13

ÎN IUBIRE NU EXISTĂ TEAMĂ

În relatarea din Cartea Genezei, Adam se teme. «Am auzit glasul tău în grădină și mi-a fost frică, pentru că sunt gol, și m-am ascuns» (Geneza 3,10). Păcat și spaimă. Adam se înspăimântă și fuge de cel care îl iubește. Caută să fie singur, deși Dumnezeu spusese că nu e bine ca omul să fie singur. Răul, păcatul, ne vrea singuri, izolați, incapabili să ne iubim și să ne lăsăm iubiți. În fond, adevăratul păcat constă tocmai în neacceptarea limitelor, în convingerea că putem depăși sau înlătura păcatul singuri, ignorându-l. Însă tocmai în felul acesta omul sau societatea se dezumanizează.

Adam fuge și descoperă că e gol, nu crede că poate fi iubit pentru ceea ce este, se rușinează. De câte ori ne temem de iubire, ne ascundem îndărătul diferitelor roluri sau aprecieri, ca să evităm nesiguranța, truda, nemaipomenita căutare adevărată a iubirii. Adam a transformat sfatul lui Dumnezeu în interdicție, cu toate că avea la dispoziție totul și era iubit pe deplin. Răul se strecoară în sufletul oamenilor, înșală, cultivă neîncredere, ne dă impresia că putem lua locul lui Dumnezeu, că vom avea totul fără ceilalți, de unii singuri. Răul dorește să distrugă frumusețea vieții, misterul de iubire ce suntem fiecare dintre noi și care reprezintă însăși creația; vrea să spulbere capacitatea de a iubi, care îi e specifică lui Dumnezeu și care ne aduce aminte că suntem creați după chipul său. Pentru a ne înțelege propriul păcat avem nevoie să ne oprim, să încetăm a ne mai lăsa cuprinși de grijile ce ne inundă sufletul dar ne fac să ieșim din noi înșine. În felul acesta, ne putem pune din nou înaintea lui Dumnezeu pentru a ne reîmpăca cu el și a ne bucura de iubirea lui paradisiacă.

Știm cât de dificil e să stăm în tăcere, să-l ascultăm pe Domnul care ne vorbește tocmai nouă. Numai în felul acesta putem pregăti o mărturisire profundă și ne putem identifica păcatul. Tăcerea e o disciplină, nu se improvizează. La cât suntem de superficiali, preferăm agitația Martei, care ne creează senzația că facem ceva, evitând întrebările și adevărata trudă a ascultării (cf. Luca 10,38-42). Tânjim după larmă și îngrijorare ca după o nevoie trupească, ca și cum ar fi un drog. Ne temem de gol. Cu toate acestea, noi nu suntem grijile noastre sau nenumăratele discuții interminabile, uneori prostești. Tăcerea e ca și cum ne-am închide în cămara sufletului, în intimitatea noastră. Dacă nu știm să stăm în tăcere, ajungem să denaturăm cuvintele, vorbind peste alții ori jucându-ne cu cuvintele, care își pierd astfel sensul. Disciplina tăcerii ne ajută să ajungem la suflet și să-i înțelegem simțămintele, să ascultăm ceea ce Domnul ne cere. Tăcerea nu e tăcere goală, ci ascultarea Cuvântului său, meditarea lui pentru a-l înțelege și a nu rămâne mereu în superficialitate. Tăcerea ne ajută să ajungem la suflet și de aceea e de folos în pregătirea mărturisirii.

Atunci când nu fugim de o confruntare reală cu noi înșine experimentăm cu toții capacitatea răului de a căpăta diferite forme, de a nu se lăsa identificat, de a ne debusola, de a profita de slăbiciunile noastre. Răul ne surprinde și atunci când ne simțim în siguranță, ba chiar atunci când avem senzația de liniște și pace, în speranța că putem trăi fără să alegem să iubim. În tăcere reapare cu ușurință amintirea răului pe care l-am înfăptuit, uneori chiar după multă vreme. Reapare ca o fărâmă de conștiință, ca o remușcare, ca o amărăciune neostoită. Uneori simțim ireparabilul alegerilor noastre, iar înfruntarea acestui adevăr ne tulbură atât de mult încât devine insuportabil în lipsa iertării. E ca și cum ne-am deștepta dintr-un somn îndelungat și ne-am mira, uneori cu teamă, de răul pe care nu știam să-l fi făcut, de lâncezeala interioară ce nu ne permite să ne dăm seama de ceva ce există în viața noastră sau despre care credem că se rezolvă de la sine. De câte ori nu mi-am dat seama de răul înfăptuit? Ce aș putea să fac? E o conștiință ce uneori ne debusolează, dar trebuie însoțită de mărturisire, de întâlnire, de milostivire, pentru că răul nu încetează de la sine, ci prin iertare.

Există apoi întreaga tulburare cauzată de faptul de a descoperi că am înfăptuit răul sau de a înțelege această realitate: «Cum am putut?». Sau: «De câte ori am făcut-o și nici măcar nu-mi aduc aminte?». Atunci când ne maturizăm spiritual se risipesc justificările ce ne derutau și ne induceau o falsă stare de confort. Ar trebui să ne întrebăm: «Cine m-am crezut? Cum am putut să mă gândesc că pot scăpa de rău, că pot stăpâni păcatul cu mintea sau că sunt imun datorită vârstei, ocupației, problemelor?». Cu ușurință putem trece de la aroganță la neliniște, pentru că niciuna nu are de-a face cu milostivirea și cu modestia. În fond, Domnul ne sugerează să ne lepădăm de orgoliul nostru, fie acesta pozitiv sau negativ, ceea ce ne va ține departe de o îmbrățișare nemeritată.