„"În veac va triumfa purtând coroana, pentru ca a învins lupta întrecerilor neîntinate" (Înt 4,2).

În dupa-amiaza zilei de 25 august 1958, pe drumul care leaga satele Halaucesti de Nisiporesti, pe undeva pe la fântâna zisa "a lui Vangheaua", într-un lan de porumb, tânara Veronica Antal, cunoscuta ca "Veronica lui Binu", de pe numele tatalui ei, era ucisa cu 42 de lovituri de cutit de Pavel Mocanu care nu si-a recunoscut niciodata fapta criminala, probabil el însusi uimit, si cine stie, poate scârbit, de ce grozavie a putut sa faca.

Doar Dumnezeu stie cum a trait aceasta persoana cu povara faptei sale. Cert este, dupa cum însusi Dostoievski a ilustrat în opera sa Crima si pedeapsa, ca oricât ar încerca omul sa se situeze teoretic deasupra moralitatii propriilor sale fapte, mai devreme sau mai târziu, sfârseste prin a accepta, macar în taina, ca unele fapte îl scot în afara "umanului", aruncându-l în cea mai întunecata singuratate si suferinta interioara.

Desi exista din nefericire înca multe cazuri de agresiuni carora le cad victime atâtea femei în întreaga lume, Biserica recunoaste în unele cazuri martiriul victimelor, bazându-se în special pe eroismul virtutilor lor si pe faima de sfintenie în care au murit. Astfel, aceste persoane sunt recunoscute ca fiind mai întâi fericite (beatificate) si ulterior, în momentul în care întrunesc conditiile, declarate sfinte (canonizate).

La 1 septembrie 2018, cardinalul prefect al Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor, Eminenta Sa Angelo Becciu, în omilia tinuta cu ocazia beatificarii unei tinere de 16 ani din Slovacia, Ana Kolesárová, – ucisa prin împuscare în fata tatalui si a fratelui ei, la 22 noiembrie 1944, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, de catre un soldat rus care a încercat sa o pângareasca – spunea ca "nu se improvizeaza eroii si cu atât mai putin sfintii. Anna Kolesárová – adauga Cardinalul – a ajuns pregatita la martiriu gratie vietii sale spirituale robuste, hranite de rugaciunea zilnica si de frecventa la sacramente. Credinta sa a facut-o puternica si curajoasa în a accepta fara sovaieli martiriul".

Aceste cuvinte sunt valabile pentru toate sfintele si fericitele martire care si-au aparat cu pretul sângelui propria frumusete si integritate fizica, doar prin forta credintei lor în Cristos, Mielul "fara cusur si neprihanit" (1Pt 1,19).

"Sa mor si eu martira…"

Gestul eroic al Veronicai Antal, viata si moartea sa, trebuie interpretate, cu alte criterii decât cele pur rationale, întrucât ele se înscriu într-o alta logica, pe care crestinii o numesc "logica credintei". Aceasta nu anuleaza si nici nu elimina logica rationala, ci o asuma si o depaseste îmbogatind-o cu si mai mult continut, lumina, sens, adevar.

Papa emerit Benedict al XVI-lea explica astfel acest criteriu hermeneutic în cateheza din 21 noiembrie 2012, intitulata "Rationalitatea credintei în Dumnezeu": "Traditia catolica înca de la început a respins asa-numitul fideism, care este vointa de a crede împotriva ratiunii. Credo quia absurdum ("cred pentru ca este absurd") nu este o formula care interpreteaza credinta catolica. De fapt, Dumnezeu nu este absurd, eventual este mister. Misterul, la rândul sau, nu este irational, ci supraabundenta de sens, de înteles, de adevar".

Pentru ca mintea sa se deschida acestei perspective are nevoie de ceea ce apostolul Paul numeste "înnoirea duhului mintii noastre" si "îmbracarea cu omul cel nou", adica "cel creat dupa [asemanarea lui] Dumnezeu în dreptate si în sfintenia adevarului!" (Ef 4,23-24).

Omul nou este omul transformat de iubirea lui Dumnezeu care "a fost revarsata în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5).

Parintele Petru marturiseste ca Veronica i-a spus cu putin înainte de a muri: "Ce bine ar fi sa mor si eu martira". La rândul ei, sora Hedwiga declara: "Ceea ce va pot spune, poate ca ati auzit si de la altii, sufletul ei suspina dupa martiriu. În dorul si dragostea ei dupa Isus, cerea harul sa-si verse o picatura din sângele ei ca Maria Goretti". În sfârsit, prietena ei Catalina spune: "Cred ca de asta a murit ea martira, pentru ca suspina mereu dupa Cer. Deseori o vedeam privind cerul si zâmbind".

Sfântul Augustin a intuit ca "faptele oamenilor nu se deosebesc prin altceva decât prin radacina iubirii. Într-adevar, se pot întâmpla multe lucruri care par sa fie bune, dar care nu se nasc din radacina iubirii. Florile au si spini. În realitate, unele lucruri par aspre si crude, însa ele au ca tinta disciplina si sunt impuse de iubire" (Comentariu la prima Scrisoare a lui Ioan).

Ceea ce caracterizeaza persoanele daruite total lui Dumnezeu si semenilor lor este iubirea care le arde în inima ca "focul" si care se manifesta prin dorinta nestavilita de a-l urma pe Mielul lui Dumnezeu în gestul jertfirii de sine din iubire pe altarul crucii.

Sfântul Francisc de Assisi exprima mistic aceasta dorinta într-o frumoasa rugaciune intitulata Absorbeat: "Sa rapeasca, te rog, Doamne, forta arzatoare si dulce a iubirii tale, mintea mea de la toate lucrurile care sunt sub cer, pentru ca eu sa mor din iubire pentru iubirea ta, asa cum tu te-ai învrednicit sa mori din iubire pentru iubirea mea".

Asadar, dorinta de martiriu nu este un act de bravura sau de afirmare omeneasca, ci expresia mistica a iubirii unei persoane pentru Cristos. O relatare din Istoria unui suflet scrisa de sfânta Tereza a Pruncului Isus ne poate ajuta sa întelegem si mai bine mistica dorintei de a suferi si muri pentru Cristos.

La 17 septembrie 1896, sfânta Tereza îi scrie o scrisoare sorei Maria a Preasfintei Inimi, careia îi împartaseste dorinta sa de a îndura martiriul. Sora, citindu-i scrisoarea, este cuprinsa de un sentiment de tristete, pentru ca, scrie ea, "în ce ma priveste, nu, niciodata, n-am sa cred ca as putea atinge aceasta tinta mult dorita. Caci ma tem de tot ce iubesti tu". Totusi îi cere sfintei Tereza daca ar putea si ea sa-l iubeasca pe Isus asemenea ei. Iata raspunsul "Micii Flori": "Dorinta mea pentru martiriu nu înseamna nimic, nu ea îmi da încrederea fara margini care cuprinde inima… De ce comoara mea n-ar fi si a ta? … Sa ramânem departe de tot ce straluceste, sa ne iubim micimea, sa ne învoim sa nu simtim nimic, atunci vom fi saraci în duh si Isus va veni la noi, oricât de departe am fi ne va preschimba în flacari de iubire… O, cât de mult as vrea sa te fac sa întelegi ce simt!… Încrederea si numai ea trebuie sa ne calauzeasca spre Iubire".

Veronica Antal "s-a aruncat în bratele lui Isus" si nu si-a ascuns niciodata hotarârea de a i se darui doar lui: "Mama ar voi ca eu sa ma marit, i s-a destainuit ea într-o zi prietenei sale Cecilia, însa eu vreau sa merg în cer. Daca nu ajung în cer degeaba mai traiesc pe pamânt". "Cum sa nu merg în cer, daca eu sunt a lui Isus", le-a spus ea cu o alta ocazie prietenelor sale.

În sfârsit, acel biletel scris chiar de ea si care s-a pastrat pâna astazi, în care si-a pecetluit decizia sa de a-si trai viata daruita lui Isus, nu mai are nevoie de nici-un comentariu: «Îngerilor, scrieti în cartea vietii si acest legamânt: Eu sunt a lui Isus si Isus este al meu»".

Alegerea Veronicai de a fi a lui Isus si exprimarea ei cu atâta naturalete, rezonau ciudat si misterios în urechile celor care nu-i cunosteau inima si nu erau familiarizati cu limbajul mistic al iubirii lui Dumnezeu: "Iubitul meu este al meu, iar eu sunt a lui… Mi-ai rapit inima, sora a mea, mireaso, mi-ai rapit inima cu o singura privire, (Cânt 2,16; 4,9).

Cine nu a iubit niciodata cu adevarat, nici nu pricepe limbajul iubirii adevarate. La fel, cine traieste la nivel "impersonal" si "superficial" viata, nu agreeaza acest limbaj al iubirii caruia nu-i gaseste corespondent în realitate.

Forta si sinceritatea unei astfel de alegeri nu pot fi puse la îndoiala sau clintite, asa încât pâna si cei mai înversunati opozanti ai ei se vad nevoiti sa cedeze. Totusi – cum marturiseste Cecilia – "Veronica a avut mult de suferit din cauza hotarârii ei de a renunta la casatorie si la lume". Tocmai din acest motiv, este exemplara si edificatoare vointa ei ferma, lupta ei interioara si exterioara cu contextul potrivnic si nefavorabil unei alegeri de viata întemeiata si justificata doar în si prin credinta.

"Iata-te, esti frumoasa" (Cânt 1,15)

Daca dorinta Veronicai de a muri martira îsi afla sensul total doar în iubirea ei fata de Cristos, tot aici îti afla temeiul si decizia ei de a trai în castitate.

Castitatea înainte de a fi un vot religios este o calitate a întregii persoane, la care sunt chemati toti crestinii, indiferent de starea de viata, întrucât ea este exprimata în primul rând printr-un respect profund fata de propria persoana si de persoana celuilalt: "Iubirea – le spunea recent papa Francisc tinerilor – se exprima prin fapte, prin comunicare, dar iubirea este foarte respectuoasa fata de persoane, nu foloseste persoanele, adica iubirea este casta. Si voua, tinerilor din aceasta lume, în aceasta lume hedonista, în aceasta lume care face publicitate numai placerii, dorintei de a petrece bine si de a face viata frumoasa, eu va spun: fiti casti, fiti casti! Toti am trecut în viata prin momente în care aceasta virtute este foarte grea, dar tocmai aceasta este calea unei iubiri genuine, a unei iubiri care stie sa dea viata, care nu urmareste sa-l foloseasca pe celalalt pentru placerea personala. Este o iubire care considera sacra viata celeilalte persoane: eu te respect, eu nu vreau sa te folosesc, nu vreau sa te folosesc. Nu e usor. Stim cu totii dificultatea de a depasi aceasta conceptie lejera si hedonista a iubirii. Iertati-ma daca spun un lucru la care voi nu va asteptati, dar va cer: straduiti-va sa traiti iubirea în castitate!"

Veronica este un exemplu actual pentru tinerii crestini catolici si nu numai, care au nevoie de modele si de mijlocitori pentru a trai iubirea "casta" ca expresie a unei iubiri adevarate, totale, depline. Aceasta tânara fecioara si martira, desi nu a avut posibilitatea sa se consacre public lui Cristos prin profesiunea celor trei voturi de ascultare, castitate si saracie, asa cum si-ar fi dorit, a încheiat în taina un legamânt total de iubire cu Mirele ei caruia i-a ramas fidela pâna la moarte.

Un vecin, probabil orbit de rautate, care nu cunostea tainele lui Dumnezeu, nu spera la rasplata sfinteniei si nici nu stima recompensa sufletelor neprihanite (cf. Înt 2,21-22), i-a pus gând rau, desi stia ca Veronica era o fata evlavioasa, credincioasa, dedicata celor spirituale. De altfel, o putea vedea deseori mergând sau venind de la biserica, frecventând grupul de tinere interesate de viata consacrata, vizitând bolnavii, evitând întâlnirile cu barbatii si anturajele ce-i puteau pune în pericol virtutea curatiei; îi vedea felul în care se îmbraca, vorbea, se comporta, toate trimitând cu gândul la o persoana care nu este interesata de lume si de cele lumesti; pe buna dreptate consatenii o considerau un fel de "maicuta", iar copii o strigau "sora", ceea ce tinerei nu-i displacea deloc, dimpotriva.

O persoana care îi pune gând rau unei astfel de fete, da dovada nu doar de o constiinta josnica, ci si de ura împotriva credintei pe care se întemeiaza felul ei de a fi si de a trai. De altfel, marturiile confirma ca prigonitorul i-ar fi "aruncat" uneori Veronicai vorbe de amenintare ce exprimau clar intentia si dorinta de a-i face rau, desi, repet, o stia o fata interesata si ocupata cu cele ale lui Dumnezeu.

Putem banui ca Viata Mariei Goretti pe care venerabila Veronica o citise tocmai în zilele premergatoare martiriului ei, si care i-a placut atât de mult, a întarit-o si mai mult în alegerea ei de viata si i-a dat un har si un curaj suplimentar cu care avea sa iasa biruitoare din lupta cu prigonitorul ei: "În lume veti avea necazuri; însa curaj, eu am învins lumea!" (In 16,33).

În lumina celor spuse, putem conclude ca actul apararii fecioriei cu pretul vietii nu a fost în cazul Veronicai un simplu recul al instinctului sau de supravietuire, ci un act eroic de credinta ce i-a dat forta sa-si apere integritatea trupeasca si sufleteasca, cel putin din doua motive: (1) pentru ca, asa cum spunea sfântul Toma de Aquino, integritatea este o componenta esentiala a frumusetii, iar (2) frumusetea este expresia acelei iubiri cu care, "Cristos a iubit Biserica si s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinti, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca sa si-o prezinte siesi ca o Biserica glorioasa, fara sa aiba vreo pata sau rid sau ceva asemanator, ci sa fie sfânta si neprihanita!" (Ef 5,25-27).

"Iata-te, esti frumoasa, prietena a mea; iata-te, esti frumoasa" (Cânt 1,15).

Îmi place sa cred ca cu acest salut a întâmpinat-o Isus în cer pe venerabila Veronica Antal în ziua martiriului ei.

Sunt de asemenea convins ca în ziua beatificarii sale, atunci când i se va dezveli icoana, Veronica ne va întâmpina pe toti cu surâsul lui Dumnezeu ce-i va oglindi chipul si ne va sopti prietenos: "Veniti pe urmele mele!".

Fr. Virgil Blaj
Sursa:http://www.ercis.ro