,28), «credincioşi şi înţelepţi», care fac ce ştiu şi ştiu ce fac.

Încununarea tuturor fericirilor e aceea a slujitorului care «face astfel» (v. 46), după porunca Domnului, până la venirea lui. Acest slujitor va deveni asemeni Stăpânului său, fiu adevărat, va intra la ospăţul său de nuntă (25,10), va fi părtaş la bucuria stăpânului (25,21), va primi moştenirea Împărăţiei Tatălui (25,34). Slujitor rău e cel care nu-i slujeşte Domnului în fraţii săi. Gândindu-se că Stăpânul întârzie, începe să se comporte ca un stăpân. Fraţii devin pentru ei obiect de violenţă, mâncarea şi băutura devin mijloace ale pierzării. Concentrat în întregime asupra propriei persoane, acesta nu ştie să-l recunoască pe Domnul, care îl cercetează în permanenţă. Doar la sfârşit, după o lungă orbire, îşi va deschide ochii, însă deja îşi va fi risipit viaţa, făcându-le rău celorlalţi şi sieşi.

Existenţa acestui slujitor rău a fost împărţită, departe de sine, de ceilalţi şi de Domnul. Tot ceea ce a realizat e lemn şi paie, sortite focului, menite să ardă în foc. În locul bucuriei şi al „râsului pascal”, pentru el e pregătit plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Domnul îi va spune că nu îl cunoaşte (25,12), la fel cum el nu l-a recunoscut pe Domnul, îi va reproşa a fi un pierde-vară ce trăieşte în întuneric (25, 14-30), un blestemat.

Textul nostru biblic, preluat din noua traducere catolică românească (Biblia de Iaşi) se exprimă cu indulgenţă în versetul 51, spunând doar că Domnul «îi va face parte» slujitorului rău cu cei ipocriţi. Alte texte (traducerea sinodală) conţin termenul „a tăia”, ceea ce deja ne duce cu gândul la o suferinţă profundă, chiar dacă e aplicat nu persoanei ci funcţiei; traducerea Cornilescu foloseşte termeni şi mai duri: «îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor”. Acesta e şi sensul urmărit de Fausti, care spune că servitorul rău va fi împărţit în două: ceea ce a făcut rău va fi mistuit, iar el, întrucât e fiu al lui Dumnezeu, va fi mântuit, dar numai ca prin foc (cf. 11,20-24; 1Corinteni 3,15).

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Matteo

traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA